Istorii vechi şi noi. Casele ţărăneşti, de lemn, rezistente la cutremur

,,1802 s-au cutremurat pământul în ziua de Vinerea mare, popa Vichentie din Densuş.” Este posibil ca aceasta să fie prima menţiune a unui cutremur în judeţul Hunedoara. Istoricul Maria Basarab, care a căutat însemnări pe vechile cărţi româneşti, a descoperit aceste note, deosebit de importante pentru istoria locurilor.  „Anu 1829 noiembrie 13 zile noapte către 14 zile acestei luni au tremurat pământul”, scrie pe un „Ceaslov” din Leşnic. Multe din aceste fărâme din viaţa de odinioară a satelor s-au pierdut odată cu vechile cărţi bisericeşti pe care preoţii sau credincioşii treceau informaţii importante pentru comunitate.

„În anul 1893 au fost cutrămur de pământ în luna lui april în 27 de zile la trei ceasuri după amiază în sâmbăta Paştilor…”, este trecut pe o carte bisericească din Hăşdău. A doua însemnare apare pe un Ceaslov din Romos: „1893, în sâmbăta Paştilor s-au cutremurat pământul”. Confirmarea o găsim în ziarele vremii: „Părintele I. Marian, din comuna Bârsoiu, judeţul Argeş, ne spune, că în Sâmbăta Paştilor, pe la oarele 3 şi jum. după-ameazi pe când se afla în biserică spovedind oamenii a auzit trosnind clopotniţa bisericii şi biserica începu a se clătina puternic dela meazănoapte cătră mează-zi; policandrul şi candelele au început deasemenea a se mişca. Un om pe care îl spovedia a căzut jos, şi dînsul era se cadă de pe scaun. Un urlet ca de clopote s’a auzit ca 10 minute, de dimineaţă, pela oarele 7. Toţi oamenii, care erau în curtea bisericii pentru a se spovedi, au remas înspăimântaţi şi socotiau acest cutremur ca o minune dumnezeească, căci demult nu s’a pomenit aşa cutremur grozav. Unii povestiau, că au căzut din pat, de pe scaune, pe foc, în apă fiind la fântâni şi câte altele şi toţi au fost foarte îngroziţi”, menţionează publicaţia „Foaia Poporului”, în numărul din mai 1893.

Istoricul Maria Basarab care a cercetat o mulţime de cărţi vechi observă că, pentru oamenii vremii, cele mai de temut sunt cutremurele şi fenomenele meteorologice deosebite: „La 1657, în 17 octombrie, … s-au ivit pe cer patru sori deodată ceea ce era înspăimântător la vedere.”

Istoricii nu ştiu să existe însemnări ale unor stricăciuni majore produse de cutremure în judeţul Hunedoara. Ioan Opriş scrie în lucrarea sa „Efectul cutremurelor asupra monumentelor istorice din România” că: „pentru multe din acestea nu avem date, doar situaţia deranjată a unor „straturi arheologice” dovedind că ele a contribuit la distrugerea unor construcţii antice, cu mult înainte de ce ne prezintă dovezile scrise.” Aici este pomenit C. Daicoviciu care a înscris cutremurele în rândul factorilor distructivi care au acţionat asupra fostei capitale a Daciei Romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Publicaţiile secolului 20 conţin notiţe şi chiar articole întregi dedicate cutremurelor. Astfel, Gazeta Transilvaniei aminteşte într-un articol din 1929 că: “Cel mai vechiu, pe care îl pomenesc cărţile cele bătrâne s’a ivit în anul 1740, care a făcut să sune clopotele singure în clopotniţe iar pe oameni să nu se poală ţinea pe picioare.” Tribuna Poporului din Arad, în 1901, anunţă: “Sâmbătă în 30 Martie n. la orele 9 şі 12 minute un puternic  cutremur de păment s’a manifestat în Bucureşti prin două sguduituri puternice, cari au durat un minut. Cutremurul a produs mare panică între credincioşii adunaţi în catedrala Sf. Iosif. Pe când credincioşii se rugau, se auzi o puternică sguduitură; zidurile bisericei începură să crepe, ear’ copiii şi femeile ţipau şi unele femei au leşinat de groază. *  Zilele acestea s’a simţit cutremur de păment în mai multe părţi ale continentului.“ În anul 1904, are loc un alt cutremur de pământ: “Luni pe la órele 11 l/2 a fost un cutremur de pământ undulant, care s’a simţit în Braşov şi în mai multe oraşe ale Transilvaniei.(…) Din Haţeg ni se scrie, că în urma cutremurului s’a observat o oscilaţiune bruscă la tóte obiectele atârnate, ér ceasornicele de părete s’au oprit” scrie, în 25 martie, Gazeta Transilvaniei. Ziarul Libertatea descria în acelaşi an: “In 5 Aprilie s’a simţit la Orăştie un destul de puternic cutremur de pământ, în două rânduri, întâiul mai slab şi mai de scurtă durată, al doilea mai îndelungat şi mai puternic, între orele 11 şi 12 ziua. Cei ce steteau scriind la mese îl simţeau mai tare, şi pe lampele atîrnătoare de tavan se vedea bine, că se legănau tare.” Din „Unirea Poporului”, nr 24, din 16 iunie 1929 aflăm că: „Luni, a doua zi de Rusalii, la orele 2 şi 20 după amiază, s’a simţit la Bucureşti un puternic dar scurt cutremur de pământ (…) Nu strică dacă cu acest prilej ne reamintim cutremurele mai cunoscute din ţara noastră: La 6 Aprilie 1790 a fost un cutremur în Banat şi Transilvania, atât de puternic, încât s’au dărâmat case şi biserici. Oameni nu s’au prăpădit.”

Una dintre cele mai plastice şi remarcante descrieri a unui cutremur o găsim în numărul din 1916 al cunoscutului ziar „Gazeta Transilvaniei” care publică relatarea cutremurului primită de la  protopopul Valériu Flórian din Racoviţa, din judeţul Sibiu: “ Mercuri în 26 Ianuarie 1916 la oarele 8 45 aflându-mă în curtea mea, deodată am simţit că în atmosferă  sulfă un vânt neobicinuit dela nord spre sud şi atmosfera era turburată. Vântul éra împreunat cu sunete asurzitoare din pământ şi deodată cu suflarea vântulul şi a sunetelor din pământ s-a cutremurat pământul puternic în direcţie nord-sudică, după cum adecă bătea şi vântul. Cutremurul a ţinut cel puţin 30 secunde şi în larma aceea infernală  subpământeană toată lumea din strade a stat uimită şi înlemnită căci aproape nime nu ştia în primul moment să-şi deie seamă că ce este.  Multe hoarne s-au prăbuşit, aproape toate edificiile de peatră şi cărămidă s-au crepat şi dela multe edificii fundurile mişcate fiind dela loc stau gata să se prăbuşească! – Frică şi groază a cuprins pe toată lumea, mic şi mare; plângeau cu toţii oamenii mari alăturea cu copii. – Oