Lovitura de berbec: Brexitu’ lui Boris

Câtă infatuare trebuie să ai ca să-ți tai singur mâna dreaptă, așa de chichi, numai pentru că ai promis și te-ai angajat iresponsabil la asta? Pentru că, luată ca parabolă, asta înseamnă Brexit-ul pentru Marea Britanie, o auto-amputare.

Știrile privitoare la declinul economic pe care Brexitul îl va provoca în Marea Britanie nu mai contenesc. Active de peste o mie de miliarde de euro și mii de locuri de muncă au început transferul pe continent pentru că marile corporații nu vor să riște izolarea de piața UE. Lira sterlină la minim istoric. Economia britanică s-a contractat pentru prima dată din 2012 dând semnale de intrare în recesiune. În transporturi, în sănătate, în educație, cercetare, practic, oriunde întorci privirea apar mesaje de alarmă: Brexitul vine însoțit de pagube economice incalculabile.

Risc! Marea Britanie ar putea deveni Mica Britanie

Și asta nu e decât vârful icebergului. Brexitul vine în subsidiar și cu amenințarea dezintegrării Marii Britanii. Scoția a declarat deja foarte explicit că va organiza un nou referendum pentru independență pentru că nu vrea să fie scoasă cu forța din UE odată cu Marea Britanie. Ce va face Londra în acest caz? Reîncepe războaiele întrerupte în Evul Mediu?

Și pentru că noua graniță de Vest a UE se va închide după Brexit pe aliniamentul care va despărți Irlanda de Nord de Republica Irlanda, Londra se pregătește și pentru o nouă eră de convulsii și acte teroriste, pentru că irlandezii încă mai cred că ei trebuie să fie o națiune independentă scoasă de sub decizia Londrei. Apartenența la UE satisfăcea inteligent acest lucru prin dizolvarea granițelor dintre cele două Irlande. Brexitul însă va rupe din nou Irlanda de Nord de Irlanda cu efecte sângeroase previzibile.

Iresponsabilitate nepedepsită

Deci, dacă haosul ar mai avea nevoie de încă un sinonim BREXIT ar fi numele lui. Ceea ce nu încetează să mă uimească este iresponsabilitatea nepedepsită a celor care au adus Marea Britanie în această situație limită. În 2016, Nigel Farage, cu berea în mână, exersând o retorică naționalistă mincinoasă și iresponsabilă, face din teza părăsirii UE șansa vieții lui de a juca un rol politic important. După referendum, tot cu berea în mână, liniștit, Farage se retrage să admire haosul la care a contribuit. Și pentru că în politică dacă recunoști că ai bătut câmpii ești mort, Farage se pregătește să reintre în joc ca să-și definitiveze opera.

Tot în acel an, premierul David Cameron, lipsit de minim discernământ politic, împins de ambiția sa iresponsabilă de a deveni metro-politicianul UK, a găsit de cuviință că se poate remarca decisiv dacă joacă la ruletă soarta poporului britanic. Și a organizat referendumul pe care, conform propriilor declarații ulterioare, spera să fie oprit să-l organizeze. Și a pierdut. A părăsit scena lăsând în urmă o Mare Britanie și o Europă trezite brusc într-o criză de identitate creată în noaptea minții unor aventurieri politici.

A urmat Thereza May, un nefericit premier, care trebuia să curețe haznaua în care Farage și Cameron au aruncat Marea Britanie. Nu a reușit. De admirat totuși că, în ciuda propriilor credințe, și-a asumat ceea ce nimeni nu dorea să-și asume. Mandatul Therezei May a coincis cu atitudini politice aproape schizofrenice în parlamentul britanic. Mesajul a fost lipsit de orice logică pentru orice om cu mintea întreagă: nu vrem ”deal”, dar nici Brexit fără ”deal”! Lipsa de soluții evidente la o asemenea ecuație politică a dus apoi la amânări, incertitudini în creștere, teamă de necunoscut, adică o atmosferă numai bună pentru ca opoziția laburistă să înceapă să facă presiuni pentru repetarea referendumului, idee susținută evident de Scoția și naționaliștii irlandezi. Între timp însă, trebuie observat că Marea Britanie a participat la alegerile europarlamentare, iar prezența sfidătoare și bine plătită a lui Nigel Farage în Parlamentul European descrie perfect anomaliile ”epocii păcii” care permit răsplătirea generoasă a personajelor care ți-arată fundul la intonarea imnului UE.

