La 85 de ani, lumină pentru Bunica Lucreţia

O bunicuţă dintr-un cătun din Apuseni a aprins becul pentru prima dată la 85 de ani. De câteva zile, nopţile ei sunt mai liniştite şi luminoase. Voluntarii campaniei „Ajuta satul” au găsit-o, în toamna anului 2019, într-o locuinţă tradiţională cu acoperişul spart.

O mână de femeie care trăia la limita supravieţuirii. În două săptămâni, tinerii se mobilizau şi reparaţiile la căsuţa şubredă au adus speranţa în ochii bătrânei. Acum, Asociaţia „Free Mioriţa” i-a adus lumina şi în cămăruţele unde doar flacăra firavă a lămpii se lupta cu întunericul.

Deşi au trecut câteva zile de când are casa iluminată, Bunica Lucreţia încă priveşte cu nedumerire la întrerupătorul care îi schimbă nopţile. Îl atinge blând nu care cumva să se strice.

Ridică ochii spre şiragul luminos, apoi şi-i acoperă repede: „E mai bine cu curent, da! Cum să nu fie!? Cu lampa nu se vedea aşa bine, acuma trăbă să mă astup la ochi când îl aprind, sara! Că trece prin ochi!” Pe faţada casei, o tăbliţă montată de cei de la Free Mioriţa anunţă modest: „Această casă este iluminată de către Fundaţia Fun Courier prin campania Lumină pentru România.”

Lucreţia Olari sau Bunica Lucreţia, cum îi spun voluntarii campaniei, este ultimul locuitor al cătunului Ponor din comuna Vaţa de Jos. I-a murit soţul şi de atunci a tot renunţat la câte o parte din gospodărie. În toamna anului trecut s-a dus şi băiatul. Băbuţa ţine fotografiile cu el frumos rânduite într-o ladă. Îşi trece mâna tremurând peste chipul „pruncului” şi suspină: „Cancerul ăsta! Cancerul ăsta, Doamne!” A ajuns de mai vedeau de ea doar pădurarii.

A rămas singură, între munţi, la kilometri buni de cel mai apropiat sat. Trăia dintr-un ajutor social de 140 de lei. Când au găsit-o cei de la „Ajută satul” avea pe o farfurie jumătate dintr-un ou rămas de ziua trecută. Atât. Ca să-i mai treacă foamea îşi făcea ceai de zăhar: topea cristalele dulci într-o ulcică şi adăuga apă. Impresionaţi de traiul greu, dar şi de chipul blând şi vorba curată, liniştită a bătrânei, voluntarii au decis să o adopte: i-au adus mâncare, haine, pături şi radio cu baterii. I-au reparat acoperişul şi i-au dres cămăruţa unde locuia şi frigul intra prin geamurile distanţate. Pădurarii i-au adus lemne, tinerii le-au crăpat şi le-au şiruit.

Pentru lumină, iniţiatorul „Ajută satul, Marius Achim a decis să ceară ajutorul celor de la Asociaţia Free Mioriţa: în câteva luni, la finele lui iulie, bunica are pe căsuţă un panou fotovoltaic şi a aprins becul pentru prima dată în căsuţa ei moţească: „Îl aprind când mânc şi poate cât fac focul. Îl las până se gată mâncarea un pic. Nu că nu-s obişnuită, da’ nu să merită!”. Bunica se teme că lumina „se gată”, ori că trebuie să-şi plătească dările pe curent. Dintre voluntari, Silvia Olari o strânge de mână şi oftează „Ăsta nu se termină! Şi nu trebuie să-l plătiţi! Panourile se încarcă de la soare şi noaptea merge curentul!”

„Cine o zis ca o să fie curent aici?! Nici vorbă”, se miră încă bunicuţa şi începe a povesti cum au venit nişte băieţi cu o maşină, au oprit în faţa casei şi i-au spus că o cunosc de pe telefon. Au tot lucrat, s-au urcat pe casă, au tras fire, au înşurubat şi la urmă bătrânica s-a trezit cu trei becuri: câte unul în fiecare cămăruţă şi unul deasupra scărilor să lumineze în jurul casei: „Băgară şi mai mare bucurie în mine, că ziseră că merge şi frigider. Mie de frigider mi-i că mai pui una, alta”, oftează Bunica Lucreţie. S-a oferit cineva să-i aducă frigider, dar nu-i cu putinţă deocamdată: „Unde să-l bag, cum să-l ţin?!” Lumina i-a adus şi porţia de supărare când a văzut că rozătoarele i-au distrus camera „ai bună”. Aşa că voluntarii de la „Ajută satul” s-au decis ca în acestă toamnă să repare şi cea de-a doua cameră unde, din tavan, tencuiala s-a desprins şi cad bucăţi mari din zugrăveală.

