Oamenii din Apuseni

Apuseniul pare cel mai frumos toamna atunci când asfinţitul soarelui scaldă în arămiu cuşmele muntelui. Şi asta pentru că aici, nu doar soarele apune molcom, ci o întreagă lume, care odinioară vibra de însufleţire. Case cumsecade din lemn se trag către pământ şi acoperişurile de paie se sfarmă sub povara timpului. Dacă stai să asculţi, auzi dorul locurilor după viaţă.

Sunt zeci, poate sute de locuri, unde – de n-ar fi asfaltul – ai putea arunca o privire până în veacul trecut. Apuseniul e precum un imens muzeu cu case cuminţi presărate ici şi colo, din văi până pe coamele molcome.

În satele aproape pustii, bătrâni cerniţi şi împovăraţi privesc cu mirare la oamenii care le calcă poienile şi potecile. Îţi povestesc de forfota de odinioară şi simţi cum tânjesc după glasuri şi jocuri de copii.

 

Din pridvoare împodobite cu muşcate roşii, băbuţe cu chip curat şi chişineu te petrec cu vederea până la hotar. Talăngile îşi poartă cântecul în pasul turmelor, câte un câine bate la străini şi, din înaltul cerului, uliul măsoară rotat poienile. Prea rar, mult prea rar, tulnicul îşi trimite chemările.

“Tanti Veta”, după cum o ştiu mulţi pe tulnicăreasa de la Păuleşti, a deprins de mică meşteşugul cântului la tulnic. De când era de şapte ani, s-a apucat să cânte sub îndrumarea bunicii din comuna Avram Iancu. Apoi a venit noră, la Bulzeşti. Când începe a sufla, ţinutul răsună în acorduri puternice şi grave: “Aşa sună să se audă, că e ceva, să vie!” Elisabeta Rusu îţi arată că sunt mai multe feluri de a cânta la tulnic.

În trecut, cu tulnicul se chemau oamenii în ajutor sau se alertau în caz de pericol. “Sunau să se adune la ospăţ, sau la clacă, la cosit, la paie şi când era ceva problemă. Nu aveau mijloace sau altceva, numa’ tulnicul. Se adunau şi gospodăreau împreună”, povesteşte femeia.

Odinioară era glasul puternic al moţilor. Acum, sunetul tulnicului răzbeşte departe, peste munte, dar nimeni nu mai vine în ajutor. De când i s-a îmbolnăvit bărbatul de “boala apei”, tanti Veta se descurcă singură. Primeşte lunar vreo 200 de lei, cât însumează cele două ajutoare sociale, ai ei şi-al soţului, are câteva oi şi câinii de pază. Şi-a făcut singură soba şi gardul, îşi taie şi aduce lemne şi, seara, dacă trebuie, îşi face lumină cu lanterna sau deschide uşa sobei.

Reţeaua de curent electric se termină lângă casa ei, dar nu a reuşit niciodată să strângă îndeajuns de mulţi bani ca să se racordeze la stâlpul de lângă gard. De 1 Decembrie, de Ziua Naţională a României, a cântat cu tulnicul la Viena. Cu siguranţă, cei care au aplaudat-o nu ştiu în ce condiţii trăieşte tulnicăreasa din Păuleşti.

Tot în comuna Bulzeşti de Sus, în Ruseşti, descoperi alte poveşti triste. O femeie înaltă şi slabă vine la vale poticnit şi trage de un sac pe un sfert umplut cu vreascuri.

Tanti Zoriţa nu ştie exact câţi ani are – poate 80, ori 81 – oricum nu-şi mai găseşte buletinul când cotrobăie prin lada mesei. Toată ziua a adus lemne din pădure şi e frântă de oboseală. Nici nu poate vorbi o vreme după ce ne pofteşte în casă.

Trăieşte atât de greu, că nici nu ştie să spună exact cum se descurcă: “Din ce trăiesc? Din aer! Uite aşa, mai cu lemne, cu una, cu alta… Tăt mi-or mâncat mistreţii, nimic nu mai am anu’ ăsta!”, se plânge femeia.

Vulpea i-a mâncat orătăniile. Până şi poarta de lemn i-au stricat-o sălbăticiunile şi acum bătrâna se străduieşte să pună cruciş două lemne, care se prăbuşesc de îndată ce le atingi.

Stă într-o casă frumoasă şi îngrijită din lemn. Se vede limpede că odinioară a dus-o mult mai bine. Acum primeşte un ajutor social de 125 de lei. Dacă n-ar fi vecinii miloşi, nu ştie ce ar mânca peste zi, că noaptea îşi amăgeşte foamea cu somnul. “Cartofi, mazăre aveţi?”

