Lecţie de istorie în Ţara Haţegului. Preşedintele Academiei Române: „Vă îndemn să prețuiți trecutul, așa cum prețuiți viața!”
„Județul Hunedoara este particular – o să ziceți că fiecare au particularități speciale, dar județul Hunedoara este unic, mai ales din punctul de vedere al trecutului.
Avem aici și capitala lui Decebal, dar și capitala Daciei Romane, timp de aproape 200 de ani, cât a fost provincie și s-au dirijat de aici treburile.
Prin urmare, piatra de temelie a poporului român s-a pus în această regiune. Este o bucurie pentru noi să ne aflăm aici!”, rosteşte academician profesor Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române.Îmbrăcat simplu, plin de bunăcuviinţă, academicianul vorbeşte plin de pasiune în faţa celor fascinaţi de felul său de a povesti, dar şi de firescul purtării sale. „Aici istoria este la fiecare pas și alături, la Fărcădin, pe la 1400, era o familie de cnezi care conducea țara aceasta, zona. Cuvântul „țară” vine din latinescul „terra”, pământ. Aici era o țară cu oameni care trăiau, munceau, petreceau, aveau biserici pe dealuri, o civilizație. Gândiți-vă câți ani au trecut de atunci…
O să aflați istoria județului aceasta cu prisosință – cea mai arhaică biserică de pe teritoriul României, e în zonă, la Densuș.
Să vă uitați cu atenție când ajungeți acolo – e făcută cu pietre masive din monumente romane.
Țăranii le-au adus din locurile lor și și-au făcut cu ele biserică creștină.
În tot peisajul românesc, biserica este unicat! Să vă bucurați de locurile acestea și să duceți mesajul lor mai departe!”, vine îndemnul academicianului pentru elevii care participă la cea de-a treia ediţie a Şcolii de vară a Academiei Române (A.R.).
La fel ca primele ediţii, tabăra este organizată în localitatea General Berthelot, unde un vechi conac a devenit „Centru de Dezvoltare Durabilă Ţara Haţegului-Retezat.
Evenimentul este dedicat elevilor din ţară şi Republica Moldova care au obţinut bursă din partea Academiei pentru anul şcolar 2024-2025.
Pe lângă conferinţe tematice susţinute de academicieni, programul tinerilor a fost rânduit pentru un tur în unele dintre cele mai interesante locuri din judeţul Hunedoara: Complexul de la Sarmizegetusa Regia, Cetatea Devei, Castelul Corvinilor, Muzeul Aurului, Ansamblul monumental de la Țebea, Observatorul Astronomic Berthelot al Academiei Române, Biserica de la Densuş și alte obiective istorice şi naturale.
„Rostul școlilor de vară este să îi apropie pe oameni. Trăim într-o societate în care un ecran mijlocește relațiile și tot mai mulți tineri își fac prieteni online, dar noi credem că relațiile umane directe sunt cele mai valoroase. Profităm de prezența lor și îi instruim în anumite domenii.
La Hunedoara, nu doar natura este darnică, ci și istoria. Mulți elevi nu o cunosc, pentru că nu sunt de aici, unii sunt din Moldova, alții de peste Prut, alții din Banat, Bistrița sau Maramureș. Aici învață cum este mai bine să fim împreună și cum să ne cultivăm valorile”, susţine preşedintele celui mai înalt for de cultură al ţării.
În toate cele cinci zile ale taberei, prof. univ. dr Ioan Bolovan, membru corespondent al Academiei Române, a fost coordonatorul evenimentului şi mentorul participanţilor numiţi „cei zece magnifici ai verii 2024”.
Dosarele lor au fost selectate din peste 100 de cereri depuse de tineri cu rezultate excelente în concursurile şi olimpiadele şcolare: „Elevii participanți, prin definiție, învață, dar, o școală de vară în acest județ, unul dintre cele mai binecuvântate locuri, cu o bogăție de monumente religioase și civile, este cea mai potrivită locație ca să învețe despre istoria națională, să cunoască modele de conducători, din Antichitate, de la Decebal, despre realizările înaintașilor. Este un imbold pentru ei de a merge mai departe, pentru că oricum toți participanții de la această școală de vară s-au remarcat deja prin rezultatele obținute. Vrem ca și această ediție să fie o pagină de istorie personală pentru că avem nevoie de acest gen de memorie: de aici se construiește viitorul”, apreciază istoricul Ioan Bolovan, care este şi directorul Institutul de Istorie „George Bariţiu” al A.R.
