KETMAN-ROMANIA: Noul comunism românesc de anduranță (evident, original!)

Chiar dacă sistemul comunist a fost alungat din România, teoretic, în decembrie 1989, două elemente psihosociologice îi păstrează, consistent și durabil, influența în societatea românească: frica față de stat și disimularea comportamentului față de acesta. Prin extensie, frica și disimularea sunt active astăzi și față de alte repere importante ale vieții sociale. În sinteză, e vorba de Ketman și nu stabilim noi cât este de bine sau de rău, ci doar facem un semn.

 

Deslușire

În 1953, scriitorul polonez de origine lituaniană Czeslaw Milosz (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1980) publica o colecție de eseuri sub titlul „Gândirea captivă”. O carte care trata situația intelectualului în „democrațiile populare” și care va reprezenta un reper fundamental în analizele politice și sociale privind istoria comunistă a Europei răsăritene. Este cartea în care apare, cu extensie de sens și termenul Ketman, folosit de noi în acest text, un termen care, ca proces, definește uimitor de bine ceea ce se întâmplă în societatea românească care l-a adoptat, se pare, pe veci.

Originea termenului Ketman este persană, derivat, probabil, din arabul Taqiya. Kitman sau Katama sau arabul Taqiya reprezintă, în fapt, aceeași mustărie: prudență, teamă, disimulare, acoperire. În islam, termenul reprezintă îngăduința oferită musulmanilor de a-și salva viața, familia și credința ascunzându-și adevărata credință și acceptând-o pe cea oficială, a stăpânitorilor.

 

Din ceața stalinistă

La Czeslaw Milosz, care a preluat termenul din cartea lui Artur de Gobineau „Religiile și filosofiile Asiei Centrale”, Ketman devine arta supraviețuirii în regimul stalinist, arta de a păcăli puterea sovietică, puterea comunistă, prin disimulare: un fel de a te face frate cu dracul până treci puntea. Și extinde Czeslaw Milosz acest termen, descoperind mecanisme distincte: un Ketman naționalist, un Ketman al purității revoluționare, un Ketman metafizic, un Ketman estetic și un Ketman etic. Toate, în fapt, procese mai mici făcând parte din marele proces care a permis oamenilor întregi (dar și mișeilor!) supraviețuirea, mai mult sau mai puțin onorabilă, sub regimul comunist.

Nu intrăm în amănunte dar vă recomandăm să căutați prin anticariate „Gândirea captivă” a lui Czeslaw Milosz și s-o citiți: e de mare folos.

 

Ei bine, vă este cunoscut mecanismul?

Câți dintre noi nu au practicat acest Ketman înainte de 1989? Câți dintre oamenii pe care-i știm, unii ajunși „oameni mari”, sunt produsul mai mult sau mai puțin onorabil al acestui Ketman?

Mai este de actualitate Ketman în România post-comunistă, la 30 de ani de la răsturnarea regimului Ceaușescu?

Opinia noastră este că mecanismul acesta complicat și deformator este parte integrantă din România de astăzi. La fel ca Czeslaw Milosz, putem face oricând o incursiune analitică în expresiile întregii societăți românești contemporane, aducând sub pălăria Ketman multe lucruri aparținându-i dintr-o țară care s-a declarat „liberă de comunism”.

 

Cu Ketman pe Ketman călcând

Nu o să lungim acest text, care se dorește doar un semnal critic și nu o analiză de profunzime, astfel încât vom sintetiza câteva asocieri pe care le considerăm elocvente.

Putem vorbi în România de Ketman religios, chiar ca de un sport național. După 50 de ani de comunism, o majoritate covârșitoare a românilor se declară credincioși, în principal creștini și mai ales ortodocși. De la foști potentați și chiar torționari comuniști, la imberbi politicieni din noul val, declarația publică este aceeași: de profundă și nemutată credință în Dumnezeu și biserică. Evident, evlavia ketman-ică (să-i spunem așa) nu se reflectă și în adevărul vieții religioase din România, la care participă, consistent și credibil, tot credincioșii de tradiție, cei care-l au mai degrabă pe Dumnezeu, decât altele ale lumii. Ipocrizia religioasă, ca supraviețuire duplicitară într-o societate încă nedesțelenită care mai recită, încă, „Noi vrem pământ!”, rămâne extinsă în România cu atât mai mult cu cât biserica s-a dovedit un agent de imagine și electoral de cea mai bună calitate.

 

Politic, nimic neobișnuit în România

Despre existența unui Ketman politic în România este absurd să vorbești, în condițiile în care ideologic, doctrinar, programatic întreaga clasă politică românească este rezultatul unui… Ketman. Un Ketman care îi apără pe politicieni de propriul electorat și electoratul de politicieni.

Substanța politicii românești, în fapt, se desfășoară ca o imensă farsă cu cetățeanul spectator debil.

 

Statul, fiorosul de lângă noi

Una din cele mai periculoase forme ale disimulării care parazitează societatea românească și virusează mentalitățile este ceea ce am putea numi un Ketman al relației cetățeanului cu statul.

Principalul element al relației cetățeanului român cu statul este spaima. Aceeași spaimă ca în comunism dar acum mai puțin justificată.

Cetățeanul român se păstrează înspăimântat și umil în fața autorității statului, un stat pe care chiar el îl plătește să funcționeze. Acest Ketman – această disimulare incredibilă – este vizibil în atitudinea cetățeanului care, deși urăște, din motive obiective, cam tot ce înseamnă autoritate sau instituție de stat, se căciulește zilnic și pupă-n fund fără emoții tot ce înseamnă reprezentant al autorității. Pentru că cetățeanul român are impregnat în ființă faptul că până și cel mai mărunt slujbaș al statului român i-ar putea face rău, i-ar putea întoarce pe dos viața, i-ar putea complica definitiv existența. Corupția, nepotismul și analfabetismul din structurile statului român au perpetuat această spaimă și nimic nu pare să o vindece.

 

Bine că-s eu deștept!

Și, nu în ultimul rând, ceva mai lejer în efectele aparente, dar pervers și deformator pe termen lung, avem în societatea românească un Ketman al realității pe care o pricepem ca oameni întregi în raport cu adevărurile „convenabile” și cele „la modă”. Nu insistăm – câteva minute de răsfoit presa sau rețelele de socializare sunt suficiente pentru a motiva discursul nostru. Punctăm doar cu un exemplu fierbinte, la zi.

Sunt mulți oameni convinși de nevoia de protejare în pandemie și de necesitatea vaccinării dar public și la crâșma conspiraționistă din colțul blocului sau buricul satului sau pe rețelele de socializare pline de „eroi” nu dă bine. Astfel încât înjură de mama focului autorități, guvern și doctori, stârnesc vâlvătăi de revoltă în comunitate… chiar și în seara premergătoare propriei vaccinări, la care merg, totuși, ketman-iștii noștri… cuminți și cu încredere deplină în știința medicală și în statul care protejează!

 

În loc de concluzie, o propunere de Ketman

Cum, dintr-o perspectivă tradițională, străveche, în tot răul ar putea fi și un bine, am putea propune, în România, un Ketman tare folositor: să ne prefacem că trăim într-o țară normală, unde legile și regulile se aplică, unde oamenii sunt cinstiți și buni și să ne comportăm ca atare. Să vedem dacă se schimbă ceva. Atât.