La centenarul vieții. „Eroul de la Păuliș” sărbătorit de comunitate
„Războiul nu se poate termina decât atunci când ne dăm seama că şi noi, şi inamicii noştri, suntem oameni”, ar fi zis Charles de Gaulle. Cuvintele vestitului general i-au rămas în memorie lui Ioan Ciocan, veteranul de război, înaintat în acest decembrie la rangul de general de brigadă în retragere. Este unul dintre puținii hunedoreni care, după ce au luptat pentru țară în cel de-al Doilea Război Mondial, mai pot depune astăzi mărturie despre ororile de atunci. „Doar cine face războiul, vede cât este de rău! Doar acolo vezi!”
La 22 decembrie 2022, Ioan Candin Ciocan a împlinit 100 de ani de viață și a fost sărbătorit frumos de comunitatea strânsă în Sala Zarand. Sute de brădeni și-au unit vocile și i-au cântat „La mulți ani!” eroului emoționat pe scenă. I-au aplaudat vorbele în nenumărate rânduri și s-au minunat de verva și de memoria omului de-un veac.
A ajuns de tânăr de front, deși nu asta a fost dorința lui. Ridică din umeri: „Așa erau vremurile”. O parte din povestea vieții lui este surprinsă în volumul „Ultimele mărturii”, volum care strânge laolaltă reportaje publicate în săptămânalul „Replica Hunedoara”, o carte apărută în anul 2015, la inițiativa și cu sprijinul financiar al Eleonorei-Carmen Hărău, pe atunci deputat de Hunedoara.
De atunci, veteranul de război a mai adăugat câteva file în cartea sa, unde răsfoiești cu respect un veac de viață. Era tânăr, avea doar 20 de ani când, în 1942, a fost chemat la recrutare. România era atunci aliată cu Germania nazistă. Deși examenele medicale indicau o problemă cardiacă, nu a scăpat de armată. Inițial, a fost încorporat în Batalionul 7 Vânători de Munte de la Brad, apoi a fost trimis la Școala de subofiţeri de la Radna, în judeţul Arad. S-a antrenat sub comanda și supravegherea nemților. În vara anului 1944, în timpul unui cantonament dintr-un sat, a început totul. Era 24 august 1944 și tânărul sergent era de serviciu: „Noaptea vine la mine comandantul de companie Nicolae Drăghici şi-mi zice «Suni alarma imediat, că tre’ să se adune toată compania în câteva minute». Ne adunăm şi ni se spune că, de la miezul nopţii, România nu mai luptă împotriva sovieticilor. Ne-am bucurat aşa de mult! Credeam că-i gata războiul. Dup-aia, ni s-a transmis că trebuie să luptăm împotriva nemţilor.” În câteva minute, tinerii trec de la bucurie la apăsarea sufletească a unui viitor, ce răsărea tot mai sumbru. Pentru ei, începuse războiul. În următoarele ore, compania va deprinde foamea și epuizarea, după un marș de-o noapte către Aradul Nou. Au ajuns la aerodromul părăsit de nemți atât de lihniți, că nici informația cum că proviziile lăsate în urmă de inamici ar fi otrăvite, nu i-a oprit: „Foamea era prea mare şi mai toţi ne-am pus pe mâncat”, relatează Ion Ciocan pentru Replica.
După câteva zile, cei de la Şcoala de Subofiţeri de la Radna primesc ordin să ocupe poziţie defensivă pe aliniamentul Păuliş – Ghioroc – Cuvin, în condițiile în care armata maghiară se regrupa în zona la Curtici pentru a încerca să reintre în Ardeal. Își amintește drumul, plin de copii și femei care fugeau din calea războiului, dar și dârzenia care crește în sufletele colegilor lui, la gândul că ei vor fi cei care trebuie să apere acele locuri. În şcoală, era o deviză: „Dacă suntem doi, ne punem spate-n spate şi nu ne învinge nimeni!”
Unii îi spun direct „măcel”, cert este că ”Bătălia de la Păuliș”, din septembrie 1944, a rămas în istorie drept una dintre cele mai crâncene lupte purtate de trupele române în al Doilea Război Mondial, o victorie pe cât de mare, pe atat de dramatică. În fața sălii pline, în ziua în care a împlinit 100 de ani, generalul Ioan Ciocan povestește un episod petrecut cu 78 de ani în urmă: „…în detașamentul Păuliș, între Școala Militară de la Radna și trupele horthyst-hitleriste, care căutau cu orice preț să intre pe Defileul Mureșului, să ocupe punctele strategice din acestă zonă. Se îndreptau spre Deva! Școala noastră a fost prima care a luat contactul cu inamicul, deși ei erau în numărul mult superior – erau 10 la 1! Și totuși, până la urmă, am reușit ca să-i distrugem, ca să rămânem stăpâni la noi în țară, în țara unde noi ne-am născut!”
Își aduce aminte cum Grupa I din care făcea parte trebuia să facă legătura între două batalioane dislocate la Păuliş – Ghioroc. Își săpaseră șanțuri în pământ ca adăposturi, la zeci de metri unul de celălalt. Una dintre zile a fost, pentru tânărul de atunci, una de încercare a tăriei, a chibzuinței și a credinței. „Spre șanțul unde eram, venea o tanchetă din care s-au coborât câțiva soldați maghiari. Aveam o grenadă, mă gândeam să-i scot cuiul și să o arunc spre ei, dar îmi stăruiau în minte vorbele: „Cine scoate sabia, de sabie va muri”. Dumnezeu m-o ferit și nu m-or zărit din camuflaj. Au cercetat șanțul, au plecat și eu am rămas teafăr”. Veteranul de acum nu poate uita lupta dintr-o zonă numită „Dealul viilor”: „Acolo a fost căpitanul Fătu, și locotenentul Cizmaru și mulți alții – vreo 30 de elevi sergenți-, care și-au dat viața pentru poporul român pentru ca noi să fim liberi în țară. Am fost 1 la 10 și noi am fost aceia care am biruit!”, rostește mândru veteranul în aplauzele dezlănțuite ale sălii.
