Lucian Maier, profesor, doctor în filosofie și critic de film: “Iubirea e legată de fericire, această căutare de a fi împreună.”

Este profesor și doctor în filosofie, la liceul unde, cu ani în urmă a fost el însuși elev: Colegiul Național “Iancu de Hunedoara”, din Hunedoara. Critic de film și membru al juriului în festivaluri de film importante (Cannes, Londra, Wroclaw, dar și în festivalurile românești, la Cluj, Sibiu și Timișoara), astăzi Lucian Maier își lansează la Hunedoara volumul “Timp și conștiință în cinema”, lucrare cu care a obținut titlul de doctor în filosofie, în cadrul Universității Babeș-Bolyai. Prezentarea cărții va avea loc cu începere de la ora 19.00, la Galeria de Arte din Hunedoara. Cu numai câteva ore înainte de deschiderea evenimentului, profesorul Lucian Maier a acordat un generos interviu cititorilor REPLICA.

Ada Beraru: Vei lansa, în numai câteva ore, cartea ta “Timp și conștiință în cinema”, un volum cu care ai obținut titlul de doctor în filosofie, în cadrul Universității Babeș-Bolyai. Așa cum scriai chiar tu în prezentarea cărții: “îndeosebi filosofiei îi revine sarcina de a discuta conceptele cinematografului”. Ești profesor de filosofie, iar aceasta este o carte care chiar asta face: discută conceptele cinematografului. Un volum de specialitate. Cum a apărut ideea acestei cărți? Care este rostul și rolul ei, cât mai pe înțelesul marelui public (care este extrem de eterogen)? Ce nevoi acoperă ea? De unde interesul tău pentru “timp și conștiință în cinema”?

Lucian Maier: Înainte de toate, vorbele amintite de tine, cu sarcina filosofiei, nu îmi aparțin mie. Ele au fost scrise în anii 80 de Gilles Deleuze, un gînditor francez care are o lucrare monumentală despre cinematograf, ca invitație adresată filosofilor de a recunoaște importanța pe care o are acest domeniu de creație și de a îi discuta natura. E un pic de explicat, încât să înțelegem și valoarea propunerii pe care o face Deleuze filosofilor. Una dintre constatările mele legate de cinematograf e că avem de-a face cu un teritoriu în care se pot scrie cele mai vii discursuri. Ne naștem într-o lume a imaginilor. După cîteva luni de viață câmpul vizual se limpezește, vedem clar, și, înainte de a putea rosti în cuvinte lucrurile pe care le vedem, imaginile deja sunt în mintea noastră. Iar ele sunt în minte ca imagini pe care mintea le formează în relație cu realitatea, care e un stimul pentru minte. Realitatea imaginii văzute de noi este dată de calitatea minții, nu de vreo presupusă calitate a realității… e un fel de a spune că suntem captivi în mintea noastră, coordonatele realității fiind mai degrabă rezultatul cunoștințelor noastre decât rezultatul vreunei coerențe existente în realitate, pe care noi o găsim și o preluăm ca atare. Imaginile din mintea noastră, așadar, sunt mai degrabă ale noastre, decât ale realității. Un caz simplu de înțelegere a acestui fapt ar fi ceea ce trăiesc daltoniștii: când văd verde în loc de roșu, problema nu e a realității, ci a modului în care mintea lor se raportează la un stimul din realitate, pe care îl percepe distorsionat. Unde distorsiunea nu e față de realitate, ci față de modul în care percep oamenii care nu au acest defect de vedere. Fiindcă percepția umană ține de modul în care specia noastră s-a adaptat la realitate (cu accent pe a vedea), nu de presupuse valori ale realității – care, dacă există, sunt produse culturale umane. Revenind la discurs, când suntem mici, înainte să putem rosti conținutul imaginilor din mintea noastră, noi deja ne raportăm la imagini, ne ferim de obiecte, indicăm obiecte, ceea ce înseamnă că deja rostim cu sens, unul care nu are cuvintele pentru a se fixa, așa că se fixează direct în imagine, prin indicații sau mișcări. La fel cum polițistul, de exemplu, corpul său, cînd ne oprește în trafic, ia o anumite poziție, care e o imagine cu sens. Dacă adăugăm acestor vorbe o situație pe care o constatăm în literatură, că toate cuvintele înșirate pe pagină construiesc în mintea cititorului imagini, sunt în vedere (fiindcă le lecturăm) și devin vedere (imagini), sper să fie clar ce vreau să spun cu discursurile vii din cinema – anume că tocmai fiindcă acolo e un lucru direct cu imaginea, cu forma cea mai vie de viață în conformitate cu percepția noastră, cinematograful are această capacitate, de a reprezenta viu.

