Mănăstirea Măgura. Când raiul pe pământ întâlneşte raiul din suflete
Drumul se strecoară lin prin sate, apoi începe să urce domol. Primăvara îşi întinde lanurile verzi sub dogoarea soarelui de mai, izbucneşte în lanurile de păpădii cu capetele pufoase, se aprinde în maci rumeni ori îşi înalţă spre cer ramurile crude. Ici şi colo, în umbra timpurie, văcuţe rumegă liniştit în iarba fragedă. Calea şerpuită te ridică peste dealuri de unde încep să se zărească împrejurimile. Satul Măgura pare, în mare parte, părăsit. Case odinioară mândre lasă vremea să le macine. Urzici apără porţile cu lemnul înnegrit şi rugi se arcuiesc peste zidurile roase. Dacă nu ai ştii că trebuie să mergi înainte, satul aproape pustiit mai că te face să te întorci îndărăt.
Când ieşi dintre zidurile părăsite, un măr îţi ţâşneşte în cale cu ramurile grele de flori mari şi dalbe. Pe tabla de alături scrie “Mănăstirea Schimbarea la faţă Măgura”. Minute mai târziu îţi dai seama că mărul în care răbufneşte primăvara este poartă pe drumul care parcă te ridică spre rai.
În jur, priveliştea îţi răsfaţă sufletul: valuri de dealuri se unduie până în depărtare, către culmile unde muntele întâlneşte cerul; mesteceni albi se ridică în codrul tânăr, iar pământul îşi aşterne nuanţele calde la poalele lor. Pâlcuri mici de sate cu acoperişuri roşcate şi biserici, care zvâcnesc albe, stăpânesc întinderile lungi. Pe culme, se zăreşte silueta mică a bisericii. Odată ajuns sus, la poarta lăcaşului, peisajul se deschide larg. Nu poţi să nu laşi privirii răgaz să străbată blând orizonturile în lung şi-s lat, de jur împrejur. După un pâlc de arbori, Valea Mureşului se desface dintre meterezele înverzite până departe, unde liniile unduite ale munţilor par voaluri întinse către cer.
Bisericuţa de piatră este clădită trainic şi frumos, în podul colinei. Scări masive din piatră urcă până în uşa micuţului sălaş al credinţei. Flori iscusit rânduite mărginesc poteca către inima bisericii. La cele două hramuri purtate de mănăstire, dar şi la sărbători, curtea se umble de credincioşi, aşa că slujbele se mai ţin în paraclis, o construcţie a cărei siluetă aduce aminte de cele greceşti. Mici căbănuţe în lemn şi zidul, tot din piatră, arată că totul este încă în lucru. Culoarea caldă a rocii se potriveşte de minune cu împrejurimile şi atmosfera mănăstirii. Totul e durat curat, cu iubire şi cu simţ, ca să se potrivească locului din apropierea Măgurii Călanului, loc de unde dacii şi-au luat şi şi-au dus piatra pentru cetăţile din Munţii Orăştiei.
În spatele bisericuţei, acolo unde priveliştea duce către siluetele tainice ale Şureanului, o cruce de piatră sprijină peretele exterior al altarului. Se vede clar că este tare veche şi literele chirilice care o străbat au rămas încă o taină. Aşa s-a şi construit bisericuţa: să fie de sprijin crucii care a ţinut credinţa de sute de ani pe cel mai înalt deal al zonei. Aşa s-a dus şi vestea – că aici, la Măgura, este o biserică rezemată pe o străveche cruce, piatră lângă piatră pentru credinţă.
Mănăstirea Măgura este vestită pentru peisajul pe care îl aşterne în jurul celor ce se încumetă să urce până pe culmea colinei unde a fost ctitorită. Panorama este excepţională: se văd în jur mai toate masivele muntoase, iar Ţinutul Haţegului se întinde mândru până la poalele Retezatului, care poartă încă semnele dalbe ale iernii. Rândurile semeţe de piatră străjuiesc depărtările înzăpezite. Dincolo, terase în veşminte verzi îşi desfac livezile către văi largi cu sate, apoi urcă vălurit către umbrele Şureanului. Poate că, în vale, macii se deschid, iar păpădiile s-au copt şi îşi trimit seminţele în lume, dar aici, în jurul mănăstirii, iarba e plină de capetele galbene, alături de ciuboţica cucului. Câteva flori de liliac se leagănă încetişor sub adierea vântului şi atrag fluturii. Clopotul lăcaşului cheamă parcă o codiţa rândunicii delicată, care se răsfaţă cu florile movulii.
Povestea bisericuţei tot de la privelişte s-a tras. Excepţionalul punct de belvedere a atras atenţia părintelui din Dâncu Mare, preotul Nicolae Stanciu, care a reuşit cu ajutorul credincioşilor, cu sfatul şi binecuvântarea regretatului Gurie, primul episcop al Devei şi Hunedoarei, să înceapă lucrările în anul 2011. În luna august a lui 2013, s-a târnosit biserica. În scurt timp, ajungeau aici şi maicile plecate să îşi caute loc bun de rugăciune de la o mănăstire din Moldova. Au ajuns la Deva, unde Preasfinţitul Gurie, le-a ascultat povestea şi le-a trimis să îşi aştearnă mănăstire la colina, unde sfinţise biserica chiar cu o zi în urmă.