Bătrâna oftează: “N-am nimic! Şi când n-ai nimic, orice-i bun!” În “camera dinainte”, are câteva felii de pită uscată, ca piatra. Le-nmoaie în apă ca să răzbească cu ele. Îşi târâie picioarele fiindcă poartă papuci prea mari şi aceia căpătaţi. Şi tot ea îşi face necaz că nu are cu ce să îşi omenească oaspeţii.

Dacă o întrebi de neamuri, oftează şi povesteşte că are un frate pe undeva, prin Banat. “N-o mai vinit la mine de multă vreme. Îs numa io cu pumnu’ ăsta de vecini. Cinci-şasă oameni în tăt satul”.

Vecinul ei are o casă arătoasă, curtea plină de găini şi, în fereastră de lemn, şed înşirate jucăriile nepoţilor. “Săraca femeie, o mai ajutăm şi noi!”, zice bărbatul, apoi explică de ce nu o caută neamurile: “V-a spus că frate-su-i în Banat?! Nu-i adevărat! Se amăgeşte, de când s-o-ntâmplat nenorocirea. L-or prins câinii unuia de s-a mutat pe aici şi tăt l-or rupt. O murit săracu, de-aia nu vine!”

Încetuţ, în faţa şurii din lemn cu ţugui straşnic de paie, omul povesteşte cum se pustiesc satele astea care au luat numele de la întemeitorii lor: Rusu-Ruseşti; Şoica-Şoiceşti; Giurgiu-Giurgeşti… “Care nu mor, pleacă!

Mai jos e o femeie, de-i singură, că i-o murit bărbatul. Peste iarnă se mută la fată; alţi vecini au închis tăt şi s-or mutat la Ţebea, cu familia laolaltă”.

Deşi nu mai are văcuţe, omul a păstrat şura cu acoperiş de paie: “Când mai ţine, mai e. Îl făceam mai demult şepte bărbaţi într-o singură zi de lucru. Acum nu-s nici oameni, nici paie. Trebuie de-alea de secară, că, de ovăs, nu-s bune! Mai ştiu să fac, dar nu mai poţi pune nimic de mistreţii ăştia! Vin cu turmele, ca oile!”

Poveştile sunt triste şi îţi umplu ochii de lacrimi, dar peisajul e cel care îţi fură sufletul: parcă ai păşi prin veacuri înapoi în timp când totul se făcea din lemn şi piatră. Sus, pe coamă, eşti deasupra frământărilor lumii: întorci privirea de la conturul masiv  al Bulzului, peste spinările unde ocoale de brazi verzi sunt rânduite lângă şirurile aurite ale mestecinilor şi ruginiul fagilor.

Dincolo, e Muntele Găina. De aici, Apusenii par nişte zimbrii uriaşi care pasc în poieni bogate şi sorb apa iute a văilor. Când cei de la celebrul post tv American, CNN, au prezentat Apuseniul drept: “Cel mai bine păstrat secret al Europei de Est” au avut dreptate. “Turişti vin?” eşti tentat să întrebi. Bărbatul te priveşte de parcă îl întrebi de aur şi apoi răspunde, ridicând din umeri: “Nu prea!” Şi poate că, într-un fel, e bine ca un secret bun, să rămână neaflat.

La Şoiceşti, e şi mai ciudat – în tot satul sunt de trei ori mai mulţi câini decât oameni. Urci cu piciorul pe un drum pe care ţi-e groază să bagi maşina 4X4 când dulăi mari şi aspri dau primii semnalul că satul mai e totuşi locuit. Într-o casă mare, cu fundaţie de piatră, pridvor de lemn şi antenă de satelit, stă Moş Ciuma.“Singur staţi?”, strigi ca să te audă omul, ce răspunde sec: „Da’ cu cine?!” Moşul umblă greu, apăsat pe bâtă. Are 89 de ani şi, când îi doreşti “mulţi înainte”, se zbârleşte: „Nu-mi mai trăbă alţii!”

Deşi e singur cât vezi cu ochii, Moş Ciuma e un caz fericit: are pensie şi “copiii să grijesc de mine, am apă, lemne… Păduraru îmi aduce de tăte!” El e “moşul cu cocoşul!” Atât i-a mai rămas după ce vulpea a dat iama în găini. Singurii lui vecini sunt Elisabeta şi Traian Şoica. Au copii şi nepoţi plecaţi cu lucrul sau în oraş, la Brad, dar tot tânjesc să le fie casa plină: “Când s-or părăsit, am cumpărat noi câteva case. Ne-am gândit să aibă copiii, să vină acasă. Nu mai vin! E departe şi nu-s condiţii, nu-i şcoală…”, zice femeia blândă, care sparge nuci să-i treacă timpul. Cu toţi anii ei, şi-a păstrat sprinteneala – are găini şi un purcel. Asculţi uimit că îşi face singură cumpărăturile, chiar dacă trebuie să meargă după pâine mai bine de doi kilometri, pe drum de munte, “până la cooperativă”.