Ideea acestei cărți a venit firesc în contextul lecturilor avute, filmelor văzute, în primul rînd din nevoia de a îmi preciza mie o serie de concepte care țin de filosofie și, apropo de ceea ce spune Deleuze, ajung să se vadă în cinema. Filosofia e o disciplină care creează și analizează discursuri și, cum cinematograful înregistrează discursuri, e firesc pentru filosofie să încerce să analizeze modalitatea prin care ajung discursurile să fie reprezentate în cinema și calitatea acestora, calitatea conținutului lor. Fiindcă se adresează vederii (mesajul ajunge în minte prin vedere), cinematograful are această posibilitate, de a face filosofia vizibilă. În general, filosofia pare un teren ascuns, dificil de pătruns, ceva pentru altfel de ființe, pentru nebuni poate. Tocmai fiindcă propune discursuri și prin asta se și autorizează ca putere de a rosti, care ne câștigă mintea pe perioada vizionării (trăim pe coordonatele impuse de film, suferim, râdem), cinematograful este o autoritate cu interese politice, economice… și oriunde observă că există astfel de contexte, filosofia se obligă să pătrundă discursul din spatele a ceea ce vedem, pentru a face înțeles ceea ce se află acolo, ce interese sunt acolo, care sunt scopurile din spatele a ceea ce este vizibil, care e latura care se ascunde. Dacă mai e cineva în afară de mine cu astfel de nevoi de înțelegere, cartea asta e un bun prilej de a discuta ce e acolo, în cinema, în spatele discursurilor vizibile. Și fiindcă e vorba de discursuri, minte, înțelegere, viață, e o poveste despre legătura noastră cu timpul, prin timp cu istoria, toate ca acte de conștiință, ca posibilități de a fi în lume.

Reporter: Când vine vorba despre realismul cinematografic, aduci aminte în volum despre conceptul de suspendare a neîncrederii (suspension of disbelief) al lui Samuel T. Coleridge. Crezi că suspendarea neîncrederii ar putea să ne folosească și altundeva decît în realismul cinematografic și anume în viața reală?

Lucian Maier: Dacă avem în vedere faptul că realismul cinematografic e un fapt de viață chiar și atunci cînd nu ne uităm la filme, fiindcă cinematograful a reconstruit și resetat modul nostru de a vedea (ne uităm, de exemplu, la televiziune, care e un fel de pui pentru acasă al cinematografului, și asta ne influențează opiniile, viața), așa că problema suspendării neîncrederii e un fapt de viață… Iar înainte să fie legat de cinema, el este la origine un concept propus de Coleridge în context literar cu aproape un secol înainte de apariția cinematografului… Dar atitudinea mea legată de această poveste este una critică, mai degrabă arăt care e dimensiunea unei astfel de atitudini legată de cinema și dificultățile, în aceași timp, de a o depăși. Astfel, suspendarea neîncrederii nu e ceva de îmbrățișat, în sensul de a avea încredere în oameni, în societate, în bine. Cînd vine vorba de viața socială, sensul acestui concept ar trebui depășit printr-o atitudine critică. Unde ar fi utilă o minte știutoare (cu repere culturale clare, nu o minte care crede că știe fiindcă are o impresie în acest sens, formată și confirmată pe anumite posturi de televiziune sau pagini de internet), pentru care raportarea critică e posibilă.

 “Încerc să fiu un profesor de mai bun decât anul trecut.”

Reporter: “Omul trăieşte sub semnul unei necesităţi politice, aceea de a fi în comunitate”, scrii în volum. Ești în esență un educator de profesie și, în aceși timp un filosof. Care crezi că ar fi direcția, ce avem de făcut noi, fiecare dintre “personajele principale” ale realității, pentru a construi nu o comunitate oarecare, ci una optimă, în care, asemenea eroilor din filmele cu final fericit, fiecare să-și împlinească destinul?

