O viaţă în imagini. Femeia care, la 82 de ani, are primul vernisaj: al iubirii pentru fotografie

Într-o căsuţă din satul Hărţăgani, Ana Tripon a păstrat un tezaur în imagini: chipuri de soldaţi din Primul Război Mondial, căsuţe moţeşti străvechi, obiceiuri pierdute, copii în straie şi învăţători muştăcioşi în faţa şcolilor demult dărâmate.

Aici e o întreagă lume surprinsă în tonuri de alb şi negru, o puzderie de imagini strânse acum în prima expoziţie dedicată unor fotografi de la ţară.

Pasiunea soţilor Ana şi Gheorghe Tripon a adus Băiţei singura secţie foto dintr-o comună hunedoreană în anii comunismului.

Dacă ar fi provocat cineva mulţimea strânsă la vernisaj, nimeni nu ar fi ghicit că femeia cu batic, cu mâinile asprite de muncă şi părul cărunt, e starul serii. Modestă şi oarecum stingheră, e deosebit de aprigă pentru anii ei. Încă nu îi vine să creadă că, timp de câteva luni, cei care vin în Art Café, lângă Muzeul Textilelor din Băiţa, vor admira fotografiile pe care le-a făcut vreme de o viaţă împreună cu soţul ei. Ana Tripon a avut bucuria, la 82 de ei, de a deschide prima ei expoziţie.

Întreaga viaţă a femeii este legată de fotografie. Alături de soţ, mai bine de 40 de ani, a făcut mii de poze: colecţia sa este nepreţuită pentru ochii privitorilor care descoperă momente din viaţa de odinioară a satelor de munte. Imaginile surprinse de cuplul Tripon de-a lungul anilor au devenit adevărate documente. O româncă reîntoarsă din America, Florica Zaharia, le-a descoperit şi i-a propus consătencei o expoziţie organizată nu doar cu drag, ci şi cu priceperea omului care a condus o secţie într-unul din cele mai faimoase muzee ale lumii, MET din New York.

Ana Tripon a rămas cu sute de fotografii, dar sunt doar o parte din toate cele făcute cu entuziasm pe teren şi cu trudă în laborator. Au trecut mai mult de patru decenii de muncă în care a surprins momente din cele mai diverse din viaţa satelor de odinioară: bătrâni, soldaţi, oameni la muncă, în gospodării sau pe ţarină.

Dintr-o imagine, câţiva copii privesc îndrăzneţ lumea: „Toţi îs morţi! Ăla o murit de infarct, ăla o murit beat, ăi doi… ca bătrânii! De mici, i-am fotografiat până la moarte. Îmi amintesc că pe unul îl lua Miliţia şi îl bătea că se tăt îmbeta. Era tăt dungă pă dungă, în şanţuri, şi numa ăla copil era la părinţi. Păcat…”, rosteşte fosta fotografă a Băiţei. Nu doar că ştie toate poveştile oamenilor, dar îi are imortalizaţi şi în imagini, în locurile unde a crescut, a iubit şi a trăit, în sate cu oameni harnici şi bogaţi când funcţionau exploatările aurifere.

În anii 50, Ana era tânără şi talentul ei atrăgea comenzi cu zecile. Făcea portrete, dar surprindea şi momentele mai frumoase sau mai grele din viaţa comunităţii: „Cine mai ştie câte fotografii au fost? Am fotografiat tot ce există în jurul ăsta! Fotografiam tot ce vedeam, tot ce se întâmpla, am făcut şi fotografie de miliţie: accidente, crime, furturi… Mă luau cu ei şi mă duceam, dar cele mai dragi îmi erau…” Tanti Ana pufneşte în râs de atâtea aduceri aminte: „Îmi erau dragi alea când erau beţi! Se îmbetau şi cădeau pe jos. Atunci îi lua miliţia şi îi ducea. Când lucram la ele, în studio, ne râdeam când le priveam.”

Le privea şi le povestea cu soţul ei pentru că tot pasiunea pentru fotografie a făcut să-şi întâlnească şi marea iubire. Gheorghe Tripon a învăţat arta fotografică în Armată şi, reîntors acasă, în sat, a redescoperit-o pe Ana.

Ea avea 19 ani şi era frumoasă, el era ofiţer. Ea stătea la Căinel, el era din Hărţăgani. Şi-au deschis împreună un atelier la Băiţa. „Nu-i departe Hărţăganiul de Căinel! Era un deal între noi. Eu aveam o soră la Brad, care avea casă lângă un fotograf, unul Erdös. Eu tot meream pe acolo. Îmi plăcea când aprindea reflectoarele, când făcea poze. Mă duceam năpoia lui şi mă uitam de acolo.

