O altfel de istorie. Povestiri romane de pe Valea Mureşului

„În sfârșit a ieșit fum alb de la tipografie!” au anunțat entuziast cei de la Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva: „habemus novum librum!”

Noua carte dedicată Miciei strânge între coperți trei povestiri relevante pentru siturile romane de pe Valea Mureșului scrise cu mare meşteşug de către arheologul Marius Barbu.

Din paginile volumului, răzbat peste veacuri frânturi din viața locuitorilor din străvechile Micia (Mintia) și Petrae (Uroi), renaşte o istorie care te plimbă pe drumurile antice atent construite ale așezărilor, prind viaţă personaje, meșteșuguri și un mod de trai demult apus.

Ajung astfel la cititor nu doar informații pe care rar le deprinzi din manualele de istorie, ci și pasiunea unui arheolog pentru meseria sa, dedicarea cu care promovează trecutul și îl face accesibil pentru cei care vor să afle mai multe despre antichitate.

„Micia Rediviva. Povestiri romane de pe Valea Mureşului” este titlul ales de autor pentru cartea sa: „Scopul ei este simplu: aducerea Miciei şi a altor două situri antice din proximitatea ei mai aproape de oamenii vremurilor noastre.

Plecând de la trei piese arheologice, (…) am încercat să construiesc câte o poveste prin care dumneavoastră, cititorii, să puteţi trece pragul rigid al ştiinţei spre o lume mai vie, pe alocuri imaginară, dar ancorată în realităţile istorico-arheologice care guvernau această parte a Provinciei Dacia”, scrie dr. Marius Barbu şi apoi completează în „Alt cuvânt-înainte”: „trebuie să vă mărturisesc că această carte este o veche datorie faţă de un băiat care a copilărit printre ruinele Miciei. (…) 

Acel băiat care culegea cioburi în loc de cartofi şi care, spre disperarea bunicii, căra bolovani ciudaţi în spinare, când mergeau să adune fânul. Băiatul care, (…) îl citea pe Constantin Daicoviciu până cădea noaptea şi rămânea singur pe deal. Îi datorez lui această cărticică.”

Iubitorii de istorie şi de reenacment recunosc în arheologul Marius Barbu specialistul care are puterea de a le deschide porţile către Antichitate.

Explică simplu, direct şi practic, aşa cum o poate face doar un om care a citit mult, apoi a pus totul în practică: mai că nu e meşteşug antic la care să nu se priceapă, mânuieşte sabia cu aceeaşi pricepere cu care crează replici de unelte, arme sau bijuteri antice.

 

S-a născut în 16 februarie 1984, la Veţel, pe meleaguri încărcate de istorie. Face arheologie din anul 2003, lucrează la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, şi-a luat doctoratul în istorie, este vicepreşedinte al Asociaţiei Terra Dacica Aeterna, organizatoarea Dac Fest, joacă rol de nobil dac, conduce atelierul de fierărie şi scrie scenariile celor mai aprige înfruntări dintre daci şi romani care au loc în secolul 21, pe aceste ţinuturi.

 

Este o plăcere să îl întâlneşti nu doar la evenimentele de reconstituire istorică, dar şi pe şantierele arheologice.

Trei dintre poveştile stârnite de descoperiri au devenit carte, o carte care poartă acelaşi nume cu un simpozion ştiinţific şi festivalul de reenacment de la Micia.

Volumul surprinde momente din viaţa de după cucerirea Daciei de către romani, cu detalii aparte şi captivante despre trai, scene militare, civile şi religioase.

În loc de introducerea clasică, Marius Barbu dă timpul înapoi şi te provoacă să păşeşti în lumea de la graniţa Imperiului Roman, în secolele al doilea şi al treilea d. Hr.

În acele vremuri, Micia se întindea pe circa 70 de hectare şi devenise o aşezare prosperă de pe malul Mureşului: era punct vamal, avea port, cele mai mari terme din provincie, dar şi ateliere meştesugăreşti vestite.

Trupele de aici erau antrenate să facă faţă provocărilor epocii: castrul era deservit de forţe impresionante, cu peste 1.500 de soldaţi, majoritatea cavalerişti ce menţineau ordinea pe o suprafaţă vastă, din Apuseni, până în Ţara Haţegului.

 

Mare parte a materialului de construcţie era andezit adus de la Măgura Uroiului, cu plutele pe Mureş, de la mai bine de 20 km, din antica Petrae. Şi acestea sunt locurile unde se deapănă poveştile antice ale arheologului devean.

„Trei personaje, un bătrân decurion de la Micia, a cărui aedicula o puteți admira în Lapidariul muzeului, o misterioasă Domina al cărei chip îl găsim cioplit în piatra dură a Măgurii Uroiului și un curios Mercurius de la Rapolt, ce încă este călător după 2000 de ani, vă poartă în lumea de mult apusă a vieții din Dacia romană.

Plecând de la cele trei piese arheologice, scopul cărții este unul simplu – acela de a trece pragul rigid al științei spre o lume mai vie, pe alocuri imaginară, dar bine ancorată în realitățile istorico – arheologice care guvernau această parte a provinciei Dacia”, îi descriu volumul colegii din muzeul devean.  

Prima poveste urmăreşte viaţa unui tânăr care ajunge decurion, adică un ofiţer de cavalerie care comanda o „turma”, adică un escadron format din 30 de călăreţi: „După 25 de ani de trudă şi lupte, ofiţerul nostru a fost lăsat la vatră.

