Nedeie la pădureni. Chemarea satului de lângă cer

“Hai, Maria! Să ne pregătim!” vine îndemnul mamei către copila de 13 ani, care se apropie şi aşteaptă ca femeia să scoată minunăţiile de cămăşi din lada de zestre ticsită cu straie vechi şi frumos lucrate. Aronela Şofan a plecat din Cerişor în urmă cu ani de zile. Locuieşte cu familia într-un oraş din alt judeţ, dar se întoarce la fiecare nedeie în casa părintească. Acum şi soţul ei este „pădurean adoptat”, cum obişnuieşte să glumească bărbatul. Marius Şofan are costumul lui şi îl poartă cu mândrie: „Îmi plac sărbătorile lor, felul în care ştiu să păstreze obiceiurile şi cât de mândri sunt de portul lor. Şi îmi place că, de nedei, toţi vin acasă şi este aici o mare comunitate.”

Din lada de zestre apar rând pe rând cămăşi uimitor cusute: „Cele cu roşu sunt purtate de fete şi tinere, iar culorile se schimbă şi se închid pe măsură ce femeia înaintează în vârstă. Cămaşa pădurenească este lungă ca o rochie, cu poalele care vin până la glezne. Peste poale, în spate, se pune opregul şi, în faţă, se leagă cătrânţa. Cea pe care acum o poartă Maria este una veche, de mireasă. Dacă este prea largă cămeşa, o strângem cu o împletitură care se numeşte frumbie, apoi punem brâul ori brăşirea. Vin apoi podoabele, din păcate, noi nu mai avem salbă de bănuţi, dar se purta în trecut”, explică Aronela Şofan şi, când ridică o piesă înflorată din ladă, Maria oftează: „Nu, baticul!” Dacă nu ar fi fost cod de caniculă, ar fi purtat pieptarul şi el viu colorat şi cusut cu simboluri vechi.

Odată ce s-au gătit toţi ai casei, familia porneşte spre biserică pentru slujba de duminică. La Cerişor este acum Duminica Mare aşa că alaiul de credincioşi pleacă în frunte cu părintele către crucea de hotar. Cu prapori, icoane şi vase cu apă în mâini, pădurenii străbat uliţele satului. Ajunşi în marginea aşezării, unde este ridicată o cruce mare, părintele începe a sluji pentru a pregăti apa pentru botezul holdelor: „Pentru ca să se pogoare peste apa aceasta lucrarea cea curăţitoare a Treimii celei mai presus de fire, pentru ca să fie apa aceasta tămăduitoare sufletelor şi trupurilor şi izgonitoare a toată puterea cea potrivnică, Domnului să ne rugăm!”

Rugăciunea din ţarină este menită să dea puteri miraculoase apei, dar şi să ţină departe de câmpuri şi case micile „jigărănii”: „Lăcuste, şoareci, purici, de tot felul de muşte, molii, furnici, viespi, urechelniţe, de tot felul de jigărănii ce se târăsc pe pământ şi păsări ce zboară care aduc stricăciune şi pagubă holdelor. Vă blestem cu Dumnezeu tatăl, cel fără de-nceput şi cu Fiul lui făr’ de-nceput, cu preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul tău Duh!” Când apa este binecuvântată şi slujba este gata, sătenii trec la miruit, apoi se opresc să îşi ia apă sfinţită: când vor ajunge acasă, vor stropi cu ea casa, curtea şi grajdul.

Familia Şofan se grăbeşte către casă unde îşi aşteaptă oaspeţii, aşa cum este obiceiul de nedeie. Este momentul când, în jurul mesei de prânz, se strâng toţi ai casei, dar şi prieteni buni. Şi, uite aşa, satul cu nume de cer prinde viaţă şi mai fiecare casă răsună de voie bună. Li se alătură soţii Dobra, o familie de tineri harnici care au ales să trăiască şi să muncească în Cerişor. „Dacă şi ieri am fost la voi, venim şi azi să ne omeniţi”, glumeşte Robert: „Nedeile la noi sunt cele mai mari sărbători! Poate că în altele oamenii îs plecaţi, nu pot ajunge, dar de nedeie, toţi vin acasă!” Soţia sa, Monica, o ciobăniţă de tot dragul povesteşte: „Începem pregătirile cu portul. Scoatem cămăşile, le aerisim, le călcăm, avem grijă să stea frumos, înfoiate. Apoi noi, femeile, trebuie să avem grijă de masa de sărbătoare, să gătim mai multe feluri, dulciuri pentru musafiri”

Casa familiei care i-a poftit la masă este şi ea o adevărată sărbătoare. Gazdele au ştiut să îi păstreze aspectul rustic, ba chiar să îl pună în valoare: „Am lăsat mobilierul vechi, l-am recondiţionat chiar noi. Am studiat şi am pictat motive tradiţionale, am păstrat lucrurile bunicii şi le-am pus peste tot în casă. Singurul lucru pe care îl regret este că bunica a refuzat să mă înveţe să cos, chiar dacă m-am oferit de multe ori să stau să văd cum face: îmi tot spunea că am destule, să port ce mi-a lăsat, dar uite noi, ce le lăsăm copiilor?”, se întreabă un pic mâhnită Aronela.

„Ei sunt una dintre familiile de vază ai satului şi chiar dacă au plecat şi au ajuns „domni mari” sunt deosebiţi şi nu şi-au uitat niciodată locul şi casa. Chiar aş vrea să fie mai mulţi ca ei, să reuşim să păstrăm ce avem încă noi tradiţional ca arhitectură, port şi obiceiuri”, spune Ciprian Achim, primarul comunei Lelese. Edilul ştie în detaliu tot ce trebuie ştiu despre pădureni şi satele comunei, despre port, munci şi meşteşuguri. Este şi motivul pentru care ţine cu inima ca aceste sărbători, nedeile, să fie respectate ca odinioară, să nu fie doar o zi cu recitaluri pe o scenă: „Eu cred că puterea unui sat se vede acum, de nedei, după câtă lume se strânge şi urmează rânduiala veche. Acum este momentul când comunitatea toată se adună. Fiecare sat are data lui de nedeie şi oamenii merg duminica din sat, în sat, unde au rude şi prieteni. Ţi-e drag să vezi satele aşa pline de voie bună şi sper ca aceste obiceiuri să le ducem mai departe la Cerişor, Lelese şi Runcu.”

 

GALERIE FOTO