Fundătura Ponorului: Har din „Palma lui Dumnezeu”

Un necuprins te înconjoară cu frumuseţea aspră a muntelui: deschideri largi lasă privirea să străbată valea şerpuită între umerii de piatră ai Şureanului. Aici jocul tainelor te provoacă la fiece pas. Pe păşunile vălurite din zare odihnesc case, se rânduiesc garduri de lemn dincolo de care clăile de fân s-au strâns în aşteptarea iernii. Un gurgui de piatră înalţă spre cer mesteceni aurii ce dau lumină locului tivit cu ceţurile dimineţii.

De câţiva ani, Fundătura Ponorului a devenit cunoscută printre iubitorii de artă şi fotografie drept un loc unde poţi vedea şi asculta viaţa omului trăitor la porţi de rai. Peisajul unic al ponorului, istoria neaoşă a muntelui şi traiul ţăranilor neprinşi de ultimul secol aduc imagini spectaculoase. Ochiul le străbate încântat, dar sufletul le pricepe cu adevărat. Liniştea pădurii, gâlceava apei cu malurile, clopotele turmelor, vorba oamenilor plecaţi să întoarcă vacile sau cai se strâng într-o simfonie naturală cu efect terapeutic imediat. Un strop de imaginaţie şi te laşi purtat pe acordurile acestui tărâm unde zei antici torc caierele de ceaţă. Molcom, zâne deapănă fire de poveste deasupra ţinutului magic. Valuri misterioase plutesc peste vieţile oamenilor de aici.

E atât de frumos că ţi-e dor de rai şi viaţă. De începuturi: „În setea sa de progres şi civilizaţie materială omul s-a descentrat şi risipit”, scrie filozoful Ernest Bernea, în „Îndemn la simplitate”. „Simplitatea este starea morală a omului ce se mişcă esenţial şi sincer. (…) Îndepărtând poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului echilibrul interior (…) Climatul cinstei este aspru, este tare de nu poate rezista orice făptură cu nume de om. Pieptul plăpând al omului arareori rezistă marilor înălţimi”, scrie acesta mânat de „dorul unei vieţi mai pure”. Această viaţă dură, cinstită, între pământ şi cer, aduce farmecul din „Palma lui Dumnezeu”.

„Când am ajuns prima dată în Fundătura Ponorului, locul m-a impresionat aşa tare că nici nu am putut face fotografii o vreme. Am fost tot o emoţie. M-am urcat pe vârful acela la care i se spune „Stânca lupului” şi m-am uitat la vale. Era momentul acela dinainte de a răsări soarele. Se auzeau talăngi, mieii, tot felul de interjecţii. Mi se părea că localnicii vorbesc ceva limbă din ţările nordice. A fost o zi de fotografie când am surprins ceaţă, soare, tot felul de momente cu Nana Armina”, povesteşte cunoscutul fotograf sibian Jeno Major. De profesie actor, bărbatul povesteşte că a ajuns în Fundătura Ponorului atras de câteva imagini surprinse aici.

A fost ca trecerea în altă lume, recunoaşte fotograful: „Eu nu am avut până atunci contact cu lumea de la ţară, dar locul acesta este de un arhaism pur. Te aştepţi să iasă strămoşii de după stânci! E o linişte plină de sunete frumoase, locul are o muzicalitate aparte şi o energie pe care rareori o întâlneşti.” De atunci, a mai fost de cel puţin zece ori: „Stau de multe ori în maşină. Am mai dormit şi în sălaşuri, dar nu prea vreau să îi deranjez pe localnici. Stau în maşină, mă trezesc, fac fotografii dimineaţa, apoi mă duc la Haţeg la o pensiune, mă simt iar om, apoi mă întorc la luminile şi momentele din Fundătura Ponorului.”

Jeno Major spune că era de ani de zile pasionat de ieşiri în natură şi de pescuit, dar, în urmă cu opt ani, viaţa sa a ajuns la un punct de restart: „M-am lăsat de fumat, de alcool, de consumul de carne. Nu m-am pocăit, dar nu am vrut să mai rănesc animalele. Fotografia a izbucnit atunci de undeva cu atâta putere că şi acum nu trece o zi fără să fotografiez, să citesc despre arta asta, să mă documentez.”

