Miracolul din două judeţe. Povestea devencei care şi-a revenit la două luni de la intubare

„Nu ştiu să spun ce s-a întâmplat de m-am trezit. Pot să vă spun că mi-am visat – cât eram în comă – şi propria moarte! Mi-am visat înmormântarea! Îi spuneam mamei mele să nu plângă pentru că sunt în viaţă, sunt o luptătoare şi va fi bine. Au fost momente greu de povestit! (…) Când m-au detubat, după două luni, l-am văzut pe doctor şi i-am spus că-i mulţumesc pentru că m-a salvat! Mi-a spus că sunt cel mai grav caz pe care l-au tratat la Timişoara şi care a scăpat cu viaţă.”

Povestea Melindei Palko este cutremurătoare, dar şi uimitoare. La 38 de ani, este unul dintre cele mai grave cazuri de infecţie cu Covid 19 din spitalele din Deva şi Timişoara. S-a îmbolnăvit la finele lunii august şi a revenit acasă, din spital, la mijlocul lunii decembrie. Toată această perioadă a stat la Terapie Intensivă, iniţial la Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva, apoi la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumoftiziologie Dr.Victor Babeș Timișoara. „Este foarte greu… Când povestesc, retrăiesc fiecare moment prin care am trecut! Trebuie să depăşesc starea asta!”, se încăpăţânează Melinda.

Îi este dificil să rememoreze toate acele clipe, de multe ori plânge, alteori străluceşte. Ochii i se umplu de bucurie când vorbeşte de devotamentul cadrelor medicale sau de încurajările familiei, ale prietenilor şi ale colegilor. Totul a început în ultima vineri din luna august. I s-a făcut rău. Sâmbătă dimineaţa o chinuia teribil o durere lombară şi, câteva ore mai târziu, făcea febră. „Le-am spus alor mei că mă izolez, nu am vrut să îmi infectez familia. M-am dus la UPU Deva şi, de acolo, am revenit acasă cu tratament pentru infecţie urinară. Duminică seară, m-au anunţat că rezultatul de la PCR a ieşit pozitiv. Luni, am preferat să mă internez la Boli infecţioase. La început, m-am simţit bine, apoi starea mi s-a înrăutăţit; după patru sau cinci zile, am fost mutată pe ATI. Familia a solicitat să mă trimită la Timişoara unde am fost preluată de echipa de la ATI de la „Victor Babeş”. Eu nu îmi aduc aminte de nimic, cât am stat la ATI Deva. Nu eram în comă, dar lipsa de oxigen şi-a spus cuvântul. Ultima amintire este din chiar prima zi la Terapie Intensivă când mi-au pus masca CPAP. A fost foarte greu de suportat, am simţit un volum de aer enorm de mare, simţeam că îmi tremură toată faţa de parcă era un vânt puternic, cum e în vârful muntelui. Simţeam că îmi crapă pielea pe faţă şi buzele îmi erau foarte uscate. Masca era etanşă şi tot timpul încercam să bag degetul sub ea să iau aer. Erau momente când simţeam că mă sufoc! În toate momentele alea, mă rugam la Dumnezeu să îmi dea putere, să rezist pentru copil”, povesteşte femeia care lăsase acasă o copilă de 17 ani.

Lacrimi mari îi străbat faţa: „După asta, nu am mai ştiut nimic. În ultima zi la Deva, înainte să mă trimită la Timişoara, m-au intubat. Nu ştiu, nu îmi amintesc clipele de acolo, zecile de cadre medicale care au avut grijă de mine. Când mi-am revenit, ştiu că domnul doctor Gîndac (medicul primar ATI Ciprian Gîndac- n. red.) a avut foarte mare grijă de mine. Venea la mine la pat şi povesteam. Când m-am negativat, intra la mine fără costumul acela de protecţie şi mi-a rămas intipărită imaginea lui. Cu greu am fost detubată după două luni, mi s-a făcut şi traheostomie, mai multe proceduri medicale, care se fac doar la spitale de nivel mai înalt, plasmafereză, hemodializă, tot ce s-a putut, s-a făcut pentru mine. Toată perioada asta, eu nu am conştientizat nimic, mi-au spus că am vorbit la telefon cu ai mei, dar eu nu îmi amintesc. Domnul doctor mi-a povestit că îi spuneam continuu soţului meu că îl iubesc. Când m-au detubat, după două luni, l-am văzut pe doctorul Gîndac şi i-am spus că-i mulţumesc pentru că m-a salvat!”

