La drum cu micuții exploratori spre Cetatea Blidaru, din Munții Orăștiei (GALERIE FOTO)

Vară, soare, zi de sâmbătă.  De unde știa Alexandra Marcu că se anunță un weekend frumos, nu știu, cu toate că am o bănuială.

A trecut ceva vreme de când nu am mai făcut parte din echipa minunată a familiei ”Exploratorilor”, dar cum vremea de lucru în grădină după atâtea ploi nu se potrivea, am ales să trag o fugă prin munți cu atât mai mult cu cât oferta Alexandrei a fost de tip punct ochit, punct lovit – Cetatea Blidaru.  Tare mult mi-am dorit să ajung în cetățile dacilor din Munții Orăștiei, ținuturile pline de farmec și mister cum numai Laura Oană știe să le descrie cel mai bine. M-am informat să văd cum e drumul, cât de dificil va fi traseul la urcat și am aflat că nu-i tocmai ușor, dar dacă acest drum se vor încumeta să-l străbată  până și copii de vârsta Karinei, de nici 6 ani, atunci nu cred că traseul e chiar așa de dificil cum îl descriu unii pe internet.

Ora 9 dimineața. Apelul de adunare a fost la locul stabilit și împreună cu aproape 30 de copii exploratori, am plecat la drum, alături de șerpașul șef, Dan… dl. Dan Marcu. Timpul de la Orăștie și până la Tabara de la Coștești, a trecut relativ ușor, iar, Andreea, alias Veverița, care încă din capul locului a fost sfătuită de mama ei să nu vorbească prea mult, ca să nu deranjeze,  a povestit multe întâmplări hazlii, ne-a surprins cu interpretarea unui cântec  popular din zona Sibiului, mărturisindu-ne că a câștigat primul ei premiu cu acest cântec într-un concurs de muzică populară.  Și uite așa, prin glume și jocuri interactive am trecut și peste gropile imense din covorul asfaltic, nu demult refăcut din localitățile Balșa și Orăștioara de Sus. Nerebdător Andrei, tocmai a întrebat cât mai avem până ajungem la Alexandra? Și nici nu apucă să termine bine întrebare că mașina s-a oprit. Am ajuns la Tabara de la Coștești, locul care în alte vremuri generații întregi de copii au trecut pe aici, mândri că vor deveni pionieri…

Am coborât cu toți din microbuze și mare bucurie să vezi cum toți prichindeii se aruncă să o îmbrățișeze pe Alexandra, fata frumoasă a munților. Alexandra era cu o altă grupă de exploratori în tabăra de la Costești și aștepta trupa de la Deva pentru a da ultimele indicații și câteva detalii despre traseul pe care urma să-l parcurgem.

Încolonați, doi câte doi, cu rucsacii în spate, am pornit la drum să ne dăm întâlnire cu istoria. Șerpașul șef, dl Dan, îl numește pe Darius conducătorul grupului, iar grupul nu are voie să treacă de el. Nu-i chiar așa de simplă treaba să ai grijă de atâția copii pe cărări abrupte de pădure, să fii în față, în spate și la mijloc în același timp dacă se poate, dar cum cei mai mulți dintre ei și-au învățat bine lecțiile la școala „Evoluții” a Alexandrei, știu să asculte la ce li se spune.

Sub privirea lui Dan… dl Dan, copiii sunt sfătuiți să nu alerge, să meargă într-un ritm constant, să își controleze respirația, chestii de tehnică pentru a păstra un tonus optim pe tot traseul. După o jumătate de oră de urcat prin pădurea deasă, am făcut o bine meritată pauză de un pișcot, biscuiți sau pentru cei mai înfometați de un sandvici, printrei ei și Karinuțu.

Ne-am hidratat cu apă, am observat paianjenii care se ascundeau pe sub așternutul gros de frunze moarte și după alte câteva indicații date de șerparul șef și marcajele de pe copaci am luat-o din nou pe traseu. În drumul nostru, mai facem câteva scurte pauze semnalate prin sunetul scos de fluierul dl-lui. Dan pentru a ne regrupa, în aștepatarea celor mai puțin familiarizați cu drumețiile de acest gen și pentru o gură de apă.

