Obiceiuri reînviate în Apuseni. Şezătoare cu patru generaţii

Satele pitite pe culmi ale Apusenilor păstrează crâmpeie de peisaje rurale arhaice, iar farmecul locurilor sporeşte zdravăn atunci când sufletele ştiu să păstreze şi să arate dragoste faţă de moştenirea purtată din om în om peste veacuri.

Aşa sunt soţii Maria şi Octavian Rad din Oprişeşti, cea mai înaltă aşezare a comunei Balşa, un tărâm fermecător, plin de legende şi locuri care merită descoperite. Casa lor zidită este parcă un mic muzeu ţărănesc, iar curtea   adăposteşte şura, poiata vitelor şi şopruri, toate din lemn.

Încă de la poartă, două minunate vălaie mari de piatră strâng apa limpede şi rece a izvoarelor de sub munte. Aşa, în susurul apei, îşi primeşte gazda femeile în şezătoare.

„Acasă eşti, Mărie?”, strigă o femeie urcând domol drumul de pământ, oleacă cam abrupt. În urma ei, se văd şi alte muieri trudind la deal. Stăpâna casei sare să deschidă poarta: „Hăidaţ, hăidaţ! Acas, acasă!”, le zice femeilor.

„Vinirăm la şezătoare! Legaşi câinii?”, se asigură ele cu ochii roată după dulăii curţii. Gazda încuviinţează, iar şirul de musafire se pornesc să treacă pragul: „Atuncia vinim!”, zice prima şi se opreşte când un căţel îi apare în faţă: „Ăsta nu muşcă, pe ăi  mari îi legai! Le dădurăm mâncare, ca să nu vă muşte!”

Pe o băncuţă de lemne din faţa casei, o bătrână cu chip frumos le aşteaptă. Este mama gazdei şi femeile se opresc să dea bineţe: „Doamne ajută, fii sănătoasă, Nană Lucreţie!”. Bunica casei le răspunde: „Să vă dea Dumnezeu sănătate!”, după care încep a povesti despre unii, alţii în lumina caldă a soarelui de februarie.

O parte a femeilor urcă treptele de piatră către încăperi: „Bună ziua, bine te-am găsit, frumoasă, voioasă! Eu luai şi lămpaşu’, că poate ne prinde noaptea şi să am ceva lumină!”, zice o muiere mândră tare venită, peste munte, tocmai din judeţul vecin, Alba, din satul Trâmpoiele.

În casa unde lemnele duduie în foc, femeile se aşează şi îşi scot fiecare lucrul cu care au venit. Gazda umple masa cu băuturi să aline setea, dar şi cu licori care să sporească pofta de poveşti şi voie bună. Într-o sticlă ferecată cu tricolor, o pară mare şi coaptă înnobilează elixirul ţărănesc. Parcă munca merge mai frumos când vorba este bună şi uneşte sufletele.

Cum şi gazda are lucrul ei, pofteşte două dintre musafire, afară, la ajutor. Femeile îşi suflecă mânecile largi ale iilor şi pleacă către vălăul scobit în piatră încă folosit pentru spălatul straielor. „Eu am fost la oi, m-am dus de le-am tuşinat că mieii sugeau lână! Le-am tuşinat numai pă dedesubt, nu am tuns oile că-i frig încă şi adusă-i tuşinăturile acasă, acuma trăbă spălate. Din tuşinături, facem lucruri mai slabe: desagi ca să ducem grâul cu ei, obiele”, povesteşte Maria Rad şi împarte grămezile de lână.

Alteia îi dă o bucată lungă de pânză: „Mia, hai să îţi arăt, cum să albeşte pânza” zice gazda, se apleacă peste vălău şi ia la bătaie cu maiul bucata de ţol. Stropi reci, mari şi deşi sar şi ajung pe vecina de spală lâna: „Vezi, numa’!”, strigă femeia şi îşi ia cu palma şiroaiele de pe chip. Tanti Maria zâmbeşte: „La noi, la vălău, erau şi câte tri femei, tăte să stropeau!”.

Altoit bine cu bucata de lemn, ţolul vine apoi împăturit frumos pe o piatră curată de pe mal, apoi ia din nou o tocană de bătaie de îi ies toate petele. Când e curată, pânza se desface de-a lungul şi femeile o aşează la soare: „Unde-i iarba mai curată, aici că bate şi soarele! Uiii, ce albii de fain!”, exclamă gazda, apoi femeile îşi fac de lucru cu bucăţile de lână.

