Mihai Eminescu şi Ţinuturile Hunedoarei
„Iubesc acest popor, bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc harte şi răzbele, zugrăvesc împăraţii, despre care lui nici prin gând nu-i trece. Iubesc acest popor, care serveşte de catalici tuturor acelora ce se înalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri” mărturiseşte Eminescu în notele personale. Marele poet iubea şi Ţinutul Hunedoarei, cunoscut prima dată din poveştile istoricului Nicolae Densuşianu, dar şi din vizitele sale pe aceste meleaguri. Densuşianu alimentează şi interesul lui Eminescu pentru mitologia şi istoria veche a neamului şi trebuie să fi contribuit semnificativ la credinţa poetului : „ În România totul trebuie Dacizat”.
„Pare că s-ar simţi că Hunedoara e leagănul dinaştilor români, de-aceea s-aruncă cu toată furia de maghiarizare asupra acestui ţinut. E probabil că şi dinaştii Moldovei sînt originari din Haţeg. Nepotul de soră al celui din urmă Piast Ludovic I, rege polon şi maghiar, a donat, la 1363, satul Zalazd din ţinutul Hunedoarei contelui Vladislav, fiul lui Muşat din Almaglu, şi fiilor săi Petru, Ioan, Alexandru şi Muşat. Un Petru Muşat e Domn în Moldova (1373-1392) şi întemeietorul dinastiei din care, ca culminare, a răsărit Ştefan V Muşat cel Mare. Chiar maramureşenii par din Haţeg. Ce e Maramureş decît o combinare între numele român al Porţii de Fier (Marmura) şi numele Mureşului care curge la nordul ţinutului?”, se întreba Mihai Eminescu într-ul articol publicat în „Timpul” în 5 iunie 1883. Şi poetul mai scrie „ …un ţinut în care populaţia, de aproape 200.000 de suflete, e exclusiv românească şi de lege răsăriteană, pentru un ţinut din care a ieşit familia Corvinilor, probabil şi a Basarabilor şi a dinaştilor din Moldova chiar”. În timp, istoricii au adus date în sprijinul acestei teorii a poetului, o teorie care, potrivit cercetătorilor, arată încă o dată dragostea pe care Eminescu o purta acestor meleaguri: “Mihai Eminescu iubea judeţul Hunedoara. În scrierile sale a vorbit de aceste locuri ca fiind “leagănul dinaştilor români” şi a trecut pe aici de mai multe ori.
Se pare că Deva a văzut-o prima dată, în tinereţe, fiind în turneu cu o trupă de teatru, apoi de mai multe ori, în trecerea spre Viena”, spune apreciata bibliotecară Denisa Toma, de la Biblioteca Judeţeană Ovid Densuşianu din Deva. De câţiva ani, în data de 15 ianuarie, instituţia organizează în Deva, manifestări menite să evoce personalitatea şi creaţia celui numit „poetul nepereche”. Una dintre ele are loc în parcul de la poalele Cetăţii, chiar în faţa statuii lui Mihai Eminescu, statuie ridicată în 1970 de către sculptorul Tudor Panait.
Dr. Sebastian Bornemisa îi dedică poetului Mihai Eminescu un întreg număr festiv al Revistei „Cosânzeana”, număr care vede lumina tiparului în 5 iulie 1914, la Orăştie. Aici, sub titlul ” O fotografie a lui Eminescu din anii din urmă”, apare o gravură inedită cu chipul poetului. În articolul de fond, publicistul, criticul literar şi editorul Constantin Şaban Făgeţel îi îndeamnă pe cititorii hunedoreni: „Gândiţi-vă la jertfa pe care a făcut-o meşterul Manole, închizându-şi trupul iubit al soţiei sale în zidul care se dărâmâ în fiecare noapte. Eminescu a fost cel mai superior suflet care s’a ridicat până acum din mijlocul nostru şi care s’a jertfit singur, făcând din jertfa lui, piatra de razim a desvoltării noastre de astăzi şi a desvoltării noastre de mâne”.
