Minunăţii din Apuseni. Casa cu suflet bătrân şi inimă tânără din Cheile Cibului

„Casa noastră este o comoară. Am încercat să păstrăm cât de cât ce a fost. Este locuință, are și suflet, are o istorie din care noi mai știm foarte puțin. Aici este raiul pe pământ! Şi zona, și căsuța, tot!”, spune gazda şi pofteşte în curte alaiul numeros.

Oameni adunaţi în Cheile Cibului din zece sate din judeţele Hunedoara şi Alba au bătut uliţele şi au urcat drumul de pământ, ce se strecoară pe lângă vechea biserică a satului, apoi prin livezi cu turme de oiţe ca să ajungă sub fruntea de piatră a muntelui, acolo unde soţii Mateescu au cumpărat o căsuţă veche şi pitorească.

Au decis să îi păstreze farmecul, iar acum le creşte inima de bucurie când văd atâta lume care se bucură să redescopere minunăţia din lemn şi piatră.

Oaspeţii dau bineţe sau se îmbrăţişează cu stăpânii locului. Pe unii îi cunosc, alţii calcă aici prima dată şi privesc uimiţi în jur. Căsuţa şi bucătăria de lemn se potrivesc minunat în curtea mare cu iarbă cuibărită în căldarea de piatră a Apusenilor.

Pentru o asemenea zi de sărbătoare, cu toţii au îmbrăcat portul mândru al zonelor de unde se trag: unii vin din Ţinutul Orăştiei, alţii s-au gătit cu straie buciumăneşti, cu şorţuri şi zadii colorate, din Țara Moților.

Ocolul răsună de atâta veselie şi glas bun. După ce se cunosc cu toţii, gazda îşi pofteşte oaspeţii în casă: „Ar trebui să fie destule locuri, aici am făcut și nunta copilul nostru. Doar să aveţi grijă căsuța este joasă…” O femeie din Glod râde şi le zice bărbaţilor: „Care sunteți ‘nalți, stați afară!” Sunt aici femei din comuna Romos, din Almaşu Mare şi iniţiatoarele şezătorilor din Balşa.

Soții Corina şi Marcel Mateescu au cumpărat în urmă cu ani de zile căsuța ridicată veacul trecut de moți vrednici, între crestele maiestoase ale Cheilor Cibului. S-au străduit să păstreze cât mai mult arhitectura, iar interiorul este amenajat după tipicul unei case țărănești.

În pragul scărilor, pe un butuc mare ce ţine laviţei loc de masă, un vas de lut, mare şi tare vechi, îţi atrage privirea: „Era al casei, l-am găsit, l-am curăţat şi vara ţinem fructe în el”, îi povesteşte gazda Mariei din Balşa.

Scările de lemn te urcă în târnaţul tot din lemn de unde priveliştea dintre braţele muntelui te faci să respiri adânc. „Ooo, dar să veniţi la noi primăvara când totul e în floare, să vedeţi atunci cât este de frumos! Sau vara când este totul verde!”, te îndeamnă proprietarul care a avut grijă să ascundă cât a putut elementele moderne: pentru becul de afară a ticluit o tainiţă dintr-un felinar.

Între grinzile de lemn, vechile roţi de car sunt îngrădituri rustice nemaipomenite. „Casa are 100 de ani, este foarte bătrână și am încercat să îi dăm viață. De 20 de ani tot lucrăm la casă, tot timpul ai de lucru, se strică ceva și trebuie făcut”, explică Marcel Mateescu.

Şi, dacă exteriorul te-a cucerit, înăuntru, casa te farmecă de-a dreptul. Grinzile masive sunt decorate cu farfurii vechi sau sunt loc de adunare a fuselor pentru tors. Laviţele, paturile şi scaunele ţărăneşti sunt toate acoperite cu ţesături faine de-ale locului. Mesele sunt încărcate cu tăvi cu plăcinte şi un trocuţ ţine laolaltă mere rumene care atrag pofta copiilor. Podeaua are zdrămţare colorate ţesute tocmai de stăpâna casei în războiul aşezat în dreptul ferestrei. Alături stă de ajutor un coş cu gheme şi, în apropiere, o veche carte de rugăciuni sfinţeşte locul.

Locuinţa are confortul secolului 21, dar aerul altor veacuri. Este atât de frumos, încât dacă nu bagi de seamă nimicurile de la instalaţia electrică, ai putea jura că te-ai întors în trecut.

Maria Rad din Oprişeşti se apropie şi scotoceşte în straiţă: „Am auzit că faci zdrămțare și îţi adusăi și eu nişte zdrămțe, da‘ a mele-s alte culori. La astea trebuie bătut mai mult, uite vârstrele, ca să le faci cu albastru. Adusăi și galben, da-i mai subțârel ghemu‘. Dacă mai pui altă dată, eu am și câlți ca să urzăști, îi ață din cânepă, mai rezistentă ca aia de cumpărat”, zice femeia şi îi întinde  gazdei câteva gheme. „No, bun! Facem și de aia!”

Pe vremea când era copilă, Corina Mateescu stătea în Renghet, apoi s-a mutat la Bozeş şi de acolo în oraş. De mică a învăţat tot felul de meşteşuguri de la bunica ei.