Îmi plăcea. Mă băga cu el în camera obscură, îmi puneam un scaun şi stăteam chiar dacă nu vedeam nimica. Dacă o văzut că îmi place, mi-o arătat cum să lucrez. El era bătrân şi nevastă-sa lucra ca doctoriţă. Mi-o arătat cum se developează, după aia cum să fac fotografii.

Cu soţul ne ştiam de copii, dar el a plecat din sat. Era angajat în armată, căpitan de Securitate. Ne-am reîntâlnit, am început să vorbim despre fotografie, el ce face, eu ce am văzut dincoace şi … ne-am unit!

Şi, în anul 58, am început lucrarea. Doi ani am stat şi ne-am judecat cum să facem, după care am deschis atelierul şi am continuat până în 90”.

Gheorghe Tripon, soţul Anei, a murit la 57 de ani în 1988, şi, de atunci, Ana a mai continuat munca doar câţiva ani. Imaginile realizate de ei doi – uneori în joacă – au devenit adevărate mărturii peste vreme.

Aşa le-a descoperit la Hărţăgani şi Florica Zaharia, femeia care a condus ani departamentul de conservare textile de la celebrul Muzeu Metropolitan din New-York: “Dacă nu era Florica, nici astea nu mai rămâneau! Le băgau copiii în foc după ce muream. De asta am şi vrut să donez fotografiile şi aparatele că, dacă mor, le aruncă pe undeva şi pierdute sunt!”

Românca care a întemeiat la Băiţa primul muzeu al textilelor din ţară, i-a organizat şi consătencei ei primul vernisaj la 82 de ani.

A descoperit printre fotografiile vechi, chiar o imagine de demult a actualului muzeu. „Înainte era Magazinul Universal al comunei Băiţa. Astăzi este aici corpul B al Muzeului Textilelor care găzduieşte expoziţia de fotografie a soţilor Tripon.

Ne-a rămas de la ei un fantastic material documentar”, explică muzeograful expoziţiei. Aşa că Florica, cu soţul ei, Romulus Zaharia şi fiica lor, Ana s-au ocupat în detaliu de tot, iar acum cunosc până şi povestea fotografiilor alese pentru a fi expuse: “Cei doi fotografi au captat memoria locurilor, a oamenilor şi a momentelor importante din viaţa lor, a evenimentelor sociale, a costumelor şi textilelor tipice zonei. Fotografiile lor sunt în mare parte monocrome (alb-negru) dar au lucrat şi fotografii colorate şi în culori”, scrie Ana Drăguş în invitaţia la eveniment.

La fiecare pas, cu ochii în exponate, dai de alte şi alte minunăţii. Poate că sunt alb/negru, dar talentul soţilor Tripon le însufleţesc, iar fotografiile transmit peste timp nu doar informaţii, ci şi emoţie. “Nu ştiu câte fotografii mai am, am dat multe din ele, pe altele le-am pus prin albume… Cine mai ştie de ele?!”, zice Tanti Ana. Fotografiile au rămas, lumea s-a schimbat, crede Florica Zaharia. Cu fotografia în mână, căutăm locurile: “Aici e şcoala veche care s-a dărâmat şi s-a construit alta, nouă. Era pe locul unde acum e arătură. Ţi-o aduci aminte?” Tanti Ana încuviinţează: „Aduc! Ştiu că ne-am şi băgat în ea, era căzut din acoperiş. Au ieşit din şcoala aia oameni mari, chiar şi un ambasador! Atunci se făcea şcoală, îţi dădea peste mâini să înveţi”, se încruntă femeia. Privind la amintiri, povesteşte cu Florica care ştie şi ea de la mama ei cum era şcoala: „Era o cancelarie şi o sală de clasă. Interesant e că în spatele ei se vede turnul bisericii de secol 18, care mai există şi astăzi la bisericuţă, sus, pe deal. Doamna Tripon mai are şi negativul acestei fotografii.”

Fiecare fotografie îţi captează atenţia, însă câteva îţi taie respiraţia. Imaginea cu Ana şi Gheorghe Tripon, apropiaţi, cu mâinile pe un aparat foto şi privirea în altul a ajuns şi pe afişul expoziţiei intitulată “Decenii de memorie vizuală”.

