Norio Inagaki, un japonez printre căluşeri

Norio Inagaki vine în România de 15 ani ca să urmărească dansul căluşerilor, parte din tradiţiile din perioada sărbătorilor de iarnă. Cum se apropie Crăciunul, în satele din Munţii Orăştiei, flăcăii se strâng în cete şi încep repetiţiile pentru jocul căluşeresc. Frumuseţea obiceiului, dar şi autenticitatea cu care a fost păstrat în satele din Munţii Orăştiei au atras atenţia unui culegător de folclor din Japonia. Profesorul universitar vine în România, în luna decembrie, tocmai pentru a înregistra jocul feciorilor, strigăturile şi colindele vechi pe care ei le cântă din casă în casă.

Norio Inagaki a urmărit cu atenţie tot Festivalul Căluşerului Transilvănean. A filmat dansul cetelor de la cea de-a 49-a ediţie şi şi-a făcut mereu notiţe. Profesorul universitar venit aici din Japonia a bătut jumătate de lume pentru a-şi petrece Crăciunul alături de cetele de colindători. A venit în urmă cu 15 ani să se documenteze şi de atunci se tot întoarce pe meleagurile hunedorene.

Ba chiar a şi învăţat limba română pentru a documenta obiceiul străvechi al colindatului şi pentru a reuşi să se înţeleagă cu bătrânii de pe sate: „Eu sunt culegător de folclor din Japonia şi vă pot spune că acest joc este foarte important. Odată că e obicei străvechi şi aduce vechi ritualuri până în vremea noastră. În al doilea rând, este important şi pentru că dansatorii ştiu colinde străvechi. Eu cred că cele mai vechi colinde se păstrează aici în zona Hunedoarei şi în zona Dobrogea-Dunăre. Aceste zone sunt două locuri importante care păstrează texte din vechime ”, spune cercetătorul. De câţiva ani, Norio Inagaki conduce un studiu la Academia Română prin Institutul „Arhiva de folclor” de la Cluj Napoca. Proiectul lui vizează înfiinţarea de eşantioane reprezentative pentru patrimoniul cultural imaterial al diferitelor etnii care trăiesc în Ucraina, România, Bulgaria și Serbia. Norio Inagaki vrea să realizeze un soi de librărie video tematică cu cântece, colinde şi dansuri vechi.

Japonezul nu doar a filmat totul jocul cetelor în timpul festivalului, dar prestaţia dansatorilor îl ajută şi să îşi aleagă un loc unde îşi va petrece Ajunul şi Crăciunul, timp în care vrea să observe şi să noteze obiceiurile din diverse localităţi. „Acum fac analiza, ascult colindele, observ dacă e ceva diferit care îmi atrage atenţia. Înainte acest obicei al căluşarilor era mai arhaic, acum s-a modificat un pic, poate şi datorită implicării şcolilor. Sunt elemente noi, dar voi fi aici în judeţ şi zilele de Crăciun”, promite cercetătorul japonez, care pare de nedespărţit de camera sa de filmat. Profesorul universitar Norio Inagaki este absolvent al Facultăţii de Istorie, Artă şi Cultură din Tokio şi este pasionat de folclorul românesc. Lucrarea sa de doctorat are ca temă obiceiurile şi jocurilor populare româneşti. De când vine în România, a înregistrat sute de cântece şi jocuri din toate zonele României şi colaborează cu mai multe instituţii din ţară care cercetări folclorice: „Eu sunt interesat să găsesc filonului popular, căutam, zorile. Asta e cultura veche. Eu fac comparaţii şi filme care să să păstreze autenticitatea obiceiurilor”, spune Norio Inagaki, care se străduieşte să găsească piese şi reprezentări autentice: „E greu să găseşti astăzi ceva autentic, când culturile naţiunilor sunt  strâns legate şi s-au influenţat una pe alta, în timp. Adevărata sursă se află în zonele muntoase din România, acolo unde lucrurile s-au păstrat mai bine, acolo e sursa de muzică autentică națională. Cercetătorul venit din Japonia vrea să realizeze cât mai multe filme documentare care să reflecte autenticitatea obiceiurilor populare româneşti. „Am văzut prima dată jocurile din Ardeal. Aici am văzut „fecioreasca”, dansul care a intrat în patrimoniul UNESCO. Acest dans e aur curat! Mi-a plăcut tare şi am început să învăţ fecioreasca, de la oamenii batrîni. Am învăţat figurile cum e jocul în Ardealul, apoi am fost şi am văzut şi cum e jocul oltenesc, am văzut şi obiceiurile de iarnă din Moldova, acolo unde oamenii poartă măşti. E aurul culturii poporului”, povesteşte universitarul japonez.

În acest an, Norio Inagaki a văzut pentru prima dată şi cetele de copii. Pentru prima dată la festival, o ceată din Vâlcelele Rele a făcut senzaţie pentru că vătaful trupei este fată.

E Daria Ionescu şi este singura fată care conduce căluşeri în festival: „Mi-e îmi place foarte mult să dansez acest joc tradiţional. M-au chemat băieţii să le fiu vătaf la trupa mică şi am acceptat, aşa am ajuns la festival, pe scenă. Dansul de la noi presupene mai multe figuri specifice localităţii printre care trei bătute la câlcâi. E un pic mai greu dar dacă îţi place, te descurci”  Trupa mică de la Vâlcele a făcut repetiţii cu coregraful Vasile Enea: „Căluşerul este un dans care vine de pe vremea dacilor şi sper ca tradiţia lui se va duce peste ani.

E un dans specific fecioresc deşi văd că, în ultima vreme, îl mai joacă şi fetele care se alătura cetei. Am învăţat şi eu de la bătrânii din sate, că mişcările nu se numesc figuri, cum le spuneam eu, ci ponturi. Strigăturile, ponturile şi ritmul melodiei e diferit de la sat la altul, la fel şi costumul.”

Şi cei de la Orăştioara s-au înscris în festival cu mai multe cete şi pentru prima dată micuţii dansatori s-au strâns în „trupa mică”, care are doi vătafi: Raul Rujoiu şi Eduard Gridan. Eduard are doar   11 ani şi e cel mai mic vătaf de căluşeri: „Să fi vătaf înseamnă să le dai ordibne celor din ceată”, ne asigură micuţul. Este nepotul unuia dintre cei mai vestiţi vătafi din ţară, Traian Gridan, care juca cu zeci de ani în urmă pe scena „Căluşerului Transilvănean”. Acum a venit rândul nepotului să ducă mai departe tradiţia căluşerului din Orăştioara: „Am învăţat de la bunicul ponturile, am repetat cam o săptămână.

De Crăciun, mergem cu ceata din casă în casă şi primim bani pentru colinda noastră.”  Dansul căluşarilor face parte din patrimoniul mondial UNESCO, alături de căluşul oltenesc şi doină, devenind astfel tezaur viu al omenirii.

Laura OANĂ