În șir indian trecem pe lângă un lan mirific de ferigă, parcă prevestitor. Drumul devine din ce în ce mai abrupt, copiii se țin de cei care se sprijină în bețe, noroc cu rădăcinile întortocheate și ieșite din pământ ale copacilor care servesc ca scări pentru a stabiliza talpa piciorul. Este extrem de important să vezi pe unde pășești. Și cum suntem concentrați să vedem unde călcăm, observăm că tot ce se așterne înaintea ochilor e o șerpăraie întreagă care nu se mai sfârșește.

Încerci cu privirea să te duci pe direcția lor, să vezi de unde pornește, unde duce, iar când ridici ochii,  vezi o dihanie de copac gros, găunos în care mișună tot felul de insecte. Diform, desprins parcă din povestea Dumbrava minunată, a lui Sadoveanu. Atât în stânga cât și în dreapta, stejarii iau forme fantasmagorice, vrăjitorești, iar în tip ce piciorul calcă pe rădăcini împământenite, deasupra capului la un metru poate chiar și mai mult, alte rădăcini groase, împletite, răsucite și răsfirate, ies din arborii imenși.

Corzile rădăcinilor par niște șerpi înlemniți, care pur și simplu te amenință prin formele bizare, că ai intrat nepoftit pe tertoriul pădurii vrăjite. Eu le-am asemuit cu mangrovele terestre.

În ton cu priveliștea, pădurea începe să se întunece, soarele se ascunde în nori, chiar își fac simțită apariția și câțiva picuri. Unii dintre copii își scot pelerina, dar nimeni nu se oprește.  A fost o alarmă falsă… Adulții se întrec în a face poze sălbăticiei care ne înconjoară. Domnul care conduce microbuzul, mai că a umplut plasa de hribi. Am  făcut mai bine de o jumatate de oră de traseu. A venit și vremea pauzei mari.

Copiii, obosiți dar entuziaști și vorbăreți de nu-i poți acoperi, își găsesc un loc pe dâmburi, trunchuri de copaci, chiar și în interiorul unei scorbure generoase de copac și fiecare înfulecă pe rupte pachețelul cu mâncare. Șerparul șef ne mai ajută cu câte un biscuite pentru a prinde din nou puteri și după alte povești interesante, ne luăm rucsacii și am plecat la drum.

Am intrat pe ultima sută de metri înainte de a ajunge la Cetatea Blidaru și dl. Dan ne anunță că mai avem sfert de ceas de mers. După aproape patru ore cu tot cu pauze, înaintea noastră apare o lumină galbenă care se amestecă cu verdele proaspăt al ierbii ce îmbrăca ruinele cetății adormite sub cerul albastru.

Am ajuns în poienița dinaintea turnului de intrare în cetate. Ne oprim să ne odihnim la soare. La hotarul dintre pădurea umbroasă și pajiștea luminată am dat de micuțele și parfumatele frăguțe roșii.  Robert de cum le-a descoperit a fost extrem de încântat de gustul lor. Am fost surprinsă să aud că copiii nu știu ce sunt frăguțele și mă întrebau dacă sunt bune de mâncat…

Ne-am lăsat bagajele în poeniță și am salutat cu respect pământul străbunilor noștri, dacii. Am intrat în cetate și am explorat fiecare colțișor în parte. Copiii alergau de colo colo, de parcă nici nu au urcat atâta drum.  După ce copiii au coborât înapoi la bagajele din poieniță s-a lăsat instantaneu o liniște dumnezeiască.

La un moment dat am rămas singură. Acolo, sus pe platou, preț de câteva minute am simțit că sunt curată în suflet, împăcată cu toți și toate, ca o ultimă spovedanie. Acolo am văzut și cele mai multe și frumoase flori de nu-mă-uita.

Cetatea Blidaru, a fost construită în secolul I î.Hr. cu scop de protecție împotriva cuceririi romane și este una dintre cele șase fortărețe dacice din Munții Orăștiei care fac parte din patrimoniul mondial UNESCO din România.  Accesul la cetate se face doar pe jos și în mod normal e de urcat cam o oră și jumătate.