Lucian Maier: Nu știu dacă sunt un filosof, încerc constant să fiu un profesor de filosofie mai bun decum am fost anul trecut… Dar sunt filosofi care au încercat să contureze imagini ale unei societăți optime. Platon cu cetatea ideală, Marx cu societatea comunistă… pînă una-alta, poate că dreptate are Hayek cu conceptul de Great Society. Pentru el Marea societate ar fi o democrație perfectă, una fără autorități, în care oamenii sunt educați și se împlinesc în acțiuni spontane lipsite de manifestări care fac rău. Doar că societatea asta nu e posibilă, observă tot el. Și rămîne ca democrația-statul de drept să fie cea mai mare societate pe care am întocmit-o și avem un rol aici – acela de a o construi necontenit, iar în construcția asta, una întotdeauna politică, trebuie să fim atenți să eliminăm personajele nocive, să cultivăm bunul simț, să recunoaștem ceea ce este valoros și să căutăm să ne înconjurăm de lucruri care exprimă valori umane, ca viața noastră să fie și ea mai umană. Dar fără eroi din filme, cel puțin fără mulți dintre eroii de la Hollywood, care rareori merg în direcția amintită.

Reporter: De ce ai ales să fi dascăl. De ce profesor de filosofie? Care a fost momentul în care ai știut că acesta va fi destinul tău profesional?

Lucian Maier: Când am ales filosofia mă gîndeam că e o posibilitate foarte mare să învăț lucruri deosebite, care să mă ajute să înțeleg ce e cu viața. Și că e un domniu al libertății. Nu știam cu adevărat unde pot duce sau ce nuanțe sunt cuprinse în vorbele astea – viață, libertate. Am constatat treptat că lucrurile așa stau, că filosofia deschide perspective și te ajută să înțelegi ce se petrece în viață, iar pasul următor a venit cumva firesc. În ideea că prin a fi profesor poate reușești să întorci celorlalți ceea ce ai primit de la profesorii tăi, din locurile în care ai putut ajunge și datorită lor, anumite cunoștințe, lucruri care să ajute în contruirea unei perspective, unei viziuni, o metodă de a avea o viață mai bună, măcar prin faptul că prin filosofie înveți să recunoști lucruri care țin de adevăr, dreptate, frumos…

Reporter: De unde pasiunea pentru film, cinematografie  și critica de film?

Lucian Maier: Aici e un fapt propriu-zis. Eram în anul trei de facultate în Cluj-Napoca, am văzut un film de David Lynch, „Mulholland Drive”, a fost o experiență răvășitoare în urma căreia am zis că cinematograful trebuie să fie ceva special și că acolo e ceva ce atunci îmi scăpa și care merita cercetat. Și am pornit această cercetare. În mediul universitar persoanele care m-au ajutat cel mai mult sunt Ciprian Mihali, Aurel Codoban, Ștefan Maftei și Ion Copoeru, în ceea ce privește trecerea spre critica de film ca activitate culturală, de revistă, cel mai mult a contat deschiderea și încrederea pe care mi-au arătat-o Pavel Azap la revista culturală “Tribuna” din Cluj-Napoca și Răzvan Penescu (atenționat și de Alex Leo Șerban), fondatorul LiterNet.

“E o poziție privilegiată aceea de stabili coordonatele vieții unor oameni pentru o oră.”

Care a fost filmul care te-a marcat cel mai mult, de ce și în ce fel?

Probabil că „Mullholland Drive”, fiindcă m-a orientat către ceva ce a devenit o parte importantă din ceea ce fac. Mi-a trezit dorința de a înțelege. Dar de atunci au fost multe filme importante pentru înțelegerea gândirii cinematografului, unele discutate în cartea actuală, altele prinse în cartea anterioară, „2005-2016. Imagini din cinema”. Pentru mine un film e important dacă te face să gândești. Doar că cele mai multe filme îți spun ce să gândești și cum să vezi, nu te ajută să îți găsești g\ndirea.

Predai la liceul la care tu însuți ai fost elev. Te-ai gândit vreodată, în perioada adolescenței că vei ajunge din bancă, la catedră chiar aici, în acest loc? A fost ceva dorit, urmărit sau a fost o întâmplare?