 

 

În aşteptarea turiştilor care vor să descopere fr din Apuseni, Tabita şi Aurel Giurgiu şi-au deschis, în Giurgeşti, “Cabana Buruia”, meşterită priceput în lemn, după un proiect care respectă arhitectura zonei.

Turiştii găsesc aici şapte camera, cu 15 locuri de cazare: “Pot face drumeţii: pe aici, pe la noi, trece traseul care duce spre Muntele Găina. Poţi face o mulţime de plimbări, nu ai cum să te pierzi pe aici. Ori poţi doar să stai să te odihneşti, în linişte. Locurile sunt foarte frumoase”, spune gazda, Tabita Giurgiu.

Vizitatorii pot face o plimbare şi până la Podul Grohot, o formaţiune naturală unde stâncăria pare o gigantică şa de piatră peste pârâu sau se pot opri la vâltoarea din comună. “Tanti Leonora”, cum o ştiu sătenii, a avut grijă să ţină funcţională vâltoarea, considerată “bunica” maşinii de spălat.

E curat, locurile sunt grijite ţărăneşte şi priveliştea te face să vrei să poposeşti la fiecare pas. Vezi biserici de lemn, te închini la troiţe, fotografiezi căsuţe vechi de piatră şi lemn, clăi de fân ori fazani care se grăbesc să treacă drumul.  Turme străbat uliţele, măgăruşi pasc malurile şi punţii grele, şubrede, unesc locurile.

Peste tot descoperi locuinţe presărate pe coamele şi în poienile muntelui. Izolarea, distanţele mari faţă de oraşe şi lipsa locurilor de muncă au dus la depopularea satelor: “Poate că turiştilor le place ce văd, peisajele astea, liniştea, dar eu, care ştiu satul ăsta cum era mai demult…

Era atâta viaţă, oameni care lucrau, se strigau de pe un deal pe altul, erau copii mulţi, turme de animale”, povesteşte cu nostalgie Aurel Giurgiu. Cu privirea peste munte, îţi aminteşti de poveştile cu valve şi spiriduşi.

Aici, după cum scria Maria Ioniţă, în “Cartea Vâlvelor – Legende din Apuseni”: “Legenda se încăpăţânează să mai reziste prin puritatea gândului rostit frumos, prin forţa imaginaţiei”.

Tot în Apuseni, la Blăjeni, familia Rus se străduieşte să se descurce cu puţinul pe care îl are. Oamenii trebuie că au auzit de îndemnul: “Fă rai, din ce ai!” Oficial, familia Rus stă în localitatea Grosuri, dar practic, sunt singurii oameni din zonă, de pe Valea Orzâştii.

Nu au nici un fel de utilităţi aici, aşa că şi-au făcut singuri tot ce au. Au profitat de apropierea Crişului Alb şi au meşterit o instalaţie: “Facem curent cu apa care merge pe roată şi învârte dinamul. Sunt aşa vreo doi kilowaţi. Avem ceva becuri, un televizor, un frigider. Singur întreţin totul: când scade apa, mă duc, mai car pământ cu găleata să vină apă mai multă, iarna sparg gheaţa. Ce să faci, te descurci”, povesteşte Adrian Rus.

Are 45 de ani şi nevoia l-a învăţat să fie zidar, electrician, infirmieră pentru soacra ţintuită la pat de şapte ani, dar şi mecanic. Pentru că nu îşi permite alte mijloace de transport, şi-a cumpărat ATV-uri stricate şi le-a făcut funcţionale. Aşa poate circula pe drumurile de munte şi tot cu ele fetele ajung la şcoală. “Le-am luat ieftin cu 100 de lei unul, altul cu 150, că erau stricate şi le-am reparat. Altfel fetele trebuiau să meargă pe jos, câţiva kilometri, până la asfalt, unde vine microbuzul şcolar.

Fata cea mai mica, Georgiana, este în clasa a VIII-a: pleacă către şcoală la ora 6 dimineaţa, ca să ajungă la ore, în comuna vecină. Iubeşte fotbalul şi îşi doreşte mult să ajungă la Liceul Sportiv din Deva: “Merită să faci şcoală, ca să-ţi faci un viitor şi să ajungi ceva în viaţă!”

