Năvalnicul, vrăjile şi zăpada zânelor

Dragostea se poate sărbători şi româneşte: deşi este un obicei venit din sudul ţării, în ultimii ani, tot mai mulţi români par să prefere Dragobetele în locul mult mai celebrei “Valentine’s Day”. Păstrătorii tradiţiilor cred că, cu un impuls din partea autorităţilor, Dragobetele ar putea deveni o frumoasă sărbătoare în toată ţara.

Profesorul Mircea Lac de la Şcoala Populară de Artă din Deva este o somitate în domeniul tradiţiilor şi al meşteşugurilor tradiţionale. Anul trecut, UNESCO l-a declarat „tezaur uman viu”. Dascălul de artă populară spune că obiceiul de Dragobete este unul regional, pentru că se sărbătorea în sudul ţării, în zona subcarpatică, în Oltenia, Muntenia, dar nu şi în Transilvania şi Moldova. “Este un obicei legat, în primul rând, de primăvară, de asta se mai numeşte şi „Cap de primăvară” sau „Năvalnicul”. Acesta este un cuvânt interesant, care ne dă de gândit – te trimite la ceva impetuos, foarte puternic. Năvalnicul e şi o plantă medicinală, un soi de ferigă. Se folosea la tratarea unor boli, dar era folosit mai ales în vrăji de dragoste”, specifică profesorul de la Centrul de Cultură şi Artă Hunedoara.

Năvalnicul creşte prin păduri şi terenuri stâncoase şi împădurite. Femeile bătrâne ştiau cum să-l culeagă. Potrivit reputatului etnolog Ion Ghinoiu, năvalnicul e: “invocat de vrăjitoare în farmecele de dragoste, identificat cu Cupidon, zeul roman al dragostei sau Eros, zeul grec al iubirii. Recoltatea Năvalnicului în scopuri malefice se făcea la miezul nopţii (…). Când era invocată în scopuri benefice, planta se recolta dimineaţa, înainte de a cădea rouă, era adusă în sat şi aruncată pe sub streaşina casei sau purtată în sân de fete şi neveste pentru dragoste”.

În medicina populară, năvalnicul este folosit şi pentru tratarea rănilor. Nu se cade să mergi la pădure supărat după Năvalnic, el cere veselie şi voie bună. Culegerea lui presupune un adevărat ritual, care cuprinde inclusiv ofrande depuse la rădăcina plantei şi rostirea de descântece: “O, tu, Năvalnice, Slăvit împărat, cum ai crescut şi te-au înmulţit mai mult decât orice iarbă, cum te-au înmulţit mai mult decât toate florile, aşa să alerge lumea spre …X care te-a cumpărat!”.   

Mircea Lac spune că s-au păstrat tot felul de poveşti despre felul cum îl adunau, despre cum se făceau vrăjile şi ce rol avea năvalnicul în mitologia populară: “Interesant e că acesta este asimilat şi cu un personaj puternic, erotic care a dat naştere altor personaje care apar în literatura noastră: Zburătorul.

Dragobetele are rădăcini mitologice adânci şi poate fi legat de zeităţi puternice cum e Cupidon la romani sau Eros de la greci. La noi, era Năvalnicul”, explică profesorul.

În cărţile de etnologie, Năvalnicul este descris ca un “fecior frumos, căzut din cer care încurcă toate cărările fetelor frumoase şi ale nevestelor tinere. Când acesta intra în sat, femeile nu-şi mai ţineau firea; umblau buimace, bete nu altceva”. Năvalnicul ar fi speriat-o pe Maica Domnului care l-a transformat în plantă: “Năvalnic ești/ Năvalnic să fii!/ Între buruienile de dragoste eşti,/ Buruiană de dragoste să rămâi!”, notează Ghinoiu în “Panteonul românesc”.

Dacă Dragobetele este sărbătorit în sudul ţării, credinţele despre Năvalnic apar în toate regiunile româneşti.

“E foarte interesant acest subiect. Năvalnicul este asociat şi cu păsările, mai ales cu porumbeii care se giugulesc în perioada asta. Ei îşi păstrează perechea toată viaţa. De asta nu e întâmplător asociat cu această pasăre care are asociate calităţile acestea de iubire, de puritate din mitologia antică. Grecii au avut o perioadă când era interzis să omori porumbelul, iar, în cazul lui Noe, după potop, porumbelul e cel care aduce speranţa, e pasărea care aduce primul semn de viaţă. De aici, în iconografia bizantină a fost foarte simplu ca Duhul Sfânt să fie reprezentat prin porumbel. Se păstrează asta în sudul ţării, în zona Argeşului. Ştiu de la un mare meşter popular, Dan Gherasimescu că el întotdeauna făcea cadou de Dragobete nişte linguri cu un cap de porumbel”, explică Mircea Lac.         

Mulţi au auzit de zicala: “Dragobetele sărută fetele”, dar mai puţini ştiu de unde vine. Demult, în satele din sud, Dragobetele chema tinerii în natură: „Băieţii şi fetele mergeau în pădure să culeagă primele flori şi, în jurul orelor prânzului, fetele alergau către casă şi băieţii încercau să le prindă.

Cele prinse erau sărutate. Se ţinea şi o petrecere şi totul era un soi de pre-logodnă. Este un obicei interesant, care nu prea a fost studiat şi despre care nu se ştiu foarte multe lucruri”, susţine profesorul Mircea Lac.

Ziua dragostei venea însoţită de mai multe obiceiuri care se respectau în satul tradițional. În această zi, fetele „furau” busuioc sfinţit şi îl puneau sub pernă ca să-şi viseze noaptea, ursitul.

Şi tot acum fetele luau zăpadă din locurile unde se păstra, se topea şi apa rămasă se folosea tot anul la vrăji de dragoste sau se spălau pe faţă pentru înfrumuseţare.

Se spune că neaua adunată în noaptea de Dragobete e zăpada zânelor.  Mircea Lac este convins că românii ar putea avea din nou o sărbătoare dedicată iubirii fără a adopta sărbători care vin din vestul Europei: “O valorificare a acestei sărbători apare la scenaristul Mihai Mănescu cu regizorul Ovidiu Georgescu care au pregătit un film „Ultimul Zburător”, un soi de Dragobete modern care are ca substrat credinţele mitologice. Poate că vor mai apărea oameni care îşi doresc să sărbătorească Năvalnicul sau Dragobetele”.

 

 

Laura OANĂ