Umblă mult prin lume, nu se desparte de aparatul de fotografiat şi primeşte premii după premii. La începutul lunii februarie, Jeno Major anunţa: „Odată cu începerea primăverii astronomice, am plăcerea să vă invit într-o incursiune în spaţiul şi viaţa satului românesc, reflectată în fotografiile mele şi lucrările pictorului Gilbert Platinca.” Cei doi vor expune „în tandem”, iar cei care vor vizita expoziţia vor admira lucrările lui Jeno Major din Fundătura Ponorului, dar şi acuarelele pictorului hunedorean realizate după fotografiile actorului sibian. Vernisajul expozitiei va avea loc în 21 Martie 2020, la Teatrul Gong din Sibiu, orele 18.

Cei doi s-au cunoscut tot datorită farmecului imaginilor surprinse în Fundătura Ponorului: „Gil m-a contactat, mi-a spus că îi plac fotografiile mele şi m-a întrebat dacă le poate folosi pentru a picta acele peisaje. Bineînţeles că m-am bucurat şi m-am gândit şi la o expoziţie”, povesteşte sibianul.

Artistul hunedorean aşteaptă momentul vernisajului de la Sibiu şi pentru a-l cunoaşte faţă în faţă pe fotograful care l-a impresionat şi l-a făcut să picteze imagini din „Palma lui Dumnezeu”. Gilbert Platinca este profesor de Educaţie plastică în Orăştie la Şcoala Gimnazială Dominic Stanca şi la Liceul Teoretic Aurel Vlaicu. S-a apucat de pictură în 1993: „Cam de doi ani încoace m-am axat exclusiv pe acuarelă, descoperind în ea ceea ce am căutat mult timp la tehnica picturii în ulei, dar reuşeam cu greu să obţin: culori curate, clare, transparenţă, lumină, delicateţe şi spontaneitate.

Gestualitate se poate şi-n ulei sau acrilic, dar pe lângă acestea, acuarela mai adaugă şi propria ei transformare. Pentru că acuarela nu este o tehnică care să te lase să îi fii stăpân şi îşi creează propria cale. Între pictura în ulei şi cea în acuarelă este aceeaşi diferenţă cu a încerca să dresezi un câine cu a încerca să dresezi pisica. Oricât m-aş chinui, pisica tot ce vrea ea face. Eu pot doar s-o primesc, să mă joc cu ea şi eventual să-i mai pun câte o piedică atunci când face prostii.”

În cea mai mare parte, Gilbert pictează pieisaje şi a găsit în această tehnică: „o colaborare între ceea ce caut eu şi ceea ce vrea ea. Asta-mi place la ea … Este surprinzătoare şi, de fiecare dată, o surpriză. Caut să surprind naturaleţea, sălbăticia, atmosfera naturii sălbatice, dar şi a naturii urbane sau rurale, cu forfota lor. Pentru că sunt mai retras de felul meu şi mai relaxat în mijlocul sălbăticiei, prefer peisajele sălbatice sau rurale. Combinaţia perfectă de om şi natură se regăseşte încă în satele sau cătunele uitate de lume şi de timp.

Aşa cum le-am cunoscut din plimbările mele şi le-am regăsit în fotografiile acestui artist al fotografiei, Jeno Major, care umblă toata ziua în căutarea acelor subiecte, de care sunt atras şi eu. Întâmplător, am dat de o fotografie de-a lui pe Facebook. Mi-a plăcut atât de mult încât am intrat pe pagina lui să văd ce mai are postat şi cine e. Am rămas uimit: parcă m-am teleportat direct în acel loc, în Fundătura Ponorului. Eram blocat în acel spaţiu parcă infinit, desprins din altă lume. O lume uitată, dar vie, luminoasă, umană, naturală, fără ziduri. Eternă.”

Peisajele uimitoare, joaca între lumină şi umbră, plimbarea vălurilor de ceaţă şi a turnurilor de fum, munca simplă a ţăranilor, traiul drept şi greu au ajuns, din fotografiile lui Jeno Major, pe acuarelele lui Gilbert: „Aşa că am pictat o lucrare după una din fotografii. Am pictat-o şi pe-a doua şi pe următoarea. Până când am zis: Hai să îi trimit totuşi omului un mesaj de mulţumire şi să-i spun că-mi iau inspiraţia din fotografiile lui. M-a impresionat propunerea de a face o expoziţie comună la Sibiu, de a face o paralelă între fotografie şi acuarelă. Am fost încântat şi stimulat să pictez. Aşa că acum mă străduiesc aproape în fiecare zi să pictez pentru a avea cel puţin 15 lucrări din cele 30 pe care le va expune el”, povesteşte pictorul încântat de frânturile de viaţă arhaică din Fundătura Ponorului şi „liniştea nesfârşitului de lume”.