„Este un colţ de rai, aşa cred eu”, mărturiseşte Maica Maria. După ce maicile au ajuns aici, a fost ridicat așezămâtul monahal care, de trei ani, a devenit din schit, mănăstire. „Biserica a fost ridicată de un preot de mir şi, în ziua sfinţirii acestei biserici, Preasfinţitul Gurie – Dumnezeu să-l odihnească! – i-a şoptit părintelui: „Facem schit la câtă lume este!” Părintele s-a gândit că este aşa, un gând…
A doua zi, a şi venit obştea gata închegată cu o maică stareţă cu experienţă”, îşi aminteşte ea. „Şi asta este clar că este încă o minune a Sfântului Nicolae, altfel nu se poate justifica şi explica sub nici un chip. Este singurul loc unde Preasfinţitul şi-a dorit şi a decis să fie un schit. Noi nu am ştiut acest lucru când am ajuns aici, în judeţ. Părintele care a înălţat biserica a susţinut mereu că timp de un an, doi, a fost ceva pus la cale cu noi. Doar după câţiva ani a început să ne creadă, că nu ştiam nimic de acest loc. Noi, şi în ziua de astăzi, ne minunăm ce a făcut Dumnezeu pentru noi, prin Sfântul Nicolae. A făcut şi mai face.” Trăiesc şi se roagă aici mai puţin de douăzeci de măicuţe, sub îndrumarea Maicii Stareţe Antonia. Călugăriţele s-au strâns aici, în locul de unde se vede mai tot judeţul, şi au muncit din greu pentru fiecare lucru: au ridicat pietre, au săpat, au înălţat, au căutat apă şi lumină. Asta îşi şi doreau – un loc al lor, plin de pace, pe care să-l îl ridice: „Încă muncim aici. Mai este mult de trudă. Nu avem încă spaţii de cazare, ne dorim şi o biserică mai încăpătoare, pentru că acum de-abia se roagă măicuţele înăuntru, iar credincioşii rămân afară. Dumnezeu ştie ce vor reuşi”, povesteşte Monahia Maria, tulburată de frumuseţea acestui loc, la fel ca orice om care urcă la Măgura.
Potrivirea tuturor lucrurilor în acest colţ de rai este ea însăşi un mic miracol. Aici, pe colina străjuită de o străveche cruce, s-a durat o bisericuţă dintr-un gând bun. Alte gânduri au adus aici maicile şi locul a devenit schit şi, după alţi ani, mănăstire. Şi tot datorită poziției geografice incredibile, mănăstirea a fost denumită “Taborul Hunedoarei”. Numele aduce aminte de minunea petrecută pe muntele Tabor, în sudul regiunii Galileea. Aici, Mântuitorul s-a “schimbat la faţă”. Se crede că aici Hristos îşi descoperă dumnezeirea. Evanghelistul Matei spune: “Şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.” Este motivul pentru care mănăstirea are două hramuri: unul este “Schimbarea la faţă” dar, cum lăcaşul a fost închinat de la început Sfântului Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, a fost aleasă data de 9 mai, când Biserica Ortodoxă celebrează “Aducerea moaştelor Sf. Ierarh Nicolae la Bari”.
„Sfântul Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, este un sfânt mult iubit în biserica noastră ortodoxă cunoscut ca fiind cel care este mult milostiv, dăruitor, blând, părinte iubitor şi grabnic ajutător în a face minuni. Ziua de 9 mai ne pune înainte o sărbătoare închinată lui, o sărbătoare care s-a statornicit în biserica noastră ca urmare a unei minuni mari pe care Sfântul Ierarh Nicolae a săvârşit-o, minune în urma căreia sfintele şi cinstitele sale moaşte au fost mutate din Mira Lichiei (n.red. o localitate aflată astăzi în sudul Turciei), unde au fost aşezate după plecarea la Domnul a arhiereului lui Hristos, şi au fost mutate în oraşul Bari, în sudul Italiei. Mutarea nu s-a săvârşit oricum, ci după intervenţia sfântului, care a descoperit oamenilor care este voia lui Dumnezeu cu moaştele sale şi cum trebuie cinstite rămăşiţele sale pământeşti”, a glăsuit PS Nestor Hunedoreanul, actualul episcop al Devei şi Hunedoarei. Acesta, alături de un sobor de preoţi, a săvârșit slujba Liturghiei la cel mai recent hram al mănăstirii, sărbătoare care a adunat sute de credincioşi. Vin aici oameni din satele din jur, dar ajung şi credincioşi din alte judeţe atraşi de faima şi pacea locului.
Bunicuţe cernite rostesc rugăciuni alături de tinere care vin să se închine, unele îmbrăcate în suberbe costume populare. Una dintre femeile care îl poartă cu fală pe cel din Moldova mărturiseşte: “Sunt din Botoşani, dar acum stau în Cugir şi obişnuiesc să vin pe aici să cer sprijinul Sfântului Nicolae. M-am rugat azi pentru toată lumea. Să fie pace!” O altă credincioasă, tot în costum popular, mărturiseşte că a ajuns aici pentru prima data: “E o bucurie pentru mine că am descoperit locul acesta care poartă hramul lui, sfântul care a făcut o mulţime de minuni pentru mine. Îl iubesc, îl cinstesc şi i-am primit ajutorul de câte ori m-am rugat lui. Mi-e sufletul plin de bucurie!” Alături de profesoara lor, câţiva copii în port popular îşi ridică glasurile în cânt alături de măicuţe.
Când pleci din mănăstire, locul e deja prins de sufletul tău. Aici prinde aripi credinţa că pământul poate fi un loc minunat, că oamenii pot vieţui curat şi frumos în miezul locurilor iubite. Este o schimbare la faţă de care omul chinuit de vremuri are nevoie să ştie, o schimbare pe care trebuie să o înfăptuiască.
Laura OANA
GALERIE FOTO