Potrivit celor care au studiat viaţa lui Mihai Eminescu, poetul a străbătut aceste zone şi a poposit de mai multe ori în judeţ. Gheorghe Constantin Nistoroiu scrie în articolul „Bădiţa Mihail Eminescu, Profetul Bisericii noastre” că Nicolae Densuşianu l-ar fi convins pe Eminescu să viziteze Biserica din Densuş, prin urmare poetul ar fi văzut locurile minunate din Ţara Haţegului. Cu trupa de teatrul a lui Pascaly, Eminescu face în anul 1868 un turneu de reprezentaţii în Ardeal şi Banat. Cu acest prilej, Eminescu revede Ardealul şi poposeşte şi pe la Deva, înainte de a ajunge la Lugoj. Prin Deva, poetul mai trece în 1883, probabil în drumul său către Viena, la tratament, la sfârşitul lui octombrie. Şi-a dorit cu siguranţă să ajungă la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, după cum se desluşesc versurile: ”Mai stă-nrădăcinată-n munţi de piatră,/ Cu murii de granit, cu turnuri gote,/ Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?”
Nu doar meleagurile Ardealului îi plăceau lui Eminescu, ci şi oamenii: „Eminescu cel lipsit de ironie căuta pe Creangă sau pe ardeleni, care, cum ştim, se frământau pe loc, neputincioşi în faţa iuţelii valahe, dar petreceau cu lacrimi de înduioşare în duhul gândurilor grave şi religioase”, explică George Călinescu preferinţa studentului Eminescu pentru ardelenii care învăţau la Viena.
Unul dintre ardelenii îndrăgiţi de tânărul Eminescu este istoricul Nicolae Densuşianu de care îl leagă nu doar pasiunea pentru istorie şi mitologie, dar şi pentru poezie. De altfel, din anul 1866, revista „Familia” publică creaţiile de debut ale lui Mihai Eminescu şi Nicolae Densuşianu. Lui Eminescu, îi apare cunoscuta poezie: “ Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, în timp ce Nicolae Densuşianu debutează şi el în nr. 20 din 10/20 iulie 1866 al revistei cu poezia “Zâna mea”: „Doamne arde necuraţii şi-i trimite în infern…” Densuşianu era atunci student boboc la “Academia săsească de drepturi” din Sibiu, oraşul în care îl va şi întâlni mai târziu pe Eminescu, în 1867, “într-o zi de toamnă”, după cum notează Densuşianu: “…pe cînd treceam pe strada Măcelarilor, mă întâmpină din jos de poştă un tînăr de la Institutul teologic-pedagogic, de acolo, şi-mi prezintă pe un alt tînăr, cu faţa negricioasă, cu ochii mari deschişi, cu un zîmbet pe buze şi-mi spune că este Eminescu, care anume mă caută pe mine. Până aici, între mine şi Eminescu nu existase nici o cunoştinţă personală”. Scrierea care este considerată de critici “un minunat portret al poetului.”
„Acum vă puteţi închipui bucuria ce o simţeam când văzui înaintea mea pe acest tânăr scriitor, ale cărui fantezii poetice, căci poezii nu le pot numi, îmi plăceau. Dar în acelaşi timp un fior rece mă cuprinse, un fior pentru primul moment neexplicabil, când am văzut pe acest tânăr scriitor îmbrăcat într-un costum cu totul singular. O spun, nu în dezonoarea acestui om, ci pentru cunoaşterea crudei sale sorţi, că în adevăratul înţeles al cuvântului, curgeau zdrenţele de pe el. Abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămaşă neagră, iar pieptul de sus şi până jos era gol şi cu mare necaz încerca bietul om să-şi acopere pielea cu o jachetă ruptă, în toate părţile zdrenţuită de la mâneci până la coate, şi cu nişte simpli pantaloni zdrenţuiţi din sus şi zdrenţuiţi din jos. Era într-adevăr dureroasă înfăţişarea externă a acestui tânăr şi atunci am zis în mine: cumplite mizerii a trebuit să sufere omul acesta în viaţa lui, încă atât de fragedă. Şi cu toate că el se afla în costumul celei mai crude suferinţe, îţi zâmbea întruna, cu atâta mulţumire, ca şi când întreaga lume ar fi fost a lui”, scrie Densuşianu în articolul „Din „Familia” ne cunoşteam amândoi”.
Sibiul era în acele vremuri cel mai reprezentativ centru universitar şi academic din Transilvania. „L-am dus numaidecât la mine acasă, i-am dat cămaşă, cravată, vestă, jachetă, ghete, aşa că din vechiul costum nu-i mai rămăsese nimic. Eminescu, bani sau mijloace pentru a putea studia, nu avea. Şi de unde să aibă sărmanul, el, pe care soarta îl aruncase în lume încă de mic copil. (…) În Sibiu a stat la mine în casă vreo trei zile şi, spunându-mi că are paşaport, mă ruga ca să fac tot posibilul ca el să poată trece peste frontieră.” Cei doi poartă discuţii erudite, schimbă idei poetice, literare şi istorice. Toate aceste influenţe se regăsesc mai târziu în operele fiecăruia. Eminescu pleacă din Cernăuţi după moartea lui Aron Pumnul, la Blaj pentru a-şi continua studiile. Din Sibiu, cu ajutorul lui Densuşianu, trece în Ţara Românească.
Cei doi păstrează legătura: poetul se întâlneşte deseori cu Nicolae Densuşianu, în Bucureşti, la şedinţele Junimii, ori la adunăriile Societăţii naţional-patriotice „Carpaţii”. “Între prietenii poetului, locul de frunte îl ocupau teologii Ion Creangă, fraţii Scriban, Nicolae Densuşianu. Cu Nicolae Densuşianu, studentul teolog la Sibiu, a fost la Mănăstirea Densuşi. A fost oaspetele drag al părintelui Bratu de la Răşinari”, scrie Gheorghe Constantin Nistoroiu într-un articol. Cu Densuşianu, Eminescu povesteşte despre momentele de glorie a neamului şi despre lupta românilor transilvăneni. De fapt, Eminescu declară în 1881: „ În România totul trebuie dacizat”, tocmai în perioada în care Densuşianu începe să lucreze la volumul “Dacia preistorică”. Dragostea lui Densuşianu pentru daci este preluată şi de Eminescu: „Era un popor brav acela, care-a impus tribut Romei. Era un popor nobil acela, a carui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ, şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost şi nu va fi ruşine niciodată”. Cercetătorii spun că Eminescu ştia istoria românilor atât de bine, încât „discuta cu mare înfocare şi siguritate”.
Eminescu şi Densuşianu împărtăşesc şi dragostea pentru folclor, pentru vorbele pline de tâlc ale oamenilor de la ţară. Ardelenii sunt oamenii de suflet ai lui Eminescu: „(…) chiar şi în România petrecea mai mult în societatea cu ardelenii. În Bucureşti, ca şi peste Carpaţi, amicii, protectorii săi erau ardeleni şi bucovineni. Cu ardelenii cu deosebire el se asimilase aproape în toate, în idei şi în sentimente. Admira foarte mult naţionalismul, puterea de viaţă şi bunătatea inimei ce exista în poporul ardelean. Din cauza acestei amiciţii cu ardelenii, din cauza ideilor sale mai mult ardeleneşti, el era aici în Bucureşti înjurat, persecutat, ca un străin, ca un ardelean”, scrie Densuşianu, deranjat de pesimisul care îl cuprinsese pe Eminescu: „Un singur punct era în care Eminescu se deosebea cu totul de ardeleni. Dânsul ajunsese un om disperat pentru orice bine în viitor. Lipsit de entuziasm, lipsit de energie, de voinţa tare de a lupta cu toate piedicele spre a ajunge la o ţintă anumită, el vedea tot viitorul numai în negru.” Şi nu trecutul îl nemulţumea pe Eminescu, ci ceea ce se întâmpla în România contemporană lui. Scrierile sale din secolul 19 se potrivesc şi României anului 2018: „Istoria vorbește, în genere, clar. O țară unde toți poruncesc și nimeni nu ascultă, o țară unde antiteza între partide se preface în adevărată dușmănie, unde Domnul nu are puterea să-i împace, precum nu a avut-o în Polonia și nici la noi, o asemenea țară e menită să fie prada vecinilor ei. Iar dacă acela care în sufletul său reprezintă ideea statului își ridică fruntea cu îndrăzneală, el cade zdrobit ca și idolul de fier cu picioarele de lut”.
Laura OANĂ