Nu a uitat să ţese zdremţare, dar cu războiul de ţesut a fost o întreagă poveste. Au făcut rost de unul din zonă, apoi soţii Neli şi Eugen Pistol, altă familie care are casă în sat, i-au ajutat cu aşezatul, iar bătrâne din mai multe locuri cu potrivitul şi urzitul.

„Este un lucru păstrat de la bunicile noastre care mie îmi este foarte drag: mă delectează, mă regăsesc aici în război și îmi aduc aminte de copilărie. Am învățat de la bunica mea și vreau să îmi învăț mai departe nepoții sau alte persoane care vor să lucreze.

Îmi amintesc de bunica mea: când făcea ordine, apoi pregătea casa de sărbătoare, punea aceste zdrămțare. În amintirea ei, îmi place să le fac și să le folosesc și eu, i-am trimis chiar și copilului meu care locuiește la Londra. Ne bucurăm de lucrul făcut de mâinile noastre. Îmi place să port ce fac eu, ce îmi amintește de strămoși”, zice Corina.

Facem un covoraş care se poate pune pe jos, pe un scaun sau o ladă. Este un lucru făcut de mâinile noastre, pe are îl prețuim. Se lucrează foarte simplu, din resturi de haine pe care nu le mai putem folosi, pe care le tăiem sub forma unor șnururi, le înfășurăm pe bucăți de lemn cărora li se spune surcele și, cu spata, dăm şi le prindem în zdrămțar.”

 

În casa ei cu suflet vechi, moţesc, bate acum inima mare a unei întregi comunităţi: sunt oameni care nu şi-au aruncat portul, ci îl poartă cu mândrie în zi de sărbătoare.

Li s-au alăturat tineri şi femei, chiar şi de prin oraşe, care au de gând să recupereze tainele stăpânite odinioară de toate femeile satelor. Se apropie de război, privesc fascinate şi ascultă cu atenţie explicaţiile Corinei:  „Încerc să fac un mic zdrămțar sau preș din zdremțe, cum se numesc în zona noastră.

Curioasă, micuţa Noah se strecoară în război ca să vadă mai bine: „Batem cu spata, adică tragem așa, apoi schimbăm ițele de acolo, de jos, cu picioarele, trecem printre fire cu nuielușa cu zdremțe, iar tragem cu spata ca să se adune ţesătura drept şi frumos. O să faci și tu când o să fi mai mare! Îți place puiu‘? Aşa-i că e frumos?” Copila încuviinţează şi mărturiseşte apoi că „îi plac popularii”.

Multe femei încă folosesc aceste preşuri în casele din sate. Tanti Maria povesteşte că pe vremuri oamenii nu îşi permiteau să arunce lucruri şi mai nimic nu se risipea: „Îs foarte bune, că îs foarte ușoare! Noi suntem acuma mai în vârstă, unde să ducem covoarele mari?! Numa‘ la oraș… Astea le scuturi imediat, odată le speli la vălău, cu maiu‘! Dăm bine pă iele și îs ca noi! Din zdrămțe nu aruncam nimica! Nu risipeam nimic! Tot ce rămânea, făceam zdrămțare.”

Vestea despre casa soților Mateescu s-a răspândit în toată zona. Vin aici și tinerii cu drag de rădăcini și bunicile care vor să retrăiască vremurile tinereților.

Tanti Fica are 80 de ani şi este din Cib. Ştie rostul multor lucruri şi a fost de mare ajutor oamenilor care şi-au luat casă în pragul stâncilor.

„Erau faine tare casele pe vremuri. Cu grinzi din astea, cu farfurii, pă la noi să pun și tindee pă păreți. Îi foarte frumos! Nu știu la alții de le place sau nu, dar nouă ne place!”

De casă s-a îndrăgostit şi Maria Buda, tânăra care a reînviat tradiţia şezătorilor în această parte a Apusenilor. „Când am intrat, am zis: uau! Mi-a atras atenţia duhul casei, spiritul ei, faptul că simt că este îngrijită, păstrată așa cum a fost odinioară.

De când am văzut-o, m-am gândit că aici trebuie să facem o șezătoare și, în doar câteva săptămâni, iată că femeile s-au strâns şi s-au cunoscut. De acum putem să facem mai multe lucruri frumoase împreună.”

Oamenii au petrecut ore bune laolaltă, au depănat povești și au lucrat precum odinioară, în bună pace, cu veselie şi strigături care mai de care.

Aşa că Tanti Maria nu putea pleca până nu le învăţa pe toate câteva versuri bune de spus la plecarea din casa unor oameni tare gospodari: „Nu ni-i ciudă c-am vinit,/ Că ni-i fală ce-am găsât / Am găsit grădini cu pruni/ Oameni faini și oameni buni/Am găsit grădini cu vie/ Şi oameni de omenie!”

Din spatele femeilor, un bărbat se ocoşeşte: „Noi am venit la Marcel,/ Ne-o dat carne de purcel…” Şi gazda pufneşte în râs: „Ba, nu v-am dat, da‘ rămâne pe data viitoare!”

 

 

Laura OANA