Bunica Lucreţia a trăit toate nopţile vieţii la lumina lampei. A cusut, a ţesut, a lucrat la pâlpâirea unei flăcări. Ce bine i-ar fi prins atunci o lumină din asta, se gândeşte bunica: „Eu făceam tot pentru casă! Băgam războiu aci unde-i masa şi tăt lucram noaptea şi haine şi lepedeie. Tăt ce trebuia.” Campania „Lumină pentru Romania” nu doar că a mai luminat o casă, ci a mai înseninat un suflet.

Cu toate grijile şi poverile, ţi-e drag să stai de poveşti cu bunica, să-i priveşti zâmbetul sincer şi să o asculţi cum deapănă amintiri: „Ha, io Doamne, cât zăhar aţi adus! Pe vremuri, lucram la pădure o zi întreagă. Ne dădea nişte bănuţi şi o lingură rasă de zahăr. De lucrai 11 zile, aveai 11 linguri. Era scump şi nu se găsea”.

Priveşte cu jind când Silvia începe să-i spună ce i-a adus din grădina ei şi oftează: „Io anul ăsta nu am pus nimic… Că nu am găsit pe nimeni să-mi are pământul. Mai merg doar la fân şi acolo mă mişc greu pe coastă cu piciorul, mai greblez.” Încet masa şi dulapurile se încarcă de alimente. „Noi am găsit-o fericită şi mulţumită că are lumină.

Mulţumim celor din Asociaţia Free Mioriţa care au făcut totul posibil. Acum îşi doreşte un frigider să-şi mai ţină alimentele şi încercăm să-i reparăm şi a doua cameră ca să aibă unde pune frigiderul. M-a emoţionat tare când a aprins lumina, apoi a stins-o. Era tare grijulie cu curentul pe care îl primeşte să nu-l consume ca să aibe tot timpul”, explică Silvia Olari.

Elena a venit cu micuţul Victor în vizită la Bunica Lucreţia. Şi nimic nu înseninează mai tare chipul bătrânei decât un prunc pe care îl priveşte de parcă ar fi o comoară. Nu s-a dezlipit de băieţelui de trei ani.

S-a oferit să-i dea fructele şi bomboanele primite, l-a aşezat pe pragul uşii lângă ea, au povestit şi, la urmă, l-a învăţat cum se coboară treptele mari de piatră cu ajutorul bâtei. „Mi-ar plăcea să fie bunica mea! Şi mi-ar plăcea să ajungem şi noi la 85 de ani, să fim ca ea! E o femeie optimistă, încercată, dar foarte puternică”, crede Elena, mama micuţului.

Cei care ajung să o cunoască pe bunică sunt impresionaţi. Are o linişte luată parcă din mijlocul naturii unde trăieşte singură. Sau aproape singură pentru că, mai nou, pisica i-a făcut cadou trei pisoi care se joacă veseli în jurul casei.

Viceprimarul Florin Băd este unul dintre oamenii care au grijă de bunicuţa: „E emoţionant că a ajuns să aibă lumină în casă. La 85 de ani, să ai bec deasupra capului, să stai seara să citeşti, e ceva minunat pentru tanti şi chiar vreau să le mulţumesc celor de la „Ajută satul” şi „Free Mioriţa”. I-a prins bine, o vedeţi la 85 de ani cât e de vioaie şi să-i dea Dumnezeu sănătate să putem să o vizităm mult timp de acum încolo.”

Oameni care au auzit de bunica trec să o vadă şi îi adus tot felul: „O venit şi preotul de la Brad să mă vadă, unul de la Armată! Şi s-o pus pe tăiat lemne. O venit cu un doctor şi cică nu am nimic! Pă tăt locul mă căută, băgai şi deştu într-o drăcie şi zice: „Nu ai nimnica! Să nu faci mare efort că eşti bătrână, şi nu-i bună munca peste măsură!” Io n-am fost niciodată la spital, nici când am rupt piciorul. L-am oblogit eu cum am ştiu că de aia o rămas aşa întors! Văd un pic mai rău când citesc sara, da-i bine! Că tot zis de citit. Am aflat de nu-ş ce picături pentru ochi obosiţi, care ziceau că fac bine şi am rugat să-mi cumpere. Mi-am pus şi n-am mai văzut defel! Nu-mi mai trăbă! Când îs ameţită, iau antinevralgic şi îmi trece! Numa de ăsta ştiu!” După ore în şir de poveşti, vizitatorii şi-au luat la revedere. Bunica Lucreţia s-a îndreptat plină de dragoste către micuţul Victor, i-a luat mâna şi a pupat-o: „Pupăm mâna că guriţa-i pentru fete!” Când maşinile au apucat pe drumul de piatră, bunica şi-a luat colţul baticului şi l-a trecut peste lacrimi…

 

 

Laura OANA