Maica nu ne lasă!

Una dintre primele mele amintiri… Două brațe care mă smulg de undeva, de jos, și mă înalță. Două  palme care mă măngâie și-mi cercetează apăsat  tot corpul. Mă simt strânsă, până la durere, lângă un piept din care ies, de-a valma, sunete duioase, învăluitoare, amestecate cu zgomote care bubuie și mă sperie. Am purtat în minte mulți ani, nedeslușit, amestecul acela de bun și rău, de liniște și pericol, precum și starea mea de atunci, de ființă aflată-n neființa conștiinței de sine.

Aveam să aflu, când am putut înțelege, că am trecut, atunci, printr-un pericol de moarte. Rămăsesem, pentru câteva ore, în grija bunicului meu. Era zi de mare praznic, nașterea Sfintei Marii, iar mama Lina, bunica mea, muncea pe rupte, la fel ca toate femeile din satul scufundat între dealuri, să pregătească bucate speciale.  Pentru bărbații satului, însă, zilele de praznic erau adevărate sărbători, truda la câmp fiind interzisă.

Cum îngrijirea copiilor nu era trecută în „fișa postului” unui bărbat, bunicul „s-a scăpat” adormit. Am adormit și eu, dar după ce am căzut de pe prispa casei, pe o scândură mare plină cu multe cuie , orientate în sus, “groase cât degetul”,  povestea bunica. Mi se strânge sufletul și acum când îmi amintesc tremurul din vocea ei, povestind despre minunea de a nu fi avut nici măcar o zgârietură, smerenia din închinarea de mulțumire adusă Fecioarei, convingerea cu care ne spunea tuturor: „Numai Maica ne-a apărat de nenorocire! Era ziua Ei… Poate că Iisus ar fi vrut s-o mute pe fată la El, dar Maica a știut că ne smulge inima din piept… și n-a-ngăduit!”.

Mama Lina m-a învățat să stau drept, cu credința că Dumnezeu sprijină faptele plăcute Lui și mi-a transmis încrederea și dragostea pentru “Maica”. Spunea, în felul ei naiv, pe-alăturea de dogmă, dar, poate, tocmai de aceea curat, cu simțire și cu tot sufletul, așa cum Iisus ne cere să credem: “Fetițo, să nu uiți să i te rogi Maicii… Și lui Dumnezeu, și lui Iisus, dar știi, ei sunt mai mari, au mai multă treabă. Da’ Maica nu ne lasă! Mai ales pe noi, pe femei… Și Iisus o ascultă, că doar e Copilul Ei, nu?”.

De-o viață mă rog Maicii, așa cum m-a învățat bunica. Și întru adevăr mărturisesc că Maica nu m-a lăsat. Niciodată! Și mă mai rog, cu toată puținătatea credinței mele, ca și pe Mama Lina s-o lase Maica, uneori, să-i spele picioarele, chiar dacă  ceru-i plin de  sfinte și de mucenițe…

Eleonora-Carmen HĂRĂU