Până şi locul care găzduieşte tabăra are o istorie demnă de menţionat. În 1922, Regele Ferdinand și Regina Maria propuneau Parlamentului României să ofere generalului Berthelot conacul din Fărcădinul de Jos, veche proprietate a familiei Nopcea.
La reîntoarcerea în Franța, acesta a donat Academiei Române conacul, împreună cu domeniul pe care se afla. Comuniştii l-au naţionalizat, l-au transformat în sediu de CAP, iar patrimoniul său a fost jefuit. După revoluţia din 1989, imobilul s-a degradat. A fost recuperat de Academia Română, reabilitat și introdus în circuit științific. Acum locul are sală de conferinţe, laboratoare de cercetare și spații de cazare.
Desfăşurată „Sub Semnul Istoriei”, Şcoala de la vară de la conacul General Berthelot face parte din programul menit să susțină și promoveze tinerele talente din școli și universități „Academia Română în dialog cu tinerii“, inițiat în anul 2019 de secretarul general al A.R., Ioan Dumitrache, academician care le-a şi vorbit copiilor despre „Societatea viitorului” – societatea 5.0.
După cuvintele de salut din partea academicienilor şi a autorităţilor, prima conferinţă a fost susţinută de chiar preşedintele Academiei Române, care a ales să vorbească cu tinerii despre „Nevoia de istorie”: „Timpul e un sentiment, ați auzit de multe ori că o clipă a părut un secol sau altul care zice: a trecut ca vântul și ca gândul… Poate că mulți elevi se întreabă de ce oare învățăm istorie la școală? Nu ar fi fost mai bine să nu ne pierdem vremea? Acum, la majoritatea claselor, istoria se învață o oră pe săptămână, care, după părerea mea, e ca și cum n-ar fi”, spune academicianul şi îi roagă pe tineri să treacă pe o foaie cât la sută din plăcerea învățării istoriei se datorează profesorului de la clasă.
„Istoria se învață din cele mai vechi timpuri și până azi: pleacă din trecut și vine spre prezent. Din pricina asta, nu se poate învăța istoria comunismului fără a ști ce a fost înainte. Istoria se face așa din bucăți… Eu vă spun că istoria este memoria colectivă a omenirii: așa cum un om are o memorie privată, individuală, popoarele și grupurile mai mari au o memorie colectivă. Altă definiție spune că istoria este prezentul oamenilor care au trăit în trecut.
Pentru oamenii de odinioară, viața pe care o studiem noi, ceea ce au trăit ei, a fost prezent. Noi o studiem ca trecut, uităm că pentru ei a fost prezent, a fost o viață care vibra, o viață adevărată cu petreceri, necazuri, ceremonii funebre. Cel mai simplu și mai frumos spus este: istoria este viață! Dacă uităm că istoria este viață și o studiem ca pe un lucru mort greșim fundamental. Istoria este viața celor care au trăit cândva, trecutul însuși este viață! Animalele nu au sentimentul trecerii timpului, dar omul, dincolo de creaționism sau teoriile evoluționiste, este singura ființă care simte trecerea timpului, timp împărțit în trei dimensiuni: trecut, prezent și viitor.
Mulți spun azi: trăiește clipa! Ce trecut?! Ce viitor?! Dar, dacă ne gândim bine, din toate cele trei dimensiuni, prezentul durează cel mai puțin. Ce s-a trăit în urmă cu un minut, deja e trecut. Prezentul ne scapă printre degete, viitorul este incert. Nu este nici o ființă pe pământ care știe viitorul, pe care îl cunoaște doar Dumnezeu, Ființa supremă, Mare absolut… fiecare îl numește cum vrea. Și atunci, ce ne rămâne? Ce nu mai poate fi schimbat și există odată pentru totdeauna? Mai poate schimba cineva viața lui Ștefan cel Mare? Și atunci, de ce sunt atâtea variante? Unii spun că suntem daci, alții că suntem romani…
E simplu! Deși nu poate fi schimbat, e greu să cunoști trecutul. S-a petrecut, dar nu îl putem aduce în fața ochilor. Eu unul aș vrea să am în față o zi în care Ștefan cel Mare ținea Sfatul domnesc și îi strângea pe toți la Suceava, care atunci era aproape în mijlocul țării, pentru că hotarul se întindea dincolo de Codrii Cosminului, azi e Ucraina. Atunci, nici nu putea fi vorba de Ucraina. Și îi strângea pe pârcălab, pe vornic, pe portarul Sucevei, pe logofăt, pe comis, pe paharnic, pe postelnic, pe stolnic – un fel de miniștri – și ținea sfat cu ei. Cum le spunea că țara este amenințată, că trebuie apărată… Pe Nistru erau cele mai mari cetăți pentru că primejdiile noastre au venit dinspre răsărit. Mi-ar plăcea să-i văd pe oamenii lui Ştefan cel Mare, dar nu pot”. Aproape îl auzi oftând pe preşedintele Academiei într-o sală în care toţi ascultă fascinaţi de vorbele în care se simte pasiunea istoricului.
