O nouă enigmă a dinozaurilor, elucidată de paleontologi

Un nou studiu, publicat recent în revista de specialitate Papers in Palaeontology, oferă un răspuns definitiv, oarecum surprinzător, în legătură cu identitatea unui tip enigmatic de coji de ouă fosile, prin utilizarea unei tehnici de investigație inovatoare.

Studiul a fost realizat de o echipă internațională de specialiști coordonată de Seung Choi de la Seoul National University (Coreea de Sud) și care îi include pe Yuong-Nam Lee de la aceeași instituție, alături de Miguel Moreno-Azanza (Universidade Nova de Lisboa; Museu de Lourinhã, Portugalia), Zoltán Csiki-Sava (Universitatea din București) și Edina Prondvai (Ghent University, Belgia, în prezent membră a Grupului de Cercetare în Paleontologie MTA-MTM-ELTE, Ungaria).

Echipa de cercetători a reușit să stabilească adevărata identitate a unui tip special de coji de ouă fosile, tip numit Pseudogeckoolithus, de la sfârșitul perioadei cretacice (de acum 85 până la 66 de milioane de ani). De câteva zeci de ani, aceste coji de ouă au pus în încurcătură paleontologii europeni.

Cojile de ou de tip Pseudogeckoolithus sunt larg răspândite în tot sudul Europei, și apar izolat și în nordul Africii. În România, ele sunt abundente în depozitele fosilifere cu resturi de dinozauri din Bazinul Hațeg, din Geoparcul Internațional UNESCO Țara Hațegului. Aceste coji sunt foarte subțiri (au grosimea mai mică de o treime de milimetru). În timp ce unele dintre caracteristicile lor microstructurale amintesc de cojile ouălor unor dinozauri carnivori (așa-numitele theropode), alte caracteristici sunt asemănătoare cu cojile de ouă ale actualelor șopârle gecko. Mai mult, aceste coji fosile prezintă o ornamentație unică alcătuită din mici noduri dispersate, ceea ce reprezintă o nouă similitudine cu cojile unor specii actuale de gecko. Ca atare, astfel de fosile erau deseori denumite simplu, de către cercetători, coji de tip ‘geckoid’.

“Aceste coji ofereau indicii contradictorii despre asociațiile de fosile ale Europei de la sfârșitul Cretacicului. Datorită asemănărilor marcante cu cojile de ouă ale șopârlelor gecko actuale, Pseudogeckoolithus era deseori interpretat drept o dovadă a prezenței unor gecko primitivi în arhipelagul de insule tropicale ce se întindea peste sudul Europei către sfârșitul erei dinozaurilor” afirmă Zoltán Csiki-Sava de la Facultatea de Geologie și Geofizică a Universității din București, unul dintre co-autorii acestui studiu.

Pentru a clarifica identitatea animalului ce depunea ouăle de tip Pseudogeckoolithus, echipa a investigat astfel de coji de ouă de tip ‘geckoid’ descoperite în România (provenind din Geoparc, dar și din Depresiunea Transilvaniei, din apropierea localității Sebeș, jud. Alba), Ungaria și Spania. Printr-o tehnică de investigație inovativă, numită Analiză de Difracție prin Retrodifuzie de Electroni (Electron Backscatter Diffraction – EBSD), echipa a urmărit identificarea alcătuirii cristalografice de detaliu a acestor coji, și compararea cu cea a cojilor de ouă de gecko, precum și cu a celor de păsări sau de mici dinozauri prădători, strămoși ai păsărilor, așa-numitele maniraptore.

“Azi cunoaștem destul de clar faptul că ouăle de gecko au o alcătuire cristalografică complet diferită de cea de dinozauri sau păsări. Așa că am decis să comparăm aspectul cristalografic al lui Pseudogeckoolithus cu cel a cojilor de ouă de gecko, de păsări moderne, dar și de mici dinozauri prădători, pentru a clarifica definitiv enigma oferită de Pseudogeckoolithus” apreciază Seung Choi, care a studiat în prealabil atât ouă de gecko, cât și de dinozauri prădători, folosind aceeași metodă de investigație.

Într-adevăr, rezultatele studiului au confirmat că Pseudogeckoolithus, cu o creștere a cristalelor ce progresează dinspre interiorul spre exteriorul cojii, are o alcătuire cristalografică fundamental diferită de cea a cojilor de ouă de gecko actual, la care creșterea cristalelor are loc dinspre suprafața înspre interiorul cojii. De fapt, cojile de Pseudogeckoolithus prezintă o cristalografie tipică păsărilor și strămoșilor lor maniraptorani, dintre care face parte și fiorosul Velociraptor, celebrul personaj negativ din filmul Jurassic Park.