Chiar dacă fotografia în culori cucereşte lumea începând din anii 70, soţii Tripon au ales să rămână la fotografia monocromă: “Pentru fotografia color, procesul de developare era lung, culoarea se făcea din cinci nuanţe diferite, necesita zece operaţiuni. Îţi lua un ceas să faci o fotografie”, i-a mărturisit Floricăi Zaharia în timp ce pregăteau expoziţia în care, alături de fotografiile realizate de cei doi soţi, sunt şi cele salvate de ei de-a lungul vremii. Pe primele locuri mărşăluiesc soldaţi din Primul Război Mondial sau din perioada interbelică, dar o fotografie îşi face loc către sufletul privitorilor.

Sunt sute de oameni strânşi în centrul Băiţei, toţi îmbrăcaţi de sărbătoare, mulţi în costume populare. S-ar părea că se sărbătoreşte Ziua Naţională a României, dar momentul e incert, 10 mai 1921. Doar o parte din ce era, a mai rămas în centrul satului: “Din fericire, s-a păstrat ceva din arhitectură, dar s-au schimbat multe, s-au renovat clădirile”, spune Florica. „S-a schimbat mult că s-au făcut blocuri cu apartamente, Nicolae a dărâmat, a râs tăt. Am fost aici când s-au demolat casele – plângeau oamenii şi înjurau! Ce să facă?! I-o scos afară, le-o dat ceva despăgubiri şi s-or dus oamenii pe unde or putut”, povesteşte Ana Tripon şi se gândeşte cu drag la vremurile în care localnicii încă purtau costumele populare: „Ooo, nu să exista o sărbătoare de Paşte, de Rusalii, vreo nedeie, o serbare pe haldină să nu scoată costumul naţional. Ăci la cămin erau câte şepte sau opt sate de veneau să dea spectacol!” Chiar şi ea poartă o ie în fotografia de pe legitimaţia de serviciu.

 

Ana Tripon s-a născut în 1935, avea şapte fraţi şi surori, dar trece printr-o copilărie grea din cauza pierderii părinţilor prea devreme.

Nu avea nici doi ani când îi moare tatăl, apoi, la 13 ani, rămâne şi fără mamă. La 17 ani, face prima data cunoştinţă cu tainele fotografiei.

Se căsătoreşte cu Gheorghe în 1956, acelaşi an în care tânărul este nevoit să renunţe la cariera în Armată din cauza interogatorilor comuniştilor provocaţi după ce rude apropiate emigrează în Statele Unite.

Doi ani mai târziu, amândoi devin angajați ai Inteprinderii Meşteşugarilor din Baia de Criş, apoi îşi deschid un studio la Cooperaţia de consum Băiţa, dar locul preferat pentru developarea filmelor rămâne spatiul amenajat acasă, la Hărţăgani.

Soţii Tripon aveau mai multe aparate: Pentacon, Praktica, Zenit: „Băgai filmul şi pozai! Făceai soluţia, care era tare toxică. O făceai pe loc când lucrai, developai deasupra tăvilor şi atunci inhalai toţi aburii ăia. Unul este adus din Rusia în 60. Am avut un vecin, Romu, care era ambasador în Rusia, i-am scris o scrisoare şi l-am rugat când vine în România, acasă la părinţi, să-mi aducă un aparat. Că lucram cu Smena 6 că nu prea erau atunci. M-am folosit de el pân-acum, încoace, cât am rămas la pensie ” Şi Romulus Nicula i-a adus vecinei un aparat rusesc Zenit!

De atunci, până acum e cale lungă şi totul s-a schimbat. La cei 82 de ani ai ei, Tanti Ana a descoperit fotografia digitală. Parcă i-ar plăcea şi ei un aparat din ăsta unde faci clic şi poţi vedea aproape instantaneu imaginea surprinsă pe ecran. Ana este plină de viaţă şi cotrobăie cu drag prin vechile fotografii. Crede că şi-a păstrat vitalitatea datorită produselor naturale şi mai ales litrului de lapte pe care îl bea zilnic de pe vremea când muncea în laborator cu substanţe toxice. „Am mâncat miere şi lapte! Aveam albine şi ţineam vaci. Soţul meu intra numa cu ochelarii pe ochii şi-n pielea goală între albine. Mâncam polen mult, propolis… Propolis am mâncat kilograme! Lapte beam cu sticla! Nefiert! De multe ori, cum aveam capre, unul stătea la cap, altul la uger şi … băgam!”, zice femeia şi arată prin semne cum îşi mulgea laptele în gură. “Aşa ne plăcea şi era şi bine că lucram cu soluţii rele. În anii ăia aşa era şi legea, că atunci Ceauşescu a dat porţie de lapte la cine lucra în mine şi în laboratoare”, povesteşte ea.