În 7 noiembrie, femeia era trimisă înapoi la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Deva, tot pe secţia ATI, dar nu pe zona roşie: „Am fost preluată de dr. Bunea, apoi de dr. Kovacs, care m-au tratat în continuare timp de cinci săptămâni. La un moment dat, m-au intubat din nou, apoi mi-am revenit. De multe ori, mă trezeam noaptea şi o vedeam pe doamna dr. Kovacs: stătea pe pat, lângă mine, şi mă veghea. A venit la mine chiar şi când nu era de gardă. Pe data de 11 decembrie am ajuns, în sfârşit, acasă!”

La cuvântul „acasă”, ochii femeii se umplu de lacrimi: „Soţul meu a avut grijă de mine ca de un copil mic. Am avut nevoie de un kinetoterapeut, Alin Buculescu, un om extraordinar, care, după ce am ajuns acasă, în trei săptămâni, m-a ridicat în picioare. Nu vă închipuiţi cât e de important să te poţi duce până la toaletă şi să te descurci singură. Cea mai mare traumă a fost când m-am trezit din comă şi mi-am dat seama că am atrofie musculară. Nu mă puteam mişca, nu îmi simţeam picioarele. Mâna stângă era inertă, o căutam în pat. Au urmat dureri îngrozitoare!”

Potrivit spuselor medicilor, este un miracol că femeia trăieşte. Melinda este acum unul din acele cazuri care dau putere şi speranţă inclusiv cadrelor medicale. „Şansele ei au fost destul de mici. În scurt timp după ce s-a infectat, a ajuns la noi pe Terapie Intensivă, s-a deteriorat starea ei, a fost intubată apoi trimisă la Timişoara. A stat acolo mult timp intubată şi noi am ţinut mereu legătura cu medicii de acolo. După o lună şi jumătate, s-a negativat şi cei de la Timişoara au trecut-o pe zona verde. A stat o lună pe Terapie Intensivă, pe curat, apoi au trimis-o înapoi la Deva. Vă daţi seama că nu ne mai aşteptam să o vedem. A mai stat o lună la noi fiindcă starea ei de sănătate nu era bună, avea tot felul de infecţii pe care nu ai cum să le eviţi în condiţiile astea. S-a decompensat iar, a fost intubată vreo zece zile. Am fost convins că nu îşi va mai reveni, dar, spre mirarea tuturor, şi-a revenit, a fost externată şi e chiar bine. E un miracol! Se întâmplă şi miracole din când în când!”, spune dr. Emil Stoica, managerul SJU Deva. Cu plâmânii afectaţi în proporţie de 80%, intubată zeci de zile, Melinda Palko a uimit şi colectivul de la „Victor Babeş”: „Sunt momente frumoase când salvăm pe cineva. În acest caz am reuşit şi ne bucurăm. Asemenea cazuri când pacienţii îşi revin după luni întregi pe terapie intensivă sunt chiar foarte rare. De obicei, soarta pacientului pe ATI se decide în curs de trei sau patru săptămâni, dar ne bucurăm că există persoane care îşi revin după atâta timp şi reuşim să le salvăm”, povesteşte medicul Virgil Musta.

Melinda nu ştie să spună exact cât a stat în comă. În toată această perioadă, habar nu are ce s-a întâmplat în jurul ei. Îşi aminteşte însă că s-a rugat. Mult. „Cât am stat acolo, în comă, la ATI Timişoara, am avut trăirile mele, poate erau doar vise. Nu ştiu… Nu le pot cuantifica în timp şi în spaţiu. Eu, care eram ţintuită pe patul de spital, ştiu, de exemplu, de biserica din curtea spitalului în care eu nu am călcat în viaţa mea. Aş putea să spun cum sunt aşezate icoanele. Ştiu şi figura preotului de acolo pe care nu l-am întâlnit niciodată. Eu nu am stat de vorbă cu dânsul, dar îi aud vocea şi acum. Nu ştiu să explic ce s-a întâmplat de mi-am revenit. Pot să vă spun că mi-am visat – cât eram în comă – şi propria moarte! Mi-am visat propria înmormântare! Îi spuneam mamei mele să nu plângă pentru că sunt în viaţă, sunt o luptătoare şi va fi bine. Au fost momente greu de povestit! Era ca şi cum trăiam în tot timpul aceasta în altă lume. Mi-am visat şi familia. Poate pare ciudat, dar îi auzeam cum mă strigă. Ei erau la Deva, eu la Timişoara, dar îi auzeam. Soţului meu nu i-am văzut chipul, doar vocea, dar pe fetiţa mea o vedeam. În fiecare seară, o priveam cum vine la geamul salonului, îl deschide, intră şi se culcă în pat, lângă mine. Aşa îmi închipuiam eu că dormim îmbrăţişate. Este visul care m-a întărit şi m-a ţinut în viaţă.”