În adolescență nu mă gândeam neapărat că voi fi profesor. Mi se părea extrem de greu să fii profesor, mi-era teamă că nu aș face față unei provocări de acest gen. În facultate, însă, ideea a început să îmi placă, după master am devenit titular în preuniversitar în Orăștie, dar am mai lucrat o vreme în Cluj, în mediul universitar, în cadrul unei colaborări legate de viitoarea teză de doctorat. Când a fost vorba să vin la catedră în preuniversitar, am avut norocul să fi auzit de mine domnul director de la Iancu de Hunedoara, domnul Dan Marinescu, și să mă sune să vorbim despre un eventual transfer de la Orăștie în Hunedoara. Mă bucur foarte mult că m-a sunat, mă simt acasă în acest liceu. Nu fiindcă am fost aici și elev, e o treabă legată de atmosferă și oameni faini.

Ce îți place cel mai mult la profesia de dascăl?

Îmi place că găsesc oameni interesați să fie mai buni, să se descopere pe ei, care încearcă să înțeleagă ce e cu lumea. Ei îmi dau energie pentru școală. E o poziție privilegiată asta, de a stabili coordonatele vieții unor oameni pentru o oră, e o responsabilitate mare și o luptă pe cât posibil să nu le răpesc acest timp, ci să îi ajut să îl câștige.

Care a fost cel mai emoționant moment din cariera ta?

Nu pot alege un moment, astfel de momente sunt legate de lucruri personale pe care mi le-au spus tinerii cu care am lucrat. E copleșitor să vezi că oamenii au încredere…

Reforma în educație: “Trebuie schimbat tot.”

Ce nu îți place în aceeași profesie?

Nu sunt un mare iubitor de treburi birocratice, planificări, raportări, dar încerc să le înțeleg rostul.

Dacă ai avea puterea să faci asta, cum ai reforma sistemul de învățământ? După aproape 30 de ani de experimente mai are Educația din România nevoie de reforme/ Reformă?

Trebuie schimbat tot. Pornind de la baza materială a școlilor, hărți, cărți, săli multimedia, laboratoare pe științe cu toate dotările necesare unui lucru coerent, în așa fel încât școala să fie și experiment și experieță reală, nu doar relație cu tabla… Școli de meserii cu ateliere de producție orientate către necesități sociale clare, de la tâmplărie la sudură, un învățămînt liceal asemănător celui universitar, cu credite pe care elevul trebuie să le aibă anual, de obținut din 6 cursuri semestriale pe care le alege în funcție de competențe pe care le urmărește, grupe de maxim 15 elevi pe fiecare curs, încât profesorul să poate coordona și evalua real o muncă de descoperire și de cercetare în echipă… cu profesori care propun cursuri, elevi care le aleg și prin asta creditează la rândul lor profesorii, probabil că e nevoie de o discuție dedicată acestui subiect pentru a fi mai clar de ce sistemul actual de învățămînt trebuie transformat.

În cartea ta scrii, la un moment dat, că “sensul e un act de conștiință”. Pornind de la această afirmație și pentru că sensul e important nu doar în cinema, ci mai ales în viață, cum să îi dăm acesteia un sens suficient de relevant, în clipele în care trăim senzația că viața nu are, de fapt, niciun sens?

Asta e o întrebare foarte dificilă. Ce sper e că, dacă există conștiință și conștientizare, viața rămâne să aibă un sens. Chiar dacă momentan e dificil. Și dacă acest momentan se tot prelungește. E foarte important să ai pasiuni și, dedicând timp lor, dedici timp ție și aici e un soi de fericire. În lipsa unei pasiuni, în lipsa condițiilor financiare și culturale pentru a crește pasiuni, e greu. Rolul și rostul Bisericii măcar aici ar trebui să se vadă, în a ajuta oamenii fără posibilități să aibă o altă soartă până când vom avea o comunitate politică mai competentă, mai capabilă să ia decizii în favoarea semenilor și instituții care să apere comunitatea, în special de sărăcie.

Ai participat, în calitate de critic de film sau membru al juriului în festivaluri de film importante (la Cannes, Londra, Wroclaw și în festivalurile românești, la Cluj , Sibiu sau Timișoara). Recomandă-ne trei filme pe care crezi că fiecare dintre noi ar trebui să le vadă în timpul vieții?

