Moartea unui “oengist”

Drum lin spre lumină, domnule Bogdan!

“Prima oară nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat… Apoi, când m-am uitat, am văzut că nu mai aveam picioarele, în jurul lor era o baltă de sânge și… am văzut osul: alb-alb…”, așa mi-a povestit domnul Octavian Bogdan acum 15 ani… Iar eu n-am mai putut uita povestea lui. Eram mai la început de drum în ale jurnalismului, într-un oraș de provincie care își pierduse tot avântul, entuziasmul și bucuria. De fapt, își pierduse viitorul, dar asta oamenii aveau s-o constate mai târziu… Deocamdată se făceau disponibilizări masive și traversam, cu toții, o iarnă cenușie.

Poate tocmai de asta întâlnirea cu domnul Octavian Bogdan a fost ca o bornă în viața mea. Eram tristă când l-am cunoscut. Asta îmi amintesc.

Avea doar 19 ani – era un băieţandru care abia intra în prima tinereţe, când a rămas fără picioare. Lucra în combinatul de la Hunedoara, când un tren i-a retezat gambele, nemilos. Au trecut, de atunci 53 de ani, dar lui nu i-a ieșit niciodată din minte senzaţia aceea de „moale” care i-a tăiat respiraţia şi albul imaculat al oaselor propriilor picioare. “Cioturile” cu care a rămas i le-au legat imediat colegii. N-aveau garou, aşa că un picior l-au legat bine cu o curea, iar celălalt cu un fular. Cinci ore a stat în operaţie, iar a doua zi, când a deschis ochii, a priceput că viaţa, aşa cum o ştiuse el până atunci, se sfârşise pentru totdeauna: avea să rămână mutilat pe viaţă.

Domnul Octavian Bogdan a retrăit, ori de câte ori cineva l-a întrebat despre asta, deznădejdea clipelor când avea să reînvețe să meargă. De data aceasta, să meargă, fără picioare! Când pe drumul tragediei lui a întâlnit un alt bărbat aflat în aceeaşi situaţie, care i-a povestit câte reuşea el să facă, chiar şi fără picioare, hunedoreanul a realizat că viaţa nu se sfârşise, de fapt, nici sub roţile trenului, nici pe patul de spital. Imediat ce s-au vindecat bonturile, a început să meargă pe nişte colăcei de tifon, iar prima oară când i-a părut cu adevărat rău că nu poate să umble a fost în 1 mai 1966. Trecuseră aproape trei luni de când era în spital şi pe strada de vizavi era o manifestaţie. Treceau tineri frumoşi, cu steaguri pe sub merii înfloriţi, iar el îi sorbea trist din priviri de la fereastra spitalului, pe ei și primăvara care le creștea în jur și-n inimi.

Două luni mai târziu l-au înhămat ca pe un cal. L-au dus cu avionul la Oradea şi acolo şi-a făcut primele proteze “nu prea confortabile”. S-a întors acasă, unde – după o vreme a început să se plictisească de moarte – a făcut ce-a făcut şi s-a întors la serviciu. Pe lângă referate sau fişe de protecţia muncii făcea şi ceea ce-i plăcea la nebunie: sudura. „Mă întindeam pe jos şi sudam, iar după câţiva ani s-a deschis un punct termic, unde am fost angajat ca pompagiu şi acolo am rămas aproape până la pensie”, povesteşte preşedintele Asociaţiei Handicapaţilor Neuromotori.

Pentru că domnul Octavian Bogdan nu doar că nu a rămas să-și plângă de milă. A luat viața în piept și, pe cât a putut, a încercat să facă bine și altora. Pe soţia lui a cunoscut-o patru ani mai târziu după accident, când tânăra de odinioară a venit în vizită la Hunedoara cu o prietenă. Au mers la film şi, când au ieşit din sală, se înnoptase. Era prea târziu să se întoarcă acasă, aşa că rămas la el în seara aceea, iar apoi nu a mai plecat niciodată. În 1990, Octavian Bogdan a înfiinţat Asociaţia Handicapaţilor Neuromotori Hunedoara, din credinţa sinceră că oamenii cu aceleaşi probleme pot să îşi ofere ajutor reciproc şi să trăiască mai bine. Toţi membrii aveau aceleaşi probleme, aceleaşi nevoi şi aceleaşi speranţe. În aproape 30 de ani, cât a fost “oengist”, a derulat zeci de proiecte şi a distribuit tone de donaţii.

A organizat proiecte de formare profesională, un program de vizite la domiciliu pentru persoanele din satele hunedorene, dar şi terapii ocupaţionale. Iar cu câțiva ani în urmă, pentru a dovedi că a atins excelenţa, a câştigat secţiunea “Raport anual” a Ambasadei Norvegiei în România. Poate tocmai pentru că viaţa l-a lăsat fără picioare, în mod paradoxal, lui Octavian Bogdan cel mai mult i-a plăcut să călătorească. Cu Trabantul lui modificat astfel încât să îl poată conduce, a ajuns tocmai în Grecia, la cei doi copii care locuiau acolo. În timpul călătoriei, la Vidin, chiar în timp ce traversau cu bacul, i-a căzut electromotorul, iar soţia sa a fost cea care a trebuit să împingă maşina. La Sofia, a avut probleme din nou, dar i-a ajutat un bulgar simpatic, care a împins trabantul până când acesta, de voie de nevoie, a luat-o din loc. La fel ca şi viaţa hunedoreanului, în urmă cu mai bine de 40 de ani.

Faptul că a înfiinţat Asociaţia Handicapaţilor Neuromotori, iar apoi Clubul Sportiv al Persoanelor cu Handicap Neuromotor, în urmă cu 29 de ani, a fost pentru hunedorean una dintre cele mai mari împliniri. Apoi, alături de hunedoreni asemenea lui care i-au fost, mai întâi colegi, apoi i-au devenit prieteni, a deschis  atelierul protejat “Cutezătorii”, coordonat de Felicia Oprișan. Aici au fost angajate doar persoane cu dizabilități. În plină criză, oamenii aveau de lucru.

Acum am aflat că domnul Octavian Bogdan, Tavi, cum îi spuneau prietenii, nu mai este… Îmi amintesc de dumnealui, cum l-am văzut în repetate rânduri: energic, sprinten, umblând de colo-colo, cu modestul său trabant modificat, în încercarea lui de a face lumea un loc mai bun…

Ar mai fi fost nevoie de dumneavoastră pe la noi, domnule Octavian Bogdan, mai ales pentru clipele când ne apucă văicăreala pentru toate nimicurile! Dar, poate e mai mare nevoie de dumneavoastră dincolo: poate că și unele suflete or fi având nevoie de ceva “sudură”, de întăriri, de “cârje”, de susținere și sprijin, iar dumneavoastră vă pricepeți de minune la asta!

La școala vieții ați fost premiant, cu coroniță, și, fără să intenționați asta, un dascăl-model de nota 10!

Așadar, drum bun spre lumină!

Ada BERARU