Fundătura Ponorului e parte din Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina. Bogdan Luţ, ranger al ariei protejate din munţii dacilor, a ajuns prima dată în zonă la 23 de ani: „M-a prins farmecul locului. Fără oamenii de acolo, fără viaţa lor în sălaşe, ar fi o pustietate plină de mărăcini”, spune tânărul pasionat la rândul său de fotografie.

Imaginile sale surprinse recent au făcut înconjurul ţării: un şir de căruţe încărcate cu fân, trase de cai aburind de efort, îşi fac loc prin zăpezile locului. Bogdan Luţ povesteşte că fotografii au început să vină în număr tot mai mare în zonă în urmă cu vreo nou ani şi că până şi cunoscutul Mircea Bezergheanu a căutat iniţial locul prin Apuseni până să descopere ponorul aflat la şapte-opt kilometri de satul Federi: „Sunt acolo vreo douăzeci de sălaşe, dar numai vreo jumătate sunt locuite. Oamenii vin primăvara şi stau până toamna târziu când cade neaua. Atunci coboară cu animalele în sate. Mai urcă în Fundătură să îşi aducă fânul strâns peste vară, alţii mai merg să stea vreo două-trei zile pe acolo. Nana Armina rămâne cea mai cunoscută locuitoare de acolo”, spune rangerul.

„Ne place să spunem că Fundătura Ponorului este inima Daciei. Iarna nu este foartă multă activitate acolo, dar locul se însufleţeşte când localnicii din Federi urcă cu căruţele să aducă fânul pentru animale. Este o tradiţie şi ne dorim să se păstreze aşa, vrem ca locul să îşi păstreze stilul de viaţă arhaic. Aici parcă timpul a rămas pe loc”, crede şi Alin Alimpesc, directorul Parcului Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina. Drumul de acces nu este tocmai bun, este drum de căruţe şi administraţia parcului cere turiştilor să respecte locurile: „Le recomandăm celor care ajung în zonă să nu intre cu maşinile sau alte autovehicole în zonă. Acolo ar trebui să aibă acces doar proprietarii şi căruţele. Este un punct de belvedere unde ar trebui parcate maşinile. De acolo, mersul pe jos este o plăcere.”

Cercetătorii cred că tocmai lipsa infrastructurii este motivul pentru care Fundătura Ponorului şi-a păstrat farmecul unic. „Fundătura Ponorului este unul dintre locurile speciale ale judeţului Hunedoara, un loc extrem de fotogenic. Este căutat mai ales în ultima vreme de fotografii care îşi doresc să surprindă obiceiuri, tradiţii pe cale de dispariţie. Este un loc interesant şi din punct de vedere geologic, un loc unde apa pătrunde în stâncă şi iasă prin Peştera Şura Mare, la câţiva kilometri distanţă. Este locul unde sătenii din Federi şi Fizeşti îşi ţineau animalele pe timpul verii. Imaginile surprinse acolo sunt spectaculoase – am fost de zeci de ori acolo, în Poiana Omului şi Ponorici. Când civilizaţia şi asfaltul vor pătrunde aici, va dispărea traiul care face locul minunat”, susţine Daniel Iancu, cercetător ştiinţific la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva.

„Mi-aş dori ca Fundatura să rămână aşa cum este: nealterată, neatinsă de modernism, pură în arhaismul ei, iar oamenii care calcă prin zonă să umble pe acolo ca pe un pământ sfânt şi cu respect faţă de oamenii locului. Fundătura este fotogenică în orice anotimp. Mereu ai ce face, la tot pasul găseşti câte un subiect de fotografiat, dar cel mai frumos este toamna când este ceaţă şi este învăluită de mister. Avem locuri frumoase în toată ţara, ne putem mândri cu asta, avem numai bijuterii şi fiecare are specificul şi unicitatea sa”, povesteşte Jeno Major.

Lipsa drumurilor uşoare, a utilităţilor, traiul greu însă firesc pentru ţărani aduc vizitatorilor imaginea unei vieţi simple unde confortul unui covor este suplinit de pajiştile verzi şi înflorate de munte. Este imaginea vieţii pierdute, crede Ernest Bernea : „Omul sărac … are totul, are cerul cu lumina, are pământul întreg, are lumea aceasta şi cea tăinuită, are frumuseţile de aici şi cele de dincolo, are cântecele şi minunile ce i le arată Dumnezeu.”

Laura OANA