Pentru un om care e interesat de film, probabil că va ajunge să vadă cândva „Citizen Kane” al lui Orson Welles sau „Silent Light” al lui Carlos Reygadas și filmele care ar fi necesare înțelegerii intențiilor lui Reygadas, poate și cărțile care ar ajuta în sensul acesta. Pentru cine nu e interesat de film, probabil că titluri care să vină din SUA non-hollywoodiană, Asia, Europa sa Mexic nu ar spune mare lucru. Probabil că „Goana după aur” a lui Charlie Chaplin, un film care stă să împlinească 100 de ani, ar fi un bun exercițiu de acomodare cu filmul care încă nu a ajuns la mall. Ideea e că orice le-ar plăcea oamenilor să facă, e important să nu fie comozi…

“De când sunt și tată, am devenit mai sensibil la violență.”

Ești autorul volumului “2005-2016.Imagini din cinema.” Care este ceamai puternică imagine de film care ți-a rămas pe retina memoriei și de ce? Dar cea mai puternică imagine din filmul propriei vieți?

Ce am observat e că de când sunt și tată, am devenit mai sensibil la violență. Poate că ține și de înaintarea în vârstă… Ideea e că dacă ar fi să nominalizez ceva ca fiind violent, mai grabă aș nominaliza filme care nu sunt cu violență fizică sau psihică explicită în condițiile în care e încadrată coerent, ca la David Lynch, Quentin Tarantino sau Michael Haneke. Aș vorbi despre filmele care nu alt scop decît să confirme spectatorilor comoditatea, neștiința, grobianul, cum sunt cele mai multe filme americane, telenovelele și, în general, filmele care apelează în mod gratuit la șoc, care cultivă senzaționalismul.

Lucrurile/ întâmplările care te întristează, care te dor, care te mâhnesc care sunt?

În primul rînd sunt lucruri legate de subdezvoltarea țării, de lipsa drumurilor, de sărăcie. Odată cu schimbarea atmosferei în țară, cu siguranță s-ar rezolva multe capitole la care suntem deficitari, legate ele însele de educație…

Lucrurile/ întâmplările care te bucură care sunt?

Faptul că avem un copil sănătos, că putem construi ceva în viață, că unele proiecte se leagă și capătă realitate.

“Iubirea e legată de fericire, această căutare de a fi împreună”

În calitate de filosof, care ar fi, în opinia definiția, pe scurt, a iubirii? (Iubirea, în diferite ipostaze ale sale joacă aproape întotdeauna propriul ei rol, în aproape orice film).

Iubirea e o poveste despre luptă. Să treci dincolo de fluturi sexuali, să lupți pentru un țel pe care îl consideri corect, să suferi pînă îl realizezi – dacă îl realizezi – toate astea să nu te doboare. Pentru cei mai mulți oameni, iubirea nu e o condiție cu puf și dulciuri și nu știu dacă suntem pregătiți să recunoaștem asta și să înțelegem responsabilitățile existente acolo. Dacă iubirea e legată de fericire, probabil că fericirea e această căutare de a fi împreună, care, uneori, e o luptă. E o treabă mărturisită de literatura valoroasă, de cinematograful valoros, o intuiești în muzica bună.

Ce îți place să faci în timpul liber?

Îmi place muzica, sunt perioade în care în casă tot timpul e muzică și activitățile se derulează cu muzică. Mergem la concerte, ne-ar plăcea să mergem mai mult la teatru… Îmi place, mi-ar plăcea să avem mult timp pe care să îl putem petrece în activități faine de familie, în care să fie fotografie – aici fiind unul dintre atu-urile soției mele – și muzică, și filme, și lectură, și mișcare.

Care a fost momentul din viață în care ai fost cel mai fericit?

Sunt lucruri dificil de ales. De fiecare dată când în familie sau în activitatea profesională ceva se precizează, capătă sens și devine realitate, sunt bucuros. Fiecare astfel de moment ar putea fi citit de altcineva ca fiind o clipă de fericire. Venind dinspre filozofie, eu am o raportare mai neutră la fericire, dar fiecare clipă de bucurie aduce o mică împlinire… cum întotdeauna e ceva de făcut, mă bucur de aceste bucurii, care, contabilizate, cîndva, poate, ar putea lăsa impresia că sunt fericit. Și că e posibil să fi fost așa întotdeuna.

 

ADA BERARU