A primit un lot de pământ şi ceva bani, devenind un veteran al Miciei”. Familia i-a comandat un monument funerar pentru a-i străjui mormântul, monument care ajunge la biserica din Vulcez de unde este recuperat pe la începutul secolului XX şi ajunge în colecţiile Societăţii de Istorie şi Arheologie, apoi la muzeul din Deva, unde, în lapidariu îşi aşteaptă vizitatorii, crede arheologul: „ … este curios să afle ce se mai întâmplă prin Dacia şi ce soartă mai are Micia lui iubită. Mai năvălesc barbarii?” Istorisirea nu doar reface cărarea unei vieţi de soldat, dar aduce cititorului informaţii interesante despre arme, veşminte şi cariera militară în armata romană.

A doua povestire reface viaţa din jurul carierei de piatră de la Măgura Uroiului, acolo unde chipul prins în stâncă al unei femei romane înfruntă vremurile: „Domniţa de la Uroi are părul aranjat după modelul coafurii Iuliei Domna, soţia marelui Septimiu Severus, cuplul imperial care a dominat începutul secolului al III-lea d.Hr.”, notează arheologul care îşi lasă apoi imaginaţia să croiască povestea: „A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar fi cioplit în piatră. A fost un tânăr ucenic care trudea într-unul din atelierele de pietrari de pe malul ceţos al Mureşului…”

O statuetă romană descoperită în situl „La vie” din Rapoltu Mare, în apropiere de Măgura Uroiului, este piesa în jurul căreia se ţese cea de-a treia povestire: „Eu pot fi: înfăţişarea zeului Mercurius, un mesager al lumii divine, un produs al creatorului meu, un obiect scump din casa unor cetăţeni romani de vază, 190 de grame de bronz sau, mai nou, un artefact al Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva. (…)

 

M-am născut acum mai bine de 1800 de ani, într-un atelier din îndepărtata Galie. Sunt un aliaj (…) Am constatat că prin vintrele mele curg metale de tot felul. Am avut un străbunic vârf de săgeată, o stră-străbunică seceră şi o mătuşă (mai dichisită) monedă.”

Piesa care are atributele a doi zei, Mercurius şi Egipteanul Thot, spune povestea unui familii ce locuia odinioară în villa ale cărei ruine au păstrat teafără statueta chemată acum să „relateze” din antichitate: „Toată lumea voia câte ceva de la mine. Ajută-l pe Caius Arrius să-şi gestioneze afacerile, ajut-o pe soţia sa să ţină socotelile casei, ajută-i pe copii să le meargă mintea la şcoală, pe cumnatul beţiv şi jucător de zaruri să nu piardă prea mult la pariuri, pe fata cea mare să aibă zestre bună, pe fata mai mică să găsească bijuterii cu pietre nestemate la un preţ decent, pe bunici să îi treacă strada (sau, mă rog, Stixul) şi tot aşa. (…) Apoi s-a aşternut liniştea. Iarba a crescut, rugii au năpădit ruinele şi câteva secole m-am odihnit de mi s-a coclit pielea. (…) am fost reperat de unul dintre arheologii care căutau să rescrie vremuri şi evenimente bine cunoscute de mine. Era Gură Mare, cel care acum crede că a sosit timpul să se apuce de spus poveşti. (…) după 1700 de ani de întuneric, l-am auzit strigând: „Veniţi repede! Ia te uită! Este Mercurius, mesagerul zeilor!”

Cartea se citeşte uşor, chiar dacă, de multe ori ai pornirea să cauți pixul şi să îţi iei notiţe. Detaliile sunt atât de precise şi convingătoare încât un artist cu talent, cu siguranţă, ar putea surprinde lumea în schiţe sau acuarele.

„Povestirile lui Marius Barbu sunt aidoma sufletului lui frumos, de om plămădit la umbra zidurilor Miciei, pe care o iubește și o onorează cum puțini știu a face. Fiecare personaj ales de el spre a-și spune povestea are câte puțin din el, din noi asemenea, din tot ceea ce ar trebui să dureze peste timpul ăsta năpraznic și neiertător.

Pentru mine, este mereu o onoare și un privilegiu să lucrăm în aceeași echipă. Cărțulia asta fermecată vine absolut firesc, pentru că Marius este un Povestaș, care atunci când își iubește povestea, o deapănă aidoma vechilor povestitori de pe lângă focurile ce ardeau în bivuacurile Miciei.

Piese arheologice „serioase”, pe care în egală măsură știe a le analiza științific și academic, devin pretexte, de fapt personaje, în povești nespuse, pe lângă care a tot curs apa bătrână a Mureșului, în ritmul ei, liniștit precum o istorisire bine călăuzită.

 

Așa cum sunt istorisirile lui Marius Barbu, așa cum sunt ghidajele pe care le face tuturor celor ce vor să știe povestea locurilor astea miraculoase.

Pentru că Micia este un astfel de loc miraculos. Miraculoși sunt și oamenii ei, cei care au ales să o iubească și să o păstreze mai departe pentru generațiile ce vor veni. Doar că lui Marius Barbu, Micia nu i-a lăsat locul alegerii, așa cum s-a întîmplat cu noi, ceilalți membri ai echipei.

Marius s-a născut cu ea în sânge, este pământul de unde își trage puterea și lumina și mai ales este moștenirea pe care alege atât de frumos să o transmită mai departe. 

Am scris cu deosebită dragoste aceste rânduri, eu, un soi de domină a Miciei venită de departe, dar care a învățat să o iubească nespus și din poveştile lui Marius”, scrie dr. Mihaela Simion de la Muzeul Naţional de Istorie a României, responsabilul stiinţific al colectivului de cercetare de pe situl roman Micia.

Cartea lui Marius Barbu este deopotrivă manual şi îndemn, lecţie şi joacă, adevăr şi închipuire, muncă de arheolog şi visul unui băiat care strângea cioburi din străvechea Micia.

Laura OANA