A rezistat alături de colegii săi, în frig și brumă, sub amenințarea inamicului care venea „de nu se mai oprea”. A pierdut șirul imaginilor crunte, cu oameni cunoscuți secerați, jefuiți și mutilați. A povestit și pentru Replica un moment: „Or venit ungurii de pă Dealul Viilor puhoi. Ne-or scos din poziţia aia. Erau mulţi. Nu aveam cum să le facem faţă. Căpitanul Drăghici urla să nu cedăm poziţia, să rezistăm. Era haos acolo. Ne-am retras câteva zeci de metri. Eu am găsit un prun după care m-am adăpostit. Din când în când mai auzeam cum gloanţele muşcau din trunchiul copacului. Am reuşit să arunc o grenadă fumigenă şi tirul s-o mai potolit un pic. După o oră i-am respins pă unguri ş-am reocupat poziţia. Patru colegi din grupa mea or murit atunci. Atunci am crezut că nu scap nici eu cu viaţă”.
După terminarea războiului, a ajuns inginer minier la Mina Barza și a dus o viață liniștită la Brad. A fost și unul dintre liderii comunității baptiste din Brad. Moartea soției, care i-a fost alături vreme de 70 de ani, l-a marcat cumplit. După ani de zile de la acel moment, Ioan Ciocan își duce crucea mai departe – cu demnitate și curaj. Are pentru semeni săi oricând câte un sfat ori o vorbă bună și remarci că, din discursul său, lipsesc reproșurile: „Trebuie să fim atenți la tot ceea ce facem în această lume – să știm cum să ne purtăm în fața oricărui om, să avem inima îndreptată către Dumnezeu și să facem doar bine, oamenilor. Dacă facem aceste trei lucruri, atunci Dumnezeu este cu noi și ne apără din orice situație.”
În semn de recunoștință pentru faptele sale, Ioan Ciocan a fost avansat la gradul de general de brigadă în retragere chiar de 1 Decembrie 2022, pentru ca, de ziua sa, în 22 Decembrie, să fie sărbătorit în cadrul evenimentului „Sara Crăciunului nost”. Autoritățile i-au pregătit un tort mare, flori și o diplomă de cetățean centenar: „Trăim o zi specială în bucuria oferită de sărbătoarea Crăciunului, pentru că pe scena Cinematografului Zarand este și domnul Ioan Ciocan, care împlinește 100 de ani. Astăzi trăim vremuri grele – tobele războiului sunt destul de apropiate-, dar bucuria Crăciunului, unitatea comunității, nu trebuie să dispară niciodată și îi mulțumim domnului Ciocan pentru lecțiile date – despre respect, despre credința în Dumnezeu și facerea doar de bine. Am mai avut cetățeni centenari, dar dânsul are o poveste de viață cu totul impresionantă, iar aprecierea comunității este cel ai frumos dar, de care se poate bucura”, a spus Florin Cazacu, primarul municipiului Brad.
Aflat pe scenă, alături de sărbătorit, generalul în rezervă Vasile Bârea a pregătit propriul cadou: „Am adus o fotografie înrămată, prima pe care i-am făcut-o în ziua în care a primit uniforma militară de la „Croitoria generalilor” din București. Îmi spunea zilele trecute, cu mult umor – pentru că dânsul are extraordinar de mult umor – că mai are lemne pregătite pentru două – trei ierni de acum încolo. Eu îi doresc să fie pregătit să își procure lemne pentru multe ierni de aici înainte.” După Revoluția din 1989, Ioan Ciocan a pus bazele Asociaţiei Veteranilor de Război din municipiul Brad și s-a luptat pentru drepturile veteranilor și ale văduvelor de război. „A ajutat mult și Asociația Veteranilor de Război din județul Hunedoara. Chiar și acum este vicepreședinte și locțiitorul meu pe județ. Are atât de multe de povestit, că atunci când începe, parcă nu-l vezi oprit! Pentru faptele sale din timpul războiului – eroismul, jertfa și lupta pentru patrie – a fost înaintat general și are și acum o putere enorm de mare și vlagă. Este un om curajos!” spune colonelul în rezervă Nicolai Lozneanu, președintele Asociației Veteranilor de Război din județul Hunedoara.
După un veac de viață, în care peste Ioan Ciocan au trecut un război mondial, o dictatură, perioade de sărăcie, o revoluție, ani derutanți și singurătatea, veteranul de război urmărește cu îngrijorare ce se întâmplă în lume, dar credința îi ține zâmbetul pe chip: „ Doar cine face războiul vede cât este de rău! Doar acolo vezi! Eu așa am văzut! Bun nu este, dar el vine. Vrând-nevrând, este aproape de noi și prea puțin de vorbește de asta, despre ce înseamnă războiul. În cei 100 de ani trăiți până acum am trecut prin multe, pe care nu le pot povesti, dar sunt lucruri de care trebuie să ținem cont – cum vorbim, să știm dacă este dreptate în inima noastră și să ne punem încrederea în Dumnezeu. Așa am ajuns la 100 de ani și sunt încă teafăr. Toate zilele le-am trăit cu credință în Dumnezeu și credință în țara noastră românească, una stăpână, pe locurile ei, apărate cu jertfă!”
Laura OANA