Boris Johnson promite lovitura de berbec

Și a venit vremea lui Boris Johnson, unul din susținătorii eterni ai Brexitului, ajuns prim-ministrul al Marii Britanii după Theresa May. Fie că blufează, fie că chiar va face asta, mesajul noului șef de la Downing Street 10 este clar: UK va ieși din Uniunea Europeană în 31 octombrie fie cu, fie fără acord cu UE. Practic, un acord cu UE după gustul Londrei este imposibil. Nu ai cum să fii afară din UE și în același timp înăuntru în domeniul sensibil al controlului vamal. Tehnic și juridic, ar fi ca și cum între România și Ucraina nu ar mai exista punctul de frontieră de la Câmpulung la Tisa-Teresova. Prin urmare, ieșirea Marii Britanii din UE presupune clar o graniță fixă între Marea Britanie și Republica Irlanda, chestiune care însă trezește monștrii adormiți ai ”problemei irlandeze”.

Prin urmare Boris Johnson pregătește lovitura de berbec: Brexitul fără acord. A anulat concediul tuturor membrilor guvernului și consultanților aferenți pe perioada verii. A alocat sume mari de bani pentru ca Marea Britanie să absoarbă cât mai ușor șocul devastator al Brexitului. Folosește un discurs agresiv la adresa UE virând spre ideea că tot ce se întâmplă este de fapt vina Bruxelles-ului. Și pare decis să-și rupă gâtul politic odată cu Brexitul, inițiativă de la care încă nimeni nu-l poate opri.

Brexitul are și câștigători

Evident pentru Marea Britanie și UE, Brexitul, în special unul dezorganizat, este o lovitură dublă: economică, dar și de doctrină. Ieșirea Marii Britanii are însă și avantaje, atât pentru adversarii, cât și pentru aliații Marii Britanii. Dispariția UK din cercul de putere al UE, dă posibilitatea tandemului Franța-Germana să se remarce mai dezinvolt. Franța devine cea mai mare putere militară a Uniunii, iar Germania scapă de unul din concurenții economici de prim rang pe Piața Unică.

La Washington, Brexit înseamnă o slăbire a UE, lucru care poate însemna o readucere totală la ordin a Bruxelles-ului. În același timp, jocul dur al lui Boris Johnson pe tema Brexitului fără acord se bazează pe promisiunea lui Donald Trump că SUA vor compensa pierderile economice pe care UK le va suferi cu siguranță. Oare?

În tot acest timp, la Moscova, Vladimir Putin exultă. Brexitul a devenit o bornă a politicii contemporane arătând lumii că, iată, posibilitatea ca Uniunea Europeană să se surpe vine chiar din interior și nu e nevoie de altceva. Mai aflăm că societatea britanică este cea care decontează existența unor politicieni slabi, corupți, sau lipsiți de viziune. Pentru Putin, Brexitul este calul troian perfect care alimentează retorica sa iliberală, creând breșe în care influența rusească ocupă imediat spațiul.

Tic-tac, tic-tac

Prin urmare, omenirea așteaptă cu înfrigurare data de 31 octombrie 2019.  Dacă UK va părăsi UE cu acord, dar mai ales dacă o va face brutal, momentul va crea un precedent extrem de periculos pentru ceea ce înseamnă construcția europeană. Ca o ironie a sorții butonul roșu al exploziei Brexit se află în mapa unui cetățean englez pe nume Boris. Un nume de sorginte rusească care înseamnă în succesiune: luptă, pace, vestit. Privind mai multe fotografii ale actualului premier britanic nu pot să-mi rețin gândul că Boris Johnson nu are nicio treabă atunci când vine vorba de luptă sau pace. Pentru popularitate însă ar da foc la lume. O va face oare în 31 octombrie?

 

Adrian SĂLĂGEAN