Obiceiurile de Paşte – unele păstrate, altele … alterate

La sat, sărbătorile româneşti se trăiesc cel mai frumos. Etnologii menţionează câteva tradiţii unicat care se păstrează în judeţul Hunedoara. Toată comunitatea sărbătoreşte Învierea Domnului chiar dacă în prea puţine locuri obiceiurile s-au păstrat neatinse, aşa cum le ştiau bătrânii.

În satele hunedorene, nu e casă unde să nu se vopsească ouăle strânse din vreme din cuibarele de paie, se pregătesc sarmale, drob de miel şi se coc colaci cu nucă. Sâmbătă seara, credincioşii participă de la cel mai mic, la cel mai bătrân, la înconjuratul bisericii. Măcar un membru al familiei rămâne la slujba de la miezul nopţii ca să ducă acasă Paştile – pâinea sfinţită muiată cu vin. Acestea trebuie mâncate dimineaţa, musai pe stomacul gol, după ce te-ai spălat şi ai ai închinat Domnului o rugăciune. „În noaptea de Paşti nimeni nu dormea, la fiecare gospodărie se făceau focuri, precum şi în curtea bisericii, care erau întreţinute până în zori. În trecut existau o mulţime de obiceiuri în satele hunedorene. Deşi multe s-au pierdut au mai rămas câteva spectaculoase cum ar fi: „Steagul de Paşti” (Certej şi Hondol), „Înconjuratul toacei” (Brădăţel, Glodghileşti, Muncelu Mare, Micăneşti şi Almăşel)”, scrie Marcel Lapteş în „Anotimpuri magico religioase”. Etnologul spune că Învierea Domnului reprezintă esenţa sărbătorii Paştelui: „Momentul principal al zilei, îl constituie spălatul ritual, de dimineaţa, care asigură tuturor participanţilor garanţia unei bunăstări în anul ce vine, la care se adaugă consumul de alimente rituale, care acţionează magia imitativă ( peşte – dinamism; oul – esenţa existenţei, naşterea; caşul – aspect pur al materiei). Sărbătoarea e privită de comunitate ca un timp sacru.”

„În satul nost, Bucureşci, în noaptea de Înviere, flăcăii din sat instalează în curtea bisericii, puşcoiul cu carbid din care se trage toată noaptea împuşcături pentru a alunga pe Satana, care a venit cu întreaga „gaşcă de diavoli” să spurce biserica şi să fure coşurile cu bucate şi ouă roşii ce urmează a fi sfinţite. Când aud împuşcăturile de carbid diavolii fug de mănâncă pământul şi-i lasă pe creştini în pace”, i-a povestit etnologului Aurel Badiu din satul Bucureci. La Boiu, în comuna Rapoltu Mare, de câţiva ani, tinerii nu mai aprind focul şi nu mai stau de veche în noaptea de Paşte. Nici în zile din Săptămâna Patimilor nu mai trage nimeni cu carbid. Bătrânii povestesc că focul din noaptea de Înviere se făcea de către o ceată de feciori care avea menirea de a păzi toaca de alţi tineri care îşi puneau în gând să o fure şi, fără toacă, preotul nu mai putea ţine slujba. S-a păstrat totuşi în sat un alt obicei unic în lume: „Scaunul popii” sau „Scaunul Domnului”. În a doua zi de Paşte, în timp ce părintele ţine slujba, tinerii se adună în spatele bisericii şi îmbodobesc de zor un scaun cu flori, crengi înflorite, iarbă printre care se aşează rugi colţoşi, urzici şi chiar sârmă ghimpată. Copiii din sat primesc ouă roşii de la femei şi, pe o parte dintre ele, le aduc fuguţa şi le aşează în cuibarul de iarbă. Ouăle colorate se ascund bine pentru ca nimeni să nu poată ghici numărul lor exact.