Într-o perioadă când fotografiile se fac rapid cu telefonul, Tanti Ana se pierde. A folosit de-abia acum un aparat foto digital şi se minunează ca un copil când scot cardul cât o unghie care stochează mii de cadre. “Foarte frumos e cu cele noi. Samănă, că tot prin lupa aia te uiţi, dar era mai greu atunci, că nu era ştiinţa asta. Atunci aveam ştiinţa în cap, acum îi în aparat. Aşa meie lumea, înainte!”

Ana şi Gheorghe Tripon vin dintr-un timp când captarea imaginii se făcea pe film, iar procesarea se făcea în laborator. Până şi ucenicia dura: “Numai din 1958 lucrez, că doi ani, din 56, am studiat.”

La ineditul vernisaj, artiştii fotografi şi-au descoperit cu uimire colega de pasiune, un fotograf care lucra însă mult diferit faţă de cei care utilizează aparatele digitale. „A fost o experienţă interesantă să vorbim de tiosulfat de sodiu sau metabisulfitul de potasiu de la fixator, să ne amintim cum se făceau substanţele pe vremuri. Am remarcat şi uimirea ei în faţa noilor tehnologii. E surprinzător să vezi un om pe care, dacă l-ai observa pe stradă, nu ai bănui că a stat zeci de ani într-un laborator de fotografie şi practic a creat o comoară, un depozit de documente şi amintiri, de momente care se pot păstra prin fotografie”, spune Andrei Rosetti, de la Asociaţia Artiştilor Fotografi din judeţul Hunedoara

Florica Zaharia şi-a dat seama imediat că imaginile păstrează informaţii preţioase. Ochiul specialistului în textile a descoperit în fotografiile soţilor Tripon evoluţia ţesăturilor din ultimul veac: „În primul rând, avem o fotografie foarte interesantă făcută de soţii Tripon în satul Topliţa, de lângă Măgura. Ana Tripon mi-a povestit că e făcută când s-au dus la o nuntă şi zestrea miresei era expusă în curte pentru ca nuntaşii să o poată vedea. În ea se vede cuvertura de pat, „lipideul”, aşezată peste cearceaful alb făcut din cânerpă, mai târziu din bumbac, şi care avea dantelă cusută la bază. Este exact replica gătelii patului din zona noastră. Mai încolo se vede o plapumă”, explică muzeograful elementele fotografiei numită “Zestea miresei”. Timp de zeci de ani, mai cu seamă în prima jumătate a secolului XX, lipideele au fost folosite ca fundal pentru multe fotografii, iar soţii Tripon au preluat această practică.

Oamenii s-au stins, moda s-a schimbat, clădirile s-au demolat, dar au rămas fotografiile expuse acum la Băiţa. „Asta a fost una dintre intenţiile noastre, să mergem pe urma istoriei costumului şi a pieselor care se foloseau în interiorul locuinţei. Găsim în fotografiile lor aşa numitele lipidee, ţesăturile care decorau patul – erau colorate, făcute din lână. Urzeala, cea care susţine modelele, a evoluat iar tehnica de ţesere are transformarea ei. La începutul secolului, vedem într-o fotografie, care e făcută undeva la începutul anilor 30, că au apărut lipideele ţesute în patru iţe. În aceeaşi fotografie, în dreapta, este un lipideu ţesut ales, în tehnica binecunoscută a tapiţeriei. Mai târziu apar „alesăturile în deşte”, făcute într-o perioadă apropiată de anii 40, în urzeală de bumbac, care se putea deja cumpăra din magazin la un preţ pe care şi-l permiteau majoritatea. Apar apoi alesăturile nevedite, în cinci sau mai multe iţe, urmate de cele în fuştei, nişte beţe care se insertează în urzeală, folosiţi progresiv şi regresiv. Aceştia dau posibilitatea repetiţei motivului mult mai larg”, explică Florica Zaharia.

Sub ochii Anei şi în faţa obiectivelor aparatelor, lumea s-a schimbat iremediabil. S-a schimbat în bine? Tanti Ana răspunde : „Poate, într-un fel, că sunt de tăte cele, dar, ca oameni, îi dezastru! Vagabonzi de tineri sunt unii – se omoară, se bat. Mi-ar plăcea să fotografiez şi pe vremurile astea, că mie mi-a plăcut arta fotografică, mai ales natura! Extraordinar! Eu, când mă duc în natură, parcă sunt alt om!”

 

 

Laura OANA