„Degeaba spun unii că istoria se repetă, ea nu se poate repeta, doar anumite împrejurări, pentru că momentele nu sunt niciodată identice. În științele exacte, lucrurile și experimentele se pot repeta până ce elevul învață și crede ceea ce îi spui. În istorie, nu ai cum. Dar ce face istoria?
În primul rând, istoria trebuie să lucreze cu izvoare, unii le spun documente, dar nu toate sunt hârtii. Istoricul folosește și izvoare nescrise – o să întrebați: ce poate să spună un ciob?! Ai, de mine! Foarte multe!”, se entuziasmează academicianul.
„Ca să poți folosi aceste izvoare ai nevoie de o pregătire specială. Un mare învățat, Alexandru Xenopol, spunea că științele sunt de două feluri: de repetiție și de succesiune. Istoria este una de succesiune. Lucrurile se petrec, nu se repetă, dar le putem cunoaște, dacă apelăm la izvoare. Citești, mergi la arhive, cauți, de aceea istoricii se afirmă la vârste mai înaintate, nu ca matematicienii și fizicienii care descoperă ceva fantastic de tineri. Istoricii trebuie să stea, să acumuleze. Gândiți-vă doar în câte limbi pot fi scrise izvoarele: în latină, grecește, slavonă… Spre diferență de specialist, iubitorul de istorie citește patru, cinci cărți și scrie una, dar istoricul se duce la surse, caută, se contrazice cu alții, descoperă noi izvoare, le comentează, face cercetare. Ai nevoie de ani îndelungi să poți să înveți, să descifrezi documentele și azi nu mai e timp pentru așa ceva. Azi ne grăbim, nu mai avem timp să căutăm izvoarele…” În vorba academicianul simţi cu adevărat dragostea sa pentru trecut, teama că ne vom preda viitorul inteligenţei artificiale, dar şi dezamăgirea provocată de vremurile actuale.
„În toată această discuție, apare discuția de adevăr. Nu s-a întâmplat să auziți întrebarea: „Când, Dumnezeu, istoricii o să scoată la lumină adevărul?!” Pe mine mă întreabă oamenii asta pe stradă! Răspunsul cel mai simplu este: niciodată! Niciodată nu vom putea ajunge la toate detaliile. Există izvoare, doar că pentru o perioadă sunt mai multe, pentru alta este loc gol. E ca un joc de puzzle, iar istoricul trebuie să facă tabloul, doar că unele sunt presupuneri. Și așa ajung unii să creadă că este bine să te iei după impresii.
Din păcate, în România, după 1989, a înflorit această istorie făcută după impresii. Au apărut istorici fără pregătire, unii care spun că, de-a lungul timpului, istoria noastră, a românilor, a fost zero: nu am făcut nimic de-a lungul timpului, am fost niște mincinoși, am arătat că au fost victorii când, de fapt, ne-au bătut măr unii, că nu suntem mare lucru pe lumea asta. Aceste opinii, puse pe hârtie și tipărite în anii 90, au făcut furori dintr-un motiv simplu. În ultimii zece ani de dictatură comunistă, s-a manifestat așa numitul „comunism naționalist” care a scos în evidență poporul glorios, românii care au cucerit lumea.
După Revoluție, a urmat, nu o perioadă de echilibru, ci una de negare, opusul laudelor. Dar rămâne o întrebare: dacă nu am fost capabili de nimic, de ce existăm? O mulțime de popoare care au cucerit lumea – gepizii, cumanii, hunii – unde sunt astăzi? S-au topit în alte popoare!
Dacă nu am fi făcut nimic în istorie, măcar un merit avem: existăm! De aici au apărut noi reconsiderări. Nu am fost noi cel mai glorios popor, dar ca să existăm, să avem azi cea mai mare țară ca întindere din sud estul Europei – 238 de mii de km pătrați – și să fim încă, cu toate risipirile, cel mai numeros popor din zonă, tot e ceva.
