La pas prin Apuseni: o întâlnire cu Fefeleaga şi potecile coloanelor de bazalt ale Detunatelor (GALERIE FOTO)

Vara indiană din miezul lui octombrie a îndemnat oamenii să se întoarcă în natură. Membri Clubului Evoluții au strigat prezent la întâlnirea de sâmbătă şi au plecat în explorarea unor tărâmuri străvechi pe urmele ecourilor de legendă.

Copii şi adulţi deopotrivă am urmat-o pe Alexandra Marcu. Echipaţi cum se cade, am aruncat rucsacii pe spate și am pornit spre țara moților din Apuseni. Ne îndreptăm vitejeşte spre formațiunile de bazalt a celor două Detunate: cea Goală și cea Flocoasă. Sună ademenitor, nu?

Părăsim județul Hunedoara pe DN74 și intrăm la vecinii din Alba.

Trecem de Abrud şi decidem că un popas de o cafea caldă e binevenit, după mai bine de un ceas de condus. Oprim la o terasă de lemn de pe marginea drumului.

La ora 10, cred că afară gradele nu au nimic pozitiv. Am tăbărât buluc și înfrigurați, în barul terasei! Locul se umple de oameni şi de aburii cafelei. Copiii cer dezancorarea şi plecarea…

La capătul localităţii Bucium, e gata şi asfaltul. Ciudat este că după aproximativ 1km de drum de țară, apare din nou un covor asfaltic care duce undeva în dreapta spre o altă localitate.

Maşinile îşi găsesc adăpost într-un refugiu, iar micii exploratori, 9 la număr, se alătură celor 15 adulţi care se pregătesc să bată drumul pe jos. Copilăria cu bucuria din glasuri şi entuziasmul din suflete face totul mai uşor.

Primul popas ne lasă în fața cabanei Fefeleaga. Căsuţa e loc de pripas pentru cei care fac drumeții prin munții Apuseni. E deschisă chiar de un nepot al Sofiei David, numele real al legendarei Fefeleaga.

Pentru mulţi, numele e doar un personaj din lecturile de citit obligatorii.

Femeia, care a dat numele unei cărţi şi unei poveşti triste semnată de Ion Agârbiceanu, chiar a existat. Acum au scos Fefeleaga din programa școlară, dar nu şi din amintirile noastre sau poveştile moţilor. Curioși, exploratorii de-o şchioapă stau pe loc să-i afle povestea.

Alexandra e naratorul. Glasul ei deapănă cuvinte despre o viața grea și tristă sub mesteacănul de peste drumul casei.

Parcă o vezi pe femeia subţire care îşi mâna mârţoaga care căra poverile de minereu. Bator era singurul ei sprijin: calul este vândut pentru un pumn de bani cu care Fefeleaga îşi îngroapă fata.

Am urcat și noi pe drumul ce-l făcea zilnic Fefeleaga: pe dealul cu iarba mare și uscată, de culoarea aurului deschis, copiii aleargă liberi.

Se joacă şi povestesc. Doi „evoluționiști”, Tiberiu și Robert se contrazic de zor și au musai nevoie de părerea Alexandrei: „Așa-i că atunci când am făcut curățenie pe dealul din Deva, echipa noastră a umplut cei mai mulți saci?!”. Alexandra râde şi confirmă. Copila munţilor de altă dată a devenit profesoară de educaţie montană pentru o droaie de copii cărora le-a câştigat respectul şi sufletele.

Cât cuprinzi cu privirea, peisaje de poveste ți se deschid. Toți se înghesuie să surprindă în fotografii, culorile toamnei și îmbujorarea copiilor. Doi căţeluşi simpatici ni se alătură cât durează drumeţia, sunt botezați în fel și chip. Ospăţul de botez e savuros aşa că micuţii se bucură de alintul şi bunătatea copiilor.

Văcuţe ne privesc cu ochi blânzi şi miraţi, de pe lângă grajduri sau garduri de lemn. Imaginile sunt parcă desprinse din vechile cărţi cu poveşti. Păşuni calme, construcţii vechi de lemn, căpiţe bogate ne străjuiesc drumul.

Două ore de urcuş punctate de pauze cerute de adulţi, se termină când undeva, în față, zărim un luminiș care exploda de strălucire. O construcţie uriaşă pare să se fi prăbuşit şi şi-a împrăştiat pereţii din piară. Privirea se ridică spre vârf.

Suntem la baza rocilor de bazalt căzute din vârful Detunatei Goale. Suişul e o provocare subită pentru copiii care sar ca ieduţii printre stânci.  Nici nu se văd de pietrele prăbușite. Pentru restul, drumul se caţără pe scări prea abrupte. Efortul şi transpiraţia nu rup nimic din măreţia locurilor.

Pe orizontală și pe vericală, coloane hexagonale sunt înfipte ca niște săbii. E o uriaşă demonstraţie de forţă şi imaginaţie a pământului care a modelat ţinutul şi a decupat perfecțiune geometrică în stâncă.

