Luptătorul antitero care deprinde meşteşugul armelor dacice

„Ea este sica, pumnalul curb al dacilor. Pe vreme de pace, cu ea puteai secera grâul, în vremuri de război, se secerau vieţi. La fel şi cu toporul folosit atât în războaie, cât şi la tăiat de lemne. Cu arcul se duceau la vânătoare şi îşi procurau astfel carnea. Când veneau duşmanii, transformau unelte în arme şi se apărau”, le explică un bărbat îmbrăcat în dac unor pui de moţi care îi ascultă uimiţi poveştile.

Elevii din zona Bradului au parte de aceste lecţii de luptă chiar de la un fost luptător în trupele antitero. Marcel Şerb a fost militar timp de 20 de ani. A locuit la Bucureşti şi a făcut parte din Unitatea Specială de Luptă Antitero. Cum s-a pensionat, cum s-a retras în Munţii Apuseni. „M-a chemat pământul! Eu de loc sunt din Crişcior, dar acum mi-am făcut un locşor al meu în satul Uibăreşti”, povesteşte moţul, care s-a apucat chiar şi de poezie, iar versurile completează potrivit fotografiile postate pe reţelele de socializare. Alături de imaginea casei de lemn încarcată de flori şi mărginită de viţă de vie şi garduri ţărăneşti, fostul militar  scrie: „Unde-i acasă pentru mine?/ Acolo unde mă simt bine./ Unde-n pământ îmi simt străbunii, / În locul de început a lumii. / Aici revin şi iarăşi plec, / Mă regăsesc şi mă petrec,/ Şi mă despart, şi mă întorc, / E loc ce-n suflet eu îl port. (…) Nu fug de voi, nu fug de mine,/ Nu fug de fapte, de ruşine,/ E pur şi simplu casa mea,/ Pământul, apa… pădurea. (…) Nu înţelegeţi? Nu-i un bai!/
Aici mă simt ca şi în Rai./ Acum sunt bine, liniştit,/ Mă simt de Domnul ocrotit.”

Marcel Şerb este pasionat de istoria antică aşa că şi-a meşterit arme dacice. Are o adevărată colecţie de la topoare, la sică, falx, un ciomag trainic, arcuri şi lance, dar şi un scut trainic: „Unele mi le-au adus prietenii care ştiu că sunt pasionat de aceste arme, altele mi le-am făcut singur. Din experienţa mea de militar, vă pot spune că majoritatea făceau viaţa deosebit de grea duşmanilor”, spune Marcel Şerb. Cât a durat săptămâna Şcoala Altfel, sute de copii l-au ascultat vorbind şi l-au urmărit făcând demomnstraţii de luptă în curtea  Muzeului de Istorie Locală şi Etnografie Brad: „Îmi place să le vorbesc mai ales copiilor despre străbunii lor daci. E foarte important ca toţi să cunoască cât mai multe lucruri despre străbunii lor, despre daci şi să ştie istoria adevărată a acestui popor. E important pentru copii să se simtă mândri de înaintaşii lor şi românii trebuie să-şi recapete demnitatea. Fiecare trebuie să ştie cine este.”

Elevii au avut voie se se înfrunte cu ciomagul, să se apere cu scutul, dar cel mai mult s-au simţit atraşi de lecţia de tras cu arcul. Practic, fiecare pui de moţ a putut învăţa cum se ţine corect un arc, care e postura corpului, cum trebuie întinsă coardă şi când trebuie slobozită săgeata.  Entuziasmaţi, copiii l-au încercuit pe luptător şi l-au asaltat cu întrebări. Un micuţ din clasa I s-a dovedit foarte priceput: „Arcul se ţine în mana stângă, cu mâna dreaptă îl încarci şi îi dai drumul când eşti pregătit şi săgeata se duce unde ocheşti”, povesteşte Robert Ionuţ Miclăuş. Are şapte ani şi şase luni, e din Brad şi e copil de militar.  Puiul de moţ e primul la tras cu arcul, dar şi la povestit. Are şi despre ce vorbi din moment ce moşul dintr-un sat din Apuseni i-a făcut propriul arc şi l-a învăţat să ţintească de câteva luni: M-am antrenat bine la bunici. Am acasă un arc din lemn. L-a făcut moşu! Mai trag la ţinte din lemn sau după pisică”, spune băiatul zâmbind, în timp ce o colegă isceşte: „Vai, biata pisică!” Puiul de moţ se încruntă la ea şi îi spune: „Nu plânge că nu am nimerit-o!” Deşi e doar un boboc la început de drum, ştie sigur că vrea să fie luptător, ca va lucra în Armată şi îşi iubeşte patria. Ca să o demonstreze se apucă să cânte „Deşteaptă-te române”. Ştie tot imnul şi dacă îl întrebi de ce trebuie românii să se trezească, îţi răspunde sigur pe el: „Trebuie să ne deşteptăm ca să nu murim ca neam!”

Lui Robert Ionuţ Miclăuş îi surâde ideea de luptător dac, cu pumnal şi scut, plus arc cu săgeţi: „Dacă aş fi fost dac, aş fi fost un bun războinic şi m-aş fi luptat ca să îmi apăr lumea.” Vorbele sale sunt o încântare pe Monica Duşan, iniţiatoare şi gazdă a evenimentului: „Asta am şi vrut, o altfel de lecţie de istorie în care copiii învaţă mult mai multe decât la o oră obişnuită, în clasă. Faptul că văd armele, că le pot încerca este ceva deosebit pentru ei”, spune muzeografa de la Muzeul de Istorie Locală şi Etnografie Brad, o secţie a muzeului din Deva.

Tocmai pentru ca elevii de la mai multe şcoli din Brad şi împrejurimi să poată învăţa lucruri diverse despre daci, Monica Duşan l-a invitat în faţa lor pe fostul militar. După ore, Marcel Şerb a mai scris o poezie: „În leagăn de Carpaţi,/ Copii din străbuni Daci, / Săgeţi din arc pornesc/ Cu râsul tineresc./ Vorbind de vechi străbuni,/ De Dacii noştri buni,/ Învaţă să trăiască/ În şcoala românească.” Ajuns acum la 60 de ani, bărbatul a rămas un luptător. Chiar dacă a muncit atât de mult în Armată, Marcel Şerb nu e încântat de ce înseamnă în secolul 21 o luptă. Ar fi preferat alte vremuri, mai bărbăteşti: „O luptă cu nişte arme care sunt de distrugere în masă nu mai înseamnă nu ştiu ce vitejie. Astăzi, să apeşi pe un buton şi să omori mii de oameni nu e ceva demn şi nu presupune vitejie. Strămoşii noştri însă, când luptau cu aceste arme, unele simple, îşi apărau neamul şi ţara. Ei dădeau dovadă de vitejie, ei stăteau faţă în faţă cu soldaţii antrenaţi ai Romei şi ştiau că trebuie să învingă sau să moară. Lor nu le era frică de moarte, motiv pentru care erau daci nemuritori. Eu am lucrat în Armată şi ştiu care este diferenţa dintre un militar şi un luptător. Un luptător rămâi toată viaţa, nu te scoate nimeni la pensie!”

Laura OANĂ