Mihai I, un OM în haine de monarh

Cum ar fi fost domnia Regelui Mihai I dacă istoria nu ar fi prins România în cleștele letal dintre Hitler și Stalin? Presupun că ar fi fost o lungă perioadă de liniște și prosperitate, o monarhie veselă animată de personalitatea unui rege cuminte, înțelept și charismatic,  pe care românii l-ar fi iubit pentru moralitatea și noblețea sa înnăscută.

Dar Majestății Sale nu i s-a oferit o astfel de domnie. În plină urgie,  prea tânărul Mihai I nu a putut avea o opțiune democratică pentru România. Înțelegem acum, odată cu trecerea timpului, că nu a fost nimic glorios în opțiunea de ultim moment a lui Mihai I pentru Stalin, decizie prin care a rupt România de la remorca Celui de-al Treilea Reich.

Ba din contră, unii încă mai cred că întoarcerea armelor de la 23 august 1944 a fost proba unui oportunism murdar, al unei trădări la timp la care s-a pretat în acel moment monarhia românească. Indiferent însă ce ar fi făcut Mihai I în 1944, altă opțiune decât alianța cu una din morbidele dictaturi nu avea.

Lumea democratică era departe, iar pe Stalin l-a recomandat clar în acel moment situația de pe front. Uniunea Sovietică ieșea câștigătoare din masacrul secolului. Pentru Regele Mihai a fost singura opțiune logică. A salvat cu ea multe vieți de ostași și a grăbit dispariția unuia din cei mai siniștri lideri europeni ai tuturor timpurilor, Adolf Hitler.

În plus, a câștigat și ceva timp pentru el și monarhia sa. O rămânere până la final alături de dictatorul neamț ar fi echivalat cu o sinucidere la propriu pentru Mihai I, pentru că, observați, ultimul suveran român nu a avut nici un moment intenția să fugă din calea istoriei. Reîntoarcerea sa din Marea Britanie în noiembrie 1947 l-a enervat la culme pe Petru Groza, care era convins că Regele Mihai va profita de ocazie ca să rămână în Occident.

Firește, parteneriatul cu Stalin i-a salvat viața suveranului, dar nu aveau cum să îi salveze tronul pe termen mediu. Pur și simplu, monarhia era incompatibilă cu dictatura comunistă.  Cu toate acestea, Regele Mihai I a știut să danseze cu lupii până în ultima clipă.

A fost Regele Mihai un suveran curajos? E puțin cam mult spus!  Un suveran curajos, în adevăratul sens al cuvântului, ar fi fost subiect de inspirație pentru altfel de povești, imposibile, din păcate, în conjunctura acelor vremuri. Îl văd pe fostul suveran mai degrabă abil să amâne cât mai mult șah-mat-ul pe care intuia că-l va primi  de la noua putere venită pe tancurile rusești.

Restul vieții fostului rege al României nu face decât să releve destinul unui om obișnuit, care, întâmplător, avea în CV și calificarea de rege. Teama puterii comuniste de la București în ce-l privește s-a dovedit exagerată, campaniile de denigrare a Regelui Mihai putând fi explicate doar prin frica celui care înfăptuie fărădelegea față de o posibilă răzbunare a victimei sale. Fostul suveran, în exil,  nu s-a remarcat niciodată ca un aprig luptător anti-comunist sau ca vreun activist marcant împotriva abuzurilor și încălcărilor drepturilor omului din România ceaușistă.

Mesajul său de salut către poporul român radioficat de sărbători era principala sa activitate ”monarhică”, după care, an după an, dispărea din nou în activitățile prozaice ale domniei sale de om de afaceri, fermier,  pilot de încercare, broker, meserii pe care le-a testat de-a lungul vieții.

Or exact pentru asta, cred eu, a fost iubit și respectat în România fostul suveran. Românii au personificat în Regele Mihai speranțele lor de normalitate, recunoscându-se în suveran cu problemele și lupta lor pentru supraviețuire de fiecare zi.

Combinația asta de ”simplu cetățean” cu gesturi regale, familist convins, cumpătat, nedreptățit crunt de același sistem au dizolvat în sufletul românilor rezerva față de pompa monarhică a lui Mihai I, rămânând în percepția publică doar OMUL cu destinul său crunt, dar contrabalansat fericit de o personalitate impunătoare, înnobilată de modestia unui caracter ales.

În esență, nu de monarhie au fost atașați românii, ci de OMUL Mihai I care, ca suveran, suntem siguri, ne-ar fi reprezentat cu demnitate și eficiență morală, așa cum nu am fost niciodată reprezentați în ultima sută de ani.

De aceea, am convingerea că, odată cu moartea Regelui Mihai, se va slei și fiorul monarhic în poporul român. Monarhia va rămâne doar o amintire nostalgică pentru ceva măreț care ar fi putut să fie, dar nu a fost posibil niciodată să fie trăit.

Golită de statura monumentală a personalității Regelui Mihai, Casa Regală a României devine astfel un fel de parodie care încearcă fără succes să simuleze grandoarea, acolo unde de fapt nu mai există nimic.

Un Cerb Regal împăiat nu mai impresionează pe nimeni.

Adrian SĂLĂGEAN