“Cojile de Pseudogeckoolithus sunt atât de subțiri și de fragile, încât în mod normal este dificil să găsim fragmente suficient de bine conservate care să prezinte toate trăsăturile tipice pentru cojile de ouă de theropode, cum ar fi prezența unor strate cu cristale aranjate diferit. Totuși, EBSD ne-a permis să identificăm astfel de structuri chiar și în coji mai prost conservate, confirmând că Pseudogeckoolithus nu aparține unor șopârle gecko. Ca atare, am eliminat dovezi care să sugereze – cum erau ele interpretate anterior – că gecko au fost prezente din abundență în Europa în Cretacicul târziu” consideră Miguel Moreno-Azanza de la Universidade Nova de Lisboa și Museu de Lourinhã. “Afinitățile ambigue ale lui Pseudogeckolithus au fost deja remarcate de Nieves López-Martínez și Monique Vianey-Liaud, care au identificat pentru prima dată astfel de coji în 1997. Ca atare, ele au clasificat cojile ca fiind de tip dinozaurian, deși le-au denumit ‘ouă pietrifiate de tip gecko’ – asta înseamnă Pseudogeckoolithus în traducere. Acum, tehnici noi de investigație ne-au permis să dovedim că observații lor inițiale erau corecte – aceste coji provin de la ouă depuse de dinozauri”, adaugă acesta.

De fapt, distribuția trans-europeană a cojilor de Pseudogeckoolithus sugerează prezența comună a unor dinozauri prădători de talie mică, asemănători păsărilor, în Europa Cretacicului târziu. “Răspândirea largă a cojilor de ouă de tip Pseudogeckoolithus este remarcabilă. Acestea apar practic peste tot în arhipelagul Cretacicului târziu, indiferent de poziția geografică, tipul de mediu sau vârsta precisă a rocilor. Ținând cont de abundența acestor coji, acum ne putem imagina ușor numeroase cete de mici dinozauri prădători, acoperiți de pene, care populau aceste insule tropicale, chiar dacă resturile lor fosile sunt foarte rare sau chiar lipsesc pe alocuri” explică Zoltán Csiki-Sava semnificația rezultatelor studiului.

În mod surprinzător, Pseudogeckoolithus prezintă numeroase caracteristici comune cu cojile de ouă de megapode, păsări moderne care nu își clocesc ouăle, ci le depun în movilițe construite din vegetație și sol. În interiorul acestor movilițe, în timp, materia organică intră în fermentație, producând în felul acesta căldura necesară pentru incubarea ouălor. Atât Pseudogeckoolithus cât și ouăle de megapode au coaja subțire, prezintă mici pori în formă de pâlnie pentru respirația embrionului și au o ornamentație formată din mici noduri dispersate pe suprafața oului – o combinație de caractere altfel extrem de rar întâlnită la păsările moderne. “Pe baza acestor trăsături, dar și a subțirimii cojilor, se poate concluziona că ouăle de la care provin fragmentele nu erau mai mari decât cele ale ciorilor (~ 3×4 cm) și erau depuse în cuiburi-movilă construite din vegetație. Totuși, animalele-mamă erau mai mari decât ciorile actuale, fiind probabil de dimensiunea unor găini, pentru că bazinul dinozaurilor avea un canal pelvian mai îngust, și deci puteau depune ouă relativ mai mici, comparativ cu păsările moderne” spune Edina Prondvai.

 “Acest studiu demonstrează convingător de ce și în ce fel metode analitice moderne și sofisticate devin din ce în ce mai importante în paleontologie. Acestea permit nu numai identificarea unor fosile chiar și atunci când metodele tradiționale nu funcționează, dar aruncă și o lumină nouă asupra distribuției, modului de viață și evoluției acestor viețuitoare demult dispărute” concluzionează Seung Choi, autorul principal al studiului.

Articolul care prezintă acest studiu poate fi accesat la adresa: https://onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1002/spp2.1294

Explicațiile fotografiilor ce însoțesc acest comunicat de presă:

Foto 1: Răspândirea teritorială a cojilor de Pseudogeckoolithus, și analiza comparativă EBSD a acestora cu coji de ouă de gecko, respectiv pasăre

Sursa: Autorii studiului

Foto 2: Reconstituirea modului de cuibărit al maniraptorelor cu ouă de tip Pseudogeckoolithus

Sursa: © Julius T. Csotonyi (Canada)

 

Adina POPA