Uraaa!!! Am cucerit şi această minune: Detunata Goală. E numele dat de localnici şi inspirat din prăbușirea coloanelor de bazalt în vale, un zgomot puternic care zguduia totul până în îndepărtare. Lipsa de vegetaţie de pe versantul de vest i-a dat şi atributul de nuditate. Surata sa, Detunata Flocoasă, e mult … împădurită. Detunata Goală e arie protejată de interes național, rezervaţie naturală de tip geologic și botanic.

Urcăm prin dreapta construcției divine apoi facem popasul jinduit după suişul în forță. Trag câteva imagini în care Riana cea frumoasă cu Oreo, scaiul patruped, și-au făcut culcuș între bolovani. E fericită că, după o escaladare intensă și în pas vioi, se poate întinde liniștită la soare. Imaginile inspiră linişte.

Alexandra testează terenul apoi revine lângă grup. O urmăm la pas, printre bolovani și arbori, în șir indian. Încă cinci minute de mers şi Alexandra ne îndeamnă să ne continuăm drumul, dar fără rucsaci. Nu merită să ajungi pe vârf cu toată povara după tine. E o lecţie pe care o capeţi şi de la viaţă: de înălţimi te poţi bucura, dacă înveţi să-ţi lepezi povara. În două minute, suntem deasupra pământului, pe acoperișul Munților Apuseni.

O priveliște de zile mari îți lasă amprente pe suflet. Deasupra e doar albastru, în jos, hăul imens te duce cu gândul la coborâri ameţitoare cu parapanta. E vis şi e real! Un vârf de paradis cocoţat la peste 1150 de metri!

Lumea se desface în spectacol primordial – elementele naturii îşi joacă rolurile ameţitor şi elegant. Cerul sărută cetina brazilor falnici, apoi îmbrățișează culorile toamnei din vale. În zare, își potriveşte nuanţele portocaliul deșertic al carierei de la Roșia Montană. E absolut frumos şi absolut primejdios. Unii adulţi se tem să-şi ridice privirea. Câteva minute sunt dedicate contemplării peisajului, o terapie care merge direct la suflet.

Alexandra sau Dan Marcu dau semnalul reîntoarcerii. Toți exploratorii suntem cu mare băgare de seamă la cuvintele  șerpașul de nădejde, Dan Marcu, și atenți la orice pas făcut. Nu ai cum să nu bagi de seamă curajul copiilor, dar şi disciplina cu care ascultă poveţele conducătorilor de grup. Alexandra sau Dan Marcu îşi iau responsabilităţile în serios.

 

Lăsăm în urmă în urmă liniștea culmilor și coborâm grăbit spre Detunata Flocoasă. O experiență mai dificilă pentru că traseele nu sunt marcate. Urcăm printre spini și urzici de un metru, abrupt, peste pietre ce îţi mișcă sub picioare. Deschizătorii de drum taie pârtii prin vegetaţia abundentă.

Prin croiala drumului, zăreşti bolovanii bazaltici gătiţi  cu mușchiul de pădure gros ca o şubă. Pădurea devine tot mai greu de pătruns. Nu recomand drumul celor care suferă de claustrofobie. Cu greu, am ajuns sus, în vârful Detunatei Flocoase. Cu toată ameţeala şi amorţeala, bifăm încă o reuşită. Alexandra comunică că suntem la cota 1265.

La întoarcere, păşim pe același drum, dar totuşi diferit. Ai timp să deosebeşti nuanţele, să vezi brândușele şi arcurile înflăcărate ale măceşilor. Până şi ciulinii îşi găsesc un rost în imensul ornament floral al Apusenilor. Boabe roşii de fructe pictează stropi pe cenuşiul Detunatelor, căsuţe de lemn pictează contururi ferme pe rugina frunzelor sau paloarea toamnei. Înaintăm cu gândul la poveştile uitate ale locurilor, atenţi la paşii care se transformă acum în amintiri.

La întoarcere, Alexandra Marcu, ambasadoarea turismului, a ținut să ne facă o mică surpriză.

În comuna Crișcior, în urmă cu două luni a fost deschis de către un om, de profesie electrician, dar pasionat de roci și minerale, Muzeul Mineral Toda. Colecționarul Petru Toda a reușit în 40 de ani de căutări să strângă și să ordoneze o colecție impresionantă de peste 800 de pietre prețioase și semiprețioase, cristale, diamate, quarțuri, pirite de aur și unelte străvechi de minerit, adunate de la aurarii din bazinul munților Metaliferi.

E fabulos să vezi creația naturii, pusă sub luminile din vitrinele muzeului deschis de hunedoreanul, Petru Toda, în localitatea Crișcor, care se află la aproximativ 2 km de municipiul Brad. Despre Muzeul Mineral Toda, puteți citi articolul aici.

 

Mirela POPA