De bine, de rău, din acest punct de vedere, nu murim și istoricii trebuie să ofere niște explicații: cum adică? Deseori auzim „capul plecat, sabia nu-l taie”, că ne-am lăsat umiliți, că am trădat… Dacă o iei așa, mărunt, constanți că nu este adevărat. Ne spun unii că românii nu și-au ținut cuvântul între cele două războaie mondiale. Eu pot să vă dau exemplu de încă zece țări care nu au făcut asta. La ei, a fost o „adaptare” la realități, iar, la noi, e trădare. Trebuie să privim lucrurile cu realism. Cea mai veche definiție a adevărului este adevărul corespondență sau echivalență. Dacă văd pădurea verde, este verde! Nu mă poate contrazice nimeni: simt cu simțurile mele și afirm. De la Kant încoace a apărut o teorie care zice că spun că adevărul este un set de convingeri afirmate la un moment dat pe care, dacă nu le contrazice nimeni, se consideră adevărate.”
Academicianul face o scurtă pauză şi priveşte pe rând către elevi: „Astăzi este la modă adevărul semnificație, pragmatic ori adevărul fiecăruia. Dacă un singur om susține că iarba este roșie, eu nu mai pot să îl contrazic. Apar teoreticieni care spun că adevărul meu nu este egal cu adevărul tău. Noi ca istorici nu avem voie să ne pierdem cumpătul și să susținem că nu există adevăr, asta ar fi o minciună. Adevărul există și trebuie să luptăm pentru el, chiar dacă nu îl vom atinge niciodată. Adevărul absolut e apanajul divinității, noi lucrăm cu adevăruri relative, parțiale. Trebuie să distingem răul de bine, minciuna de adevăr!”
Rareori într-o sală plină de elevi este atât de multă linişte plăcută. Este limpede că vorbele academicianului Ioan-Aurel Pop au atins mintea, dar şi inima elevilor. Lor nu le vine să creadă că preşedintele Academiei le vorbeşte direct, pe înţeles, fără fireturi şi cuvinte pompoase. „Vă îndemn să prețuiți trecutul așa cum prețuiți viața! Să vă gândiți că, dacă un om are nevoie de trecut, și popoarele eu nevoie de el.
Trecutul înseamnă amintiri, este important să le ai! Ați văzut vreodată oameni fără amintiri? Sunt bolnavi. Nu se poate să trăiești fără amintiri, fără să știi ce ai făcut ieri, ce ai învățat, nu poți să fi util societății, să muncești. La fel, popoarele fără memorie sunt popoare sortite eșecului. După ce ați trecut prin școală, trebuie să știți cine suntem, de ce suntem un popor romanic și vorbim o limbă romanică, de ce suntem singurul popor romanic din sud estul Europei. Aici, în județul Hunedoara, puteți învăța măcar o parte din mesajul pe care acest popor îl transmite lumii.”
S-a lăsat liniştea în sală, o clipă, două, apoi au izbucnit aplauzele. După care au venit întrebările. Elevii şi-au arătat semnele de întrebare. Ştiu şi ei că vremurile sunt tulburi, iar discursul preşedintelui academiei le-a dat curaj să ceară lămuriri şi confirmări: „Acum trăim într-o perioadă de cumpănă, în care sunt puse în discuție și adevărul și libertatea și, mai ales, meritul. Nu se mai vrea competiție.
În clasele mici nu mai dăm note că nu vrem să se știe că Ion are nota mai mare; la studenți, nu mai este voie să afișezi listele cu notele pentru că este „anormal” să vadă Popescu că Vasile are nota 4 și el are 10.
Oamenii au devenit numere! Acum, când se dau rezultatele, apar niște indicative – tu te uiți, dar nu ai voie să știi nota celui de lângă tine.
Ăsta sunt semne foarte rele – de ce? Lumea merge înainte prin competiție! Dacă eu sunt cel mai bun, grupul trebuie să mă recunoască!
Altfel aducem la conducerea lui proști, dacă nu mai cultivăm meritul. Şi vedem rezultatele peste tot, nu numai la noi s-a prostit lumea, priviţi scenele politice occidentale, Statele Unite! (…)
Nu mai contează meritul, competiţia, valoarea, care este cel mai bun, trebuie să promovăm oameni tâmpiţi!
Este o primejdie în aceste vremuri și mi-ar plăcea ca dumneavoastră, ca adolescenți, să înțelegeți.
Căutarea adevărului nu trebuie să ne obosească, trebuie să lucrăm să ajungem la grade cât mai apropiate de adevăr, chiar dacă știm că nimeni nu este în posesia adevărului absolut.
Cine nu o face, trăiește în minciună! Omul trebuie să caute dreptatea, adevărul – valorile mari ale lumii, care au dus omenirea înainte -, dar nu trebuie să uite de omenie.”
Laura OANA
