Ciprian Mihali: Războiul statului împotriva tuturor

Ne deranjează uneori la orgoliul nostru național comparațiile cu țările occidentale. Ne consolăm spunând că nici „la ei” nu e totul perfect. Ne lăudăm cu frumusețile patriei, cu ospitalitatea, cu tradițiile, cu câte o victorie a Simonei Halep etc.

În fond, toate aceste gânduri sunt corecte: nici la ei nu e totul perfect, și ei au peisaje extraordinare, dar și noi avem locuri pitorești. Dacă vă nimeriți primăvara sau vara prin orășelele germane, franceze sau spaniole veți vedea o mulțime de festivaluri, sărbători, datini sau costume populare, la fel de frumoase „ca pe la noi”.

Unde se face atunci diferența cea mai dureroasă între „ei” și „noi”? Eu cred că se face în grija pe care fiecare intervenție publică o are sau nu față de starea de bine a oamenilor. Sau, simetric, în grija de a nu spori, chiar de a reduce suferința semenilor. În centrul acțiunii publice este omul de rând, cetățeanul oarecare și nu postul, influența, puterea, banii.

Avem de făcut o reparație la un drum stricat? Prima grijă trebuie să fie ca niciun om să nu aibă de suferit din cauza acestei reparații și nicidecum că trebuie să plantăm un panou oarecare ca să ne prefacem că semnalizăm lucrare.

Avem de răspuns cererilor sporite ale contribuabililor? Ne organizăm noi în birouri și servicii astfel încât să putem răspunde nevoilor lor, pentru a nu le prelungi disconfortul creat de cozi, căldură , înghesuială. Şi nicidecum nu îi tratăm pe solicitanți ca pe niște virtuali infractori sau contravenienți.

Avem fonduri pentru școli? În ce fel putem folosi fiecare leu astfel încât el să contribuie la îmbunătățirea calității actului educațional, profesori și copii deopotrivă și nu pentru a duce acasă un termopan din două?

Avem bani la spitale? Cum putem diminua suferința bolnavilor și efortul medicilor creând un spațiu spitalicesc mai primitor și mai performant fără a fura din porția de hrană a bolnavilor?

Este o copilă violată și cere ajutor? Prima grijă nu are cum să fie respectarea regulamentelor și a protocolului, ci salvarea imediată a vieții și curmarea suferinței acelei biete fetițe.

Putem multiplica exemplele la nesfârșit. Dar cred că ceea ce a creat un hău tot mai profund între „ei” și „noi” este diferența uriașă în felul în care imaginăm orice serviciu public, orice intervenție în infrastructură sau în acțiunile publice. Românii plecați au fost seduși nu atât de salariile mari, nu atât de magazinele pline – există de toate acum și în România. Ei au fost convinși să rămână în țările de adopție de această revoluție în abordarea serviciilor: administrațiile centrale și locale, instituțiile publice servesc în primul rând și cel mai adesea cetățeanul și nu pe ele însele. Cetățeanul e considerat liber, responsabil, creditat cu încredere și beneficiar al prezumției de nevinovăție în acțiunile sale.

Sentimentul tulburător pe care ni-l dau guvernul și toate instituțiile subordonate lui e că preocuparea pentru binele oamenilor este un simulacru, o prefăcătorie tot mai grosolan mascată, de sub care transpare hidoșenia egoismului, a rapacității, a războiului nemilos pe care unii dintre noi (ajunși vremelnic într-o post de conducere sau de putere) îl duc împotriva celor fără mijloace: războiul primarilor împotriva locuitorilor, războiul funcționarilor împotriva contribuabililor, al managerilor de spitale împotriva bolnavilor, al inspecțiilor județene și directorilor împotriva profesorilor și elevilor, a, Puterii în general împotriva tuturor celor slabi, vulnerabili sau neajutorați. Iar când aceste nesfârșite mini-războaie civice, funcționărești, politice și instituționale izbucnesc peste tot în jurul tău și împotriva ta, realizezi că nici datinile, nici peisajele nu mai contează, ci salvarea ta și a celor dragi din calea monștrilor în care se transformă toți cei care ajung la putere.

Căci peisajele apar din loc în loc, datinile se întâmplă din când în când, dar războiul dus de stat împotriva ta e zilnic. Şi nimeni nu moare ca un erou în acest război, ci doar moare.