Copiii pitesc ultimele ouă în timp ce preotul oficiază afară slujba de pomenire a morţilor. Deasupra lor se presară iarbă peste care, la vedere, se pun doar câteva bucăţi ca să-i deruteze pe privitori. Imediat ce preotul termină de slujit, scaunul este adus la uşa bisericii şi tinerii fac roată în jurul lui nu care cumva să plece părintele. Preotul Claudiu Corhan slujeşte de puţină vreme la Boiu, dar a decis să păstreze acest obicei spre bucuria întregii comunităţi. Credincioşii aşteaptă minute în şir ieşirea sa din biserică pentru a asculta negocierea tinerilor care încearcă să-l determine pe preot să le plătească cât mai mult vin pentru a-l scuti de urcatul şi plimbatul cu scaunul îmbodobit. Doar când a fost fixat „preţul”, tinerii îndepărtează iarba şi încep să scoată de prin cuibarul improvizat ouăle vopsite. Aproape 80 de bucăţi s-au adunat în acest an şi preotul i-a poftit pe tineri la casa parohială să îşi plătească datoria: „Din câte am înţeles este un obicei unic în ţară care adună toată comunitatea şi aminteşte de patimile Domnului. Mă bucur că ne-am dovedit uniţi în ceas de sărbătoare”, a spus părintele care i-a îndemnat pe tineri să păstreze obiceiurile satului.

Sunt însă locuri în care tradiţiile care ar trebui să aducă bucurie, aduc tensiuni. Un obicei de Paşte păstrat de câteva sute de ani riscă să dispară. Preotul din Certej, dar şi mai mulţi localnici s-au supărat pe tineri. „Sâmbătă seară s-or certat! Părintele le-o spus să nu mai facă gălăgie cu bubuiturile lor până nu termină slujba! Ei or sărit cu gura că erau beţi şi părintele s-o enervat”, povesteşte o femeie. „Înălţatul Steagului” este un obicei vechi de 200 de ani şi se ţine la Certej din timpul stăpânirii austro-ungare. O parte din săteni s-au plâns că tinerii au bubuit cu carbid nu doar în timpul zilei, ci şi noaptea: „Au tras noaptea de ne-au disperat. Mai rău, au ascultat manele cu volumul la maxim şi au vorbit atât de tare şi de urât de nu puteau lăsa copii afară în curte de groază că le aud înjurăturile. Unii dintre noi am sunat chiar la poliţie. Înţelegem de ce s-a supărat preotul şi a refuzat să le dea binecuvântarea pentru obicei. Nu vrem ca „Înălţatul Steagului să nu se mai ţină, doar ca tinerii să renunţe la obiceiurile proaste”, spune alt localnic.

Comunitatea pare a se fi împărţit în două – unii îi ţin partea preotului, de cealaltă parte sunt tinerii şi primarul comunei: „Este un obicei vechi pe meleagurile noastre cu care ne mândrim: în a doua zi de Paşte, feciorii din sat ridică în curtea bisericii un steag cu însemnele tricolore şi iniţialele lor . Ei vestesc Învierea Domnului. Din păcate, preotul paroh a considerat că nu trebuie să mai sprijine această tradiţie”, spune Petru Cîmpian, primarul comunei Certeju de Sus. Oamenii speră ca obiceiul să fie păstrat: „E un obicei frumos care ar trebui păstrat care strânge la biserică lumea din sat”, spune un sătean. „Să sperăm că se duce înainte chiar dacă au fost unele incidente anul acesta”, completează o femeie. Tradiţia spune că steagul se confecţionează în casa celui mai vrednic gospodar din sat şi este dus la biserică şi ridicat în a doua zi de Paşte. Steagul este brodat pe margini cu motive populare şi are în mijloc reprezentarea lui Iisus Hristos. Cât timp preotul ţine Sfânta Liturghie, tinerii din sat bat toaca, apoi, după ce se termină slujba, steagul, de peste zece metri, se ridică, iar tinerii se prind în horă şi joacă „Hora unirii”. Steagul este purtat prin cimitir unde se adună rudele celor decedaţi. Petrecerea continuă pe la casele fetelor nemăritate. Seara, cei care au exagerat cu băutura sunt luaţi pe sus şi aruncaţi în pârâul care trece prin sat. Nimeni nu ştie acum dacă anul viitor se va mai ţine acest obicei la Certej sau tensiunile din comunitate îl vor face să dispară.

Laura OANĂ