Surorile ei, Andreea şi Ioana, sunt la liceul din Ilia şi stau în gazdă pentru că drumul e lung şi naveta prea costisitoare. “Vreau să mă duc la şcoală pentru că ştiu că am nevoie să învăţ şi să ştiu tot ce-i de ştiut. Aş vrea un viitor diferit, tot aici, pentru că îmi place liniştea, dar puţin diferit”, povesteşte Andreea Rus.

În timp ce tinerii de vârsta lor nu se mai desprind din faţa ecranelor, fetele s-au deprins cu munca de la ţară. Când termină orele şi temele, se apucă de muncit în gospodărie. Pentru că maşina semiautomată s-a stricat, sunt nevoite să spele cu mâna, cu apă rece. Nu au calculator, nici imprimantă şi sunt stingherite când, la ore, profesorii au cerinţe peste posibilităţile lor.

Instalaţia improvizată nu are un stabilizator de tensiune aşa că oricând oscilaţiile pot arde şi puţina aparatură electrică pe care o au. Sunt mulţumiţi cu traiul de aici: “Mie nu mi se pare greu, m-am obişnuit aici, îmi place. E bine, că e linişte, dar e mai greu cu traversatul, cu mersul până la autobuz, la şcoală”, oftează Andreea.

În comuna Vaţa de Jos, o bătrână de 84 de ani a rămas ultima locuitoare din cătunul Ponoarele. Înainte de 1 Decembrie, să sărbătorească altfel Ziua României, tinerii voluntari din campania “Ajută satul” i-au reparat casa, i-au umplut dulapurile cu provizii pe iarnă şi i-au tăiat lemne.

Cu toată pustietatea din jur, “Bunica Lucreţia” nu se dă dusă din casa ei. A venit aici la 14 ani, ca noră şi tot aici a născut, singură, la 17 ani: “Or început durerile vineri şi sâmbătă seara aveam fecioru. Eu am făcut tăt, singură, fără moaşă, fără doctor.” A privit uimită la pungile de zahăr: “Când eram tinără, lucram la pădure, la plantat. Seara, dacă îţi făceai norma, îţi dădeau câţiva bănuţi şi o lingură de zahăr. Niciodată nu am avut atâta dulce! Dacă era să-l câştig, trebuia să samăn tăţi munţii ăştia!”

Seara, tinerii nu au plecat până nu au colindat-o pe bunica Lucreţia. Ziua asta a fost ca un balsam vindecător pentru sufletul bătrânei, explică psihologul Ioana Câmpean: “Aceşti oameni, care trăiesc în cătune, singuri, dar care nu se plâng de singurătatea lor, sunt, mulţi dintre ei, mai fericiţi decât noi. Au dezvoltat o relaţie cu ei însişi, în simplitatea lor, cu natura. Şi au mai dezvoltat ceva: o relaţie cu Dumnezeu. Există însă şi unii care se plâng de singurătate.

Sunt bătrânii care au fost obişnuiţi cu lume în jur, cu copii şi, dintr-o dată, aceştia au plecat din sat, la oraş. Aici nu mai este despre bătrâni, ci este despre copii. Acel copil, care îşi uită părintele sau bunicul, să se aştepte ca, într-o bună zi, să-i vină şi lui rândul. Cu certitudine vine, şi spun asta dintr-o grămadă de ani de experienţă.”

Singurătatea şi lipsurile acestor bătrâni i-a făcut pe tinerii – mulţi motociclişti – de la Campania “Ajută satul” să “adopte” mai mulţi bătrâni cărora le-au construit sau le-au reparat casele. Tot ei trec pe la zeci de familii cu ajutoare în fiecare an. Gesturile lor nu au rămas neremarcate. Recent, presa din Norvegia a publicat un articol despre tineri şi faptele lor de suflet strânse sub îndemnul: “Nu ne lăsăm!”.

Sunt însă sute de bătrâni care îşi petrec trişti şi îngânduraţi sărbătorile. “Dacă te simţi singur, dăruieşte ceva!”, spune psihologul, care are o rugăminte pentru cei plecaţi din casele părinteşti: “Vă rog, dacă nu puteţi merge acolo, în vârful dealului, chiar de sărbători, mergeţi înainte – duceţi-le ce ştiţi că le place. Luaţi-i în braţe şi spuneţi-le cât de mult îi iubiţi. Ştiţi ce fac bătrânii? Trăiesc şi se hrănesc cu bucuriile astea. Cât de puţin le trebuie unora, să fie fericiţi! Cazurile acestea despre bătrâni şi copii uitaţi vorbesc despre noi, despre o crasă lipsă de compasiune pe care noi, românii, o avem. Aici, nu ne putem lăuda noi, românii. Orice clipă ruptă din timpul nostru pentru a aduce un zâmbet, contează!”

 

Laura OANA