Mergeţi să daţi lumină! (GALERIE FOTO)

„Veniţi să luaţi lumină!” – e chemarea care adună milioane de oameni în Noaptea de Înviere. Creştinii vin, se înghesuie să aprindă lumânările, iau Paştele şi se întorc în casele lor. Şi lumina? Se pierde din noi lumina acestei sărbători ce aduce omului speranţa supremă: că viaţa dăinuie, durerea trece şi moartea e doar un popas pe o cale pe care nimeni nu a promis-o uşoară.

Lumina primită de Paşte e la îndemână – trebuie doar să ceri, să te întinzi să iei, să o laşi să crească.

Mergem la biserică, ne înghesuim şi ne îmbrâncim, fără să ne luăm răgazul de a ne gândi la semnificaţia reală a gestului.

Avem lumânări pe care vântul le stinge şi rămânem în întuneric. Cum ar fi însă să păstrăm lumina de Paşte, să o îngrijim în suflet, să-i dăm destulă bucurie să crească şi apoi să o ducem cu drag către alţii? Cum ar fi să trăim astfel? Am fi o lume de oameni care să împlinească porunca: “Mergeţi să daţi lumină!”

 

În toate tradiţiile vechi ale neamului, desluşeşti paşii care trebuie urmaţi: păstrarea luminii, alungarea răului, curăţenie peste tot şi haine noi pentru suflet. Nu e Înviere, fără patimi grele, nu există Înălţare fără cădere, trădările te pun pe cruce, puterea sufletului învinge moartea. Ochii văd şi urechile aud, dar mintea pricepe ce poate şi inima duce cât vrea.

Cărţi, predici şi învăţători de suflet şed aproape pentru a ne trece sufletul din Săptămâna Patimilor către Săptămâna Luminată.

Slujbele şi rânduielile bisericeşti care evidenţiază momentele dramatice legate de Patimile şi Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos devin metafore care trebuie dezlegate şi învăţate pentru examenele vieţii. Sunt locuri cu lumină şi oameni minunaţi ce pot călăuzi sufletul printre spinii lumii.

În Miercurea Mare, preotul din Hărţăgani adună copiii la biserică. Raze calde pătrund printre vitralii şi luminează faţa altarului către care micuţii păşesc cu smerenie. Sunt îmbrăcaţi în straie populare şi părintele Valentin Crainic îi adună laolaltă de câţiva ani. „Începem cu Tatăl nostru, da?” După rugăciune, copiii se îndreaptă către casa Păşterilor.

Sunt momente, când totul capătă un ritm arhaic şi priveliştea e ruptă parcă din veacul trecut. Un micuţ care poartă icoana conduce grupul pe uliţele satului.

 

E ceva cale de mers până la casa familiei Rad, familia care oferă pâinea şi vinul pentru slujba de Înviere. Gazdele îi aşteaptă cu porţile deschise. „Vezi copiii noştri cât îs de frumoşi?”, zâmbeşte preotul. Gazda încuviinţează şi îi pofteşte dincolo de porţi: „No, haideţi!”Zeci de săteni, mulţi în costume populare, alţii în streie cernite, s-au strâns la casa Păşterilor.

Adunaţi în grupuri, bătrâni povestesc molcom de pe laiţele aliniate în curte. Copiii gonesc în joacă şi gazdele se mişcă în lung şi-n lat ca să îşi omenească oaspeţii cum se cuvine: se dau  plăcinte şi colac, toate de post.

Din pădurile munţilor strânşi împrejur, păsările înalţă coruri de glasuri mici, iar greierii ţârâie de mai mare dragul din iarba verde a primăverii.

Zeci de lumânări se aprind şi lumea începe să se roage. „Rostim cu toţii dragii mei: Tatăl nostru care eşti în ceruri…” Locul devine o imensă catedrală. Întreagă suflarea satului murmură ruga alături de preot, apoi iau aminte la spusele lui: „Cu ajutorul lui Dumnezeu vom săvârşi slujba de binecuvântare a casei şi rugăciunea de mulţumire pe care o facem din partea familiei către Dumnezeu pentru binefacerile revărsate de Domnul pentru ei. Vreau să mulţumesc în numele bisericii familiei Rad Ionel şi Elena şi toţi copiii lor. Iată, începând din acest an, timp de trei ani, vor da Paştele comunităţii.

Paştele se dau, dragii mei, ca şi mulţumire lui Dumnezeu, dar şi pentru a face ceva bun pentru sat şi biserică cu banii care se strâng la Sfintele Paşti. Vreau să vă mulţumesc tuturor, copiilor noştri care, iată, ţin tradiţia şi vin în costumele populare tradiţionale pentru a împlini cele ce se cuvin, spre slava lui Dumnezeu şi aducere aminte a jertfei lui Christos”, spune părintele şi îşi face cruce larg. Oamenii se închină în linişte, cu capetele plecate deasupra lumânărilor.

Timp de aproape o oră, cât se săvârşeşte slujba, sătenii se roagă. Preotul Crainic îi îndeamnă: „Să ţineţi ochii deschişi şi urechile să le folosim cum trebuie, ca să auzim şi să vedem lucrurile cum trebuie. Să nu uitaţi!

Această cale pe care noi plecăm cu Sfintele Paşti, preînchipuie Calea lui Christos, calea durerii, calea prin care Christos a îmbrăţişat crucea în Vinerea Mare.” Pâinea şi prescurile oferite ca dar de Păşteri vin sfinţite în biserică. Împreună cu vinul, sunt oferite sătenilor după slujba de Înviere.

Familia Rad a decis să ofere bucatele şi vinul de Paşte, mai cu seamă după ce fiul lor, soldat, s-a întors cu bine de pe front, din Afganistan. Pe mama militarului încă o ia plânsul când se gândeşte la toate acele clipe în care s-a rugat zilnic pentru viaţa băiatului ei: „Am hotărât atunci că vom da Paştile pentru binefacerea familiei, pentru copii şi nepoţi, pentru noi şi părinţi. Ne-am pregătit cum cere tradiţia – am dat pâinea şi prescurile alături de tradiţionale vărzare. Am făcut vreo 200 de vărzare de post să ajungă la tăt satul, plus plăcinte cu măr şi nucă”, spune Elena Rad.

La slujbă, printre săteni, asistă şi prescurăriţa satului, Jeni Curetean. La 73 de ani, se bucură că obiceiurile încă se păstrează: „Sunt mai uşor de ţinut că acum pâinea se aduce, nu se mai face în cuptor: „Îi greu să mai frămânţi atâta pâine: ăi de ştiu, or îmbătrânit, cei tineri, nu mai ard cuptorul, dar obiceiul tăt ăla îi! Nu contează că faci pita acasă sau o cumperi, obiceiul e obicei!”

 

Când e gata slujba, bătrânii iau prapurii bisericeşti şi copiii se împart pe la coşurile cu pâine. Alaiul face cale-ntoarsă către biserică şi câteva fete se înţeleg pe drum să cânte pricesne.

Glasurile copiilor, mulţimea de oameni şi pitorescul costumelor îi atrag pe la porţi pe cei de au rămas acasă: „Pentru tine Doamne, florile-nfloresc/ Pentru tine, noaptea, stele strălucesc”.

E greu de descris felul în care pricesnele răsună între munţii moţilor, pe drumurile satului. Nu ai cum să îţi ţii sentimentele în loc şi sufletul se umple de freamăt.

Se înconjoară biserica, în răsunet de clopote şi viers de pricesne, apoi coşurile cu pâine se duc în altar.

Oamenii intră, se închină şi sărută icoanele. Apoi, părintele Crainic îi îndeamnă să rămână să-i asculte pe copii. De câţiva ani se ocupă de ei şi a reuşit să îi organizeze într-un grup vocal „Dor zărăndean”.

Cântă extraordinar împreună, iar pricesnele sunt pentru toţi cântări care trebuie interpretate cu o anumită stare: „Ţie Maică-ţi cer/ Nu mă lăsa să pier/ Du-mă, sus, la Fiul Tău/ Şi la Dumnezeu!”

De la micuţi de-o şchioapă, la bătrâni, toată suflarea satului se adună şi participă la ceremoniile din Săptămâna Mare.

„La noi, în Hărţăgani, participă întreaga comunitate pentru că este o împreună rugăciune a preoţilor cu credincioşii care, nu doar că împlinesc tradiţia locală, ci îşi arată recunoştinţa lor pentru jertfa Mântuitorului Iisus Christos.”

Sunt zeci de tineri care s-au alăturat strădaniilor părintelui Valentin Crainic şi îşi doresc să ducă mai departe tradiţiile din bătrâni.: „Parcurgem treaptă cu treaptă Săptămâna patimilor, vremea în care toţi ne aducem aminte de gestul de dragoste pe care l-a făcut Dumnezeu pentru noi oamenii şi mântuirea noastră.

Dumnezeu ne-a arătat încă o dată până unde poate merge dragostea lui pentru noi, până la sacrificiul suprem. Săptămâna Mare e cea a jertfei lui Christos, iar poporul dovedeşte că nu şi-a uitat tradiţiile populare pe care le-a îmbinat cu frumuseţea slujbelor bisericeşti”, zice părintele Crainic.

 

Cele şapte săptămâni ale postului Mare reprezintă şapte trepte de spiritualitate, timp în care interdicţiile sunt respectate de către toată suflarea satului”, scrie etnologul hunedorean Marcel Lapteş.

Săptămâna Mare sau a Patimilor urmăreşte pas cu pas ultimele zile ale Mântuitorului: trădarea lui Iuda, judecata, condamnarea la moarte, răstignirea şi Învierea Sa după trei zile. Zilele din Săptămâna Mare sunt: “Lunea celor zece fecioare şi a Plângerii Fariseilor”; “Marţea femeii păcătoase şi a vânzării lui Iuda”; “Miercurea spălării picioarelor şi a Cinei cea de Taină”; “Joia celor douăsprezece Evanghelii (Joia mare sau Joia Neagră); Vinerea Prohodului (Vinerea mare sau Vinerea seacă) şi Sâmbăta cu noaptea de Înviere.

Denumirea sărbătorii vine din ebraică şi înseamnă “trecere”. 

Cercetătorul Ion Ghinoiu vede în sărbătoarea Învierii un scenariu ritual de înnoire anuală a lumii : “Timpul se degradează neîncetat în Săptămâna Patimilor (…).

După trei zile de haos şi întuneric, în care omenirea a rămas fără protecţie divină, urmează miracolul Învierii din noaptea Paştelui şi actele de purificare din Săptămâna Luminată care readuc echilibrul şi armonia”. Masa de Paşte se aşează cu grijă şi îmbelşugare nu pentru dezmăţul culinar al pofticioşilor, ci pentru că morţii se înfruptă din bunătăţile ei: ouă roşii, colaci, drob sau caş.

În Săptămâna Luminată se spune că Raiul se deschide pentru toţi cei aflaţi pe lumea cealaltă şi se închide odată cu Paştele Blajinilor sau Paştele Mic. Fiece an care trece, simţim necesitatea Învierii, tânjim după Paştele care se trăia şi nu se cumpăra. Îndemnul e simplu şi curat: de Paşte, foloseşte-ţi sufletul, nu candela. Fă ceva trainic, du binele printre semenii tăi. Fii lumina!

 

Laura OANĂ