Zecile de zile petrecute prin spitale, fiecare moment de durere cumplită, zbaterea pentru o gură de aer, lupta pentru recuperare, toate au făcut-o pe Melinda să îşi schimbe viziunea asupra vieţii: „Ştiu acum că familia este primordială, mai ales copilul. Din toate astea am învăţat că cea mai importantă persoană sunt eu, deşi sună foarte egoist. Dar, dacă eu nu pot să am grijă de mine, nu voi putea să am grijă de familie. Iar ai mei suferă enorm dacă eu nu sunt bine!”, rosteşte Melinda printre lacrimi. Chiar dacă plânge des, chipul femeii este luminos şi are în ochi lumina pe care ţi-o aduce o izbândă importantă.

„Nu ştiu să spun de ce am ajuns în situaţia în care am ajuns, cu siguranţă şi eu am greşit ceva pentru că medicul îmi zicea să îmi ţin masca de oxigen pe faţă, dar eu nu am vrut. Îmi spuneam: „Pot respira şi fără ea”. Cât timp eram în ATI Timişoara o echipă tv a făcut un reportaj şi dr. Gîndac le spunea că am zero şanse de supravieţuire, dar ei totuşi luptă. Nu doar dr. Gîndac m-a tratat la Timişoara, a fost o echipă întreagă – a intervenit dr. Dorel Săndesc, dr. Virgil Musta, managerul de la „Victor Babeş”, domnul Oancea. Au făcut o comisie care a decis medicaţia. Cred că am fost un caz mai aparte. Mi-au povestit că, ultima dată când mi-au făcut plasmafereză, s-au gândit că e ultima lor încercare. Ştiau că nu mai am şanse, dar ei tot mai încearcă. Ultima dată! Atunci şi-au revenit şi analizele”, explică Melinda.

Familia devencei a trecut şi ea prin cumplite momente de deznădejde: „Îmi povesteşte soţul meu că, de fiecare dată când îi suna telefonul, el tremura. La un moment dat, medicii i-au spus că am zero şanse de supravieţuire şi, cu fiecare zi ce trece, am de zece ori mai puţine”. El a sperat într-o minune. Şi s-a-ntâmplat”, zâmbeşte femeia. E recunoscătoare pentru tot ce a primit înapoi, simte nevoia să mulţumească din tot sufletul fiecăriei persoane care a avut un gând bun pentru ea: „Foarte multă lume s-a rugat pentru mine, cunoscuţi şi necunoscuţi din toată lumea! Cred că toate aceste rugăciuni, împreunate, au dat roade! Am descoperit oameni minunaţi, m-am împrietenit şi cu o asistentă care vine să mă panseze pentru că am rămas cu escare. Am câştigat prieteni minunaţi! În plus, am descoperit cu uimire cât de mult mă iubeşte soţul meu, după 18 ani de căsnicie. M-a sprijinit extraordinar de mult toate aceste luni de la externare. De fetiţa mea, nici nu mai spun. Noi două avem o relaţie atât de specială!”

După mai bine de jumătate de an, Melinda a reuşit şi s-a întors la muncă. Lucrează ca şi consilier la Biroul achiziţii de la Consiliul Judeţean: „Nu vă pot spune cât mi-e de bine că m-am întors şi cât de bine mă simt aici. Nici nu aş pleca acasă!”, recunoaşte femeia. Colegilor ei parcă nu le vine să creadă că s-a reîntors la muncă: „Este o fată tare muncitoare, se şi vede că a dorit să se întoarcă mai repede la lucru chiar dacă, fizic, nu este refăcută în totalitate. Ne-am rugat pentru ea cât a fost bolnavă şi acum ne bucurăm că s-a însănătoşit”, spune şeful serviciului, Ciprian Răchită.

După luni întregi în terapie intensivă, au urmat alte luni de recuperare. Poate că medicii s-au gândit că pacientul lor va rămâne ţintuit la pat, poate că s-au gândit că nu va mai merge vreodată. Melinda însă şi-a vrut viaţa înapoi. Încăpăţănarea femeii de a reveni lângă cei dragi a învins totul. Acum Melinda Palko este eroul din Consiliul Judeţean.

Pentru Melinda, fiecare pas rămâne o provocare. Încă întinde mâna să caute un sprijin atunci când urcă sau coboară scările. Are dureri şi oboseşte. Ridică capul, surâde şi merge înainte: „Aş vrea să spun oamenilor că virusul există, să se ferească, să aibă grijă de semenii lor şi să aibă încredere în Dumnezeu. Le doresc celor care acum sunt încercaţi de boala asta să aibă putere şi să rostească multe rugăciuni! Va fi bine!”

 

Laura OANĂ