Încă şiroind de apă, sunt întinse şi ele la uscat, pe gardul de lemn. „Am fost cu lâna la vălău, am pus-o de-amoi şi acum mersărăm la vălău şi o spălarăm. Cu maiu’, tăt dădurăm pă ea şi acum o punem să se usuce şi facem din ea ce avem nevoie. Am învăţat din tinereţe, de la mămica mea şi bunica, pe atunci nu era maşină de spălat. Meream la vale, cu maiu’ şi ligheanu cu apă şi pă pietre, aşa să spăla lâna! Toate hainele, nu numai lâna! Cămăşile demult le pârluiau: se băgau într-un lemn, gol la mijloc ca un butoi, acolo se făceau cu cenuşă. Nu avea nimeni dero ca acum!”, povesteşte femeia în timp ce aşează vălurile de lână.

O ajută Maria Buda, tânăra care, în urmă cu trei ani s-a gândit că ar fi timpul ca vechile obiceiuri să renască la Balşa şi să le deprindă şi copilele din sate: „Eu sunt nostalgică pentru că spălam lâna cu bunica împreună: mergeam la vale şi o curăţam, pe un pietroi mare. O duceam cu căruţu’ până acolo, o spălam bine şi apoi o întindeam aşa pe toată uliţa, pe garduri. Mă bucur foarte mult că încă avem cu cine să facem lucrurile astea şi să le lăsam mai departe.”

Pentru tinere şi copile, aceste adunări sunt adevărate incursiuni în trecutul satului tradiţional. La şezătoare, sunt patru generaţii din casa gazdei. Nepoata, Delia, are 10 ani şi a primit sarcina de a face „ţăvi”, adică trece firul de lână, din ghem, pe o bucată de lemn cu mijlocul găurit. Lângă ea, o prietenă de-o seamă cu ea, scarmănă lâna.

La 41 de ani, fiica gazdei, Mariana, poartă cu mândrie  cele mai vechi straie din lăzile de zestre. Are un pieptar buciumănesc de mai mare frumuseţea, piesă specifică Munţilor Apuseni. A moştenit dragostea pentru straie de la mama ei: „Am învăţat de la ea să cos după pene scrise, mi le-o scris ea şi ştiu să torc de la bunica.”

Mama gazdei, Tanti Lucreţia, este decana de vârstă a şezătorii şi are 84 de ani, dar chipul şi hărnicia nu-i arată vârsta. Viaţa grea a făcut-o să  înveţe de mică treburile casei: „De la vreo şasă, şapte ai, că mama mea o murit şi am rămas numai de şasă ai. Tăte lucrurile o trăbuit de le-am învăţat : la război, la fileu, cipcă, cusături de-astea pă mâneci, tăt, tăt de mine îs făcute!”.

Povestea ei de viaţă i-a atras atenţia şi Monicăi Reclaru, iniţiatoarea comunităţii „Şezătoare cu bucurie” de la Deva şi studentă la Secţia Etnologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, care o ascultă fascinată şi apoi notează de zor: „-Doi copii am, la 14 ani am fost măritată, la 15 ai, am avut pă Mărie, fata, la 18 ai, am avut băiatul!” – „Nu v-a fost greu?” Bătrâna răspunde senină: „Nu! Cum să fie greu? Atunci nu mereai la doctor! Să făceau copiii acole, în casă! Şi lucrai mult: fă casă, fă şură, fă una, fă alta! Aveam câte opt-nouă vite, porci, oi. Trebuia să lucri, nu ca acum! Acum nu mai este numai o vacă! În tăt satul!”, râde femeia. Şi-a adus lucrul într-o trăistuţă uimitor lucrată: „Asta îi straiţă din bătrâni ţesută într-un fel anume, îi spune „pă drod”: bagi drodu şi iei firu şi dai  cu spata, dup-aceia mai departe”, zice femeia.

Gazda şezătorii, Maria Rad, este femeie vrednică tare şi o mare iubitoare de tradiţii. Păstrează cu sfinţenie zestrea moşnenită de la înaintaşi şi a strâns cu grijă toate obiectele ţărăneşti pe care alţii le aruncă pentru că nu le mai sunt de nici un folos în secolul 21.

Cunoaşte cât se poate de bine tot ce ţine de munca casei şi vechile îndeletniciri ale femeilor. Şi-a dorit o şezătoare ca pe vremuri în casa ei, pentru că se încăpăţânează să ducă mai departe ce a învăţat de mică. „Am plecat la un moment dat din sat şi am stat 15 ani în Brad, după aia m-am întors aici şi am avut atâtea lucruri făcute de mine, de mama, de soacră-mea de nu mai ştiam ce să fac cu ele! Le-am pus în lăzi şi mi le-or ros şoarecii. Când m-am întors din Brad, multe nu am mai folosit şi apoi m-am gândit: i-a stai să împodobesc casa cu lucrurile vechi! Şi am împodobit casa, ca o casă ţărănească, de le-o plăcut şi la fete!”

Maria Rad din Oprişeşti a fost ajutorul de nădejde şi sfătuitoarea Mariei care a visat să strângă femeile din comună la şezătoare: „Am o prietenă care îi la Balşa şi vrea să facă obiceiurile astea. Am zis să fac şi eu şezătoare ca ea, să se mai vadă şi colegele mele, cu care am fost la şcoală şi cu care suntem cam de-o samă – unu, doi ani, între noi. Suntem căsătorite tinere, toate ne-am dus nurori şi tăte-am învăţat lucruri multe. Că nu te ţânea nime noră să deie soarele păstă tine-n pat!”

După ani mulţi de uitare, şezătoarea Mariei adună din nou femeile la lucru, cu poveşti spuse pe îndelete, cu voie bună şi cu bucate proaspete şi savuroase, toate gătite după reţete tradiţionale. Gazda serveşte sarmale – cărora în zonă li se spune „umflături”-, iar femeile au adus şi ele tot felul de bunătăţi: pâine de casă, cocoradă şi mălai dulce, dar şi „plăcinte cu scrob pă sobă”, care se fac într-un mod inedit: „Să frământă un aluat numai din făină, sare şi apă, după aia se întinde – faci pătura aşa, ca de tăiţăi, subţâre. Pentru umplutură, pui zămătişe, smântână, iaurt, ouă şi gris. După ce umpli aluatul, îl iei şi îl pui pă sobă unde să coc”, povesteşte o gospodină.

Odată lâna frumos curăţată, caierul pufos ajunge în furca femeilor din şezătoare. Venită din satul Poiana, Nana Floare are 70 de ani şi toarce de zor în timp ce povesteşte: „Lâna o ducem la pieptănuţ, o aducem şi o punem pă furcă şi o toarcem, apoi o vopsim. De mică, îmi plăcea să mă ocoşesc. Din lână, se fac ciorapi, veste, mai un sfetăr, mai ţesem câte un covor, un lipideu. Asta am învăţat de mică, cred că de pe la 15 ani, că la 17 m-am măritat!”.

Unele femei împletesc ciorapi, altele fac cipcă, în timp ce o femeie din Techereu povesteşte legende cu urieşi, în timp ce toarce cânepă: „Îi mai greu decât lâna, că, de la cânepă să toarce fuiorul, trama şi câlţii, ce rămâne. Fuiorul are cânepa de cea mai calitate şi cârpele de straiţă şi ştergarele se fac din tramă”, spune Elena Bora.

Eliza Petruş coase cu o aşa mare dibăcie, că femeile vor să facă o vizită în judeţul vecin, să înveţe şi ele: „Fac o cămaşă pentru soţ, cămaşă care vine cusută cu pene duse, adică înclinate. Femeia de lângă mine are pene (flori –n. red.) oable, adică drepte.

 

 

Eu mai port portul, parcă or înviat lucrurile de cum erau în urmă cu câţiva ani. Şi la noi, la Trâmpoiele, se face şezătoare, clacă şi seceriş. Chiar am de gând să pun războiul să mai ţesem nişte lucruri, să învăţăm şi tineretul, să încercăm să îi aducem şi pe ei pe calea asta, bună!”

Femeile se apucă să cânte: „Noi cu drag ne-am adunat/ La şezătoarea din sat/ La Mărie, la izvor/ Să lucrăm cu drag şi spor/ La Mărie, la Podiuţ,/ Aicea-i şi-al meu drăguţ…” După ore bune de lucru, când vin şi muzicanţi, se încinge jocul.

Aprig la anii lui, soţul gazdei joacă cu foc, iar femeile se prind şi ele în ritmul ţarinei de tropotesc podelele. Acestea sunt ultimele şezători ale iernii, pentru că Postul Pastelului vine cu restricţii de neîncălcat în satul tradiţional.

text și foto: Laura OANA