MARILE MINCIUNI: Sentimentul tragic românesc al Covidului

Suntem, prin plebiscit adulat în veacuri, un popor cu siguranță tragic. Cel mai frumos, cel mai vechi, cel mai deștept, cel mai dăruit – dar tragic. Așa se face că am insistat în a ne menține așa: nu am luat nici măcar o pauză firavă din a pierde, cu bună știință, din propriile mari valori. Am alungat, cu tenacitate și îndârjire, pe cei mai buni dintre români, departe, undeva în felia de lume în care nu înghesuiala otova la troacă – cum ne place nouă – este valoare, ci puterea creativă care face diferența firească între oameni.

Fiind un popor tragic – tare ne place să ne lăudăm, debil, cu asta – am decis că putem chiar muri de boală sau de foame, doar să ni se recunoască dreptul de a fi de neurnit și mai deștepți decât însăși istoria. Nu știu dacă ați observat: românul generic are răspunsuri și soluții finale pentru orice. La zi: ce Covid frate? poveste veche! ne vor ăștia portofelele (goale, dar ce contează), pământul, aerul, femeile și copacii, lenea și proastele obiceiuri care ne sunt atât de dragi!…

Cum furi lingura Covidului

Efortul oricărei autorități bine intenționate de a comunica rezonabil cu așa popor tragic merge înspre fără rost: răspunsul popular este, indiferent de întrebare, solicitare sau soluție, nu.

Din nefericire, fiind și o nație îndrăgostită de politică, tragicul acesta tembel este înfierbântat, dus către clocot periculos, ca un ceainic greu, rusesc, și de politicieni români care au descoperit ușor că, în fruntea unui popor tragic, poți trăi boierește și face avere fără să faci mai nimic, având grijă doar să ațâți focul mereu.

Aș prinde, la prima vedere, să nu vorbim în gol, două exemple de manual, de gazetă, două caricaturi politice incapabile să realizeze deriva în penibil: Victor Ponta și Călin Popescu Tăriceanu. Doi pesediști (cu mult mai pesediști decât incolorul Ciolacu): unul ombilical legat de origine, celălalt adăugat, pentru slugărnicie, ca racord la ombilic. Amândoi, din motive complet diferite, evident: Ponta vrea de mult înapoi în fruntea PSD, Tăriceanu a rămas, din proprie prostie, singur pe lume și doar PSD îl mai bagă, aparent, în seamă.

Amândoi mincinoși și demagogi, campioni în politica românească: primul, pentru că așa îi cere ADN-ul pesedist, cel de-al doilea, pentru că nu mai are doctrină, susținere, apartenență politică, așadar altă variantă să fie băgat în seamă de cineva.

Cei doi seamănă mult, iar asta se vede foarte bine acum. Ponta și Tăriceanu sunt, vizibil, singurii politicieni români care, în vreme de criză mondială, în timp ce oamenii sunt speriați de ziua de mâine, nu au alt discurs decât: „eu sunt împotrivă”, „ăla face prost ce face”, „am eu idei mai bune”, culminând cu mușchiul chibițului „dacă eram eu alesul, nici nu venea Covidul în România”. Seamănă și din alt punct de vedere: implicarea lor în a da o mână reală de ajutor în această criză dureroasă este zero: bârfă de mahala și atât. Există sute de mii de români, cu sau fără apetență politică, oameni care au făcut și fac multe lucruri bune, solidari cu concetățenii lor care trec prin momente tragice. Cei doi politicieni despre care aminteam, alături de foarte mulți alți politicieni români, se ocupă cu mahalagismele, cu bățul prin gard, cu înregistrări „tragice” plătite la TV în marja unui caviar leșinat pe buza paharului de whiskey.

Fă epidemia să lucreze pentru tine!

Revenim la sentimentul tragic românesc al Covidului, un sentiment nou, dar pe care îl tratăm ca pe toate sentimentele românești: otova. Așa cum cei doi politicieni din exemplul de mai sus – doi din mulți -, tratează această criză dură și costisitoare prin care trecem ca pe o oportunitate de a mai câștiga capital electoral – cât de murdar poți să fii să faci asta, când oameni mor?! -, așa avem un schelet mare al societății românești pe care viețuiesc mușchi sănătoși încercând să se hrănească tot așa: parazitar, din drama colectivă.

Avem primari care au dormit bine hrăniți în ultimii ani și nu au făcut nimic pentru comunități iar acum, din tragicul Covid, își trag acoperirea viitoare, la alegeri, peste incompetența unui întreg mandat.

Avem conduceri bine hrănite de consilii județene care au dormit și până la Covid, dorm și acum, de nu reușesc armate de postaci și consilieri să îi trezească, măcar la număratul victimelor epidemiei.

Avem șefi de instituții – analfabeți de partid, semi-analfabeți sau alfabetizați degeaba – care ar trebui încărcați cu boala și moartea multor români: greu de crezut că se va întâmpla asta, pentru că suntem, nu-i așa?, un neam tragic și asta ne acoperă întreaga istorie și toate răspunsurile.

Jurnaliști ușor deviați de la înțelegerea lucrurilor ironizau, abulic, câteva ceasuri în urmă, o declarație, tot tragică, a ministrului Sănătății, care spunea că or fi ele nu foarte multe teste, dar sunt încă mai puțini specialiști capabili să le folosească. Nu contează cauzele incompetenței, jurnalistul abulic are în sânge faptul că suntem o nație tragică, trebuie să ne asumăm acest destin „exemplar”, și sentimentul tragic românesc al Covidului ne spune că nimeni nu e/ nu poate fi vinovat: așa fu să fie și așa va fi, oricum!

De ce să schimbi, când poți să uiți?!

Am alungat, cu tenacitate și îndârjire, pe cei mai buni dintre români, departe, în felia de lume în care nu înghesuiala otova la troacă este valoare, ci hrana care face diferența între oameni. Îi alungăm, cu tenacitate și îndârjire, și acum pe cei care vor să ne spună adevărul: vrem ca toate nenorocirile ascunse zeci de ani să fie șterse din memoria colectivă, vrem ca toți cei care au umilit românul cinstit atâta amar de vreme să fie șterși din memoria colectivă, vrem ca cei vinovați pentru oameni ce mor cu zile să fie uitați, vrem ca singurul adevăr care să rămână – pentru noi și pentru restul lumii – să fie acela că… suntem o nație tragică, formată doar din eroi, și ne place să rămânem așa, vii sau morți.

 

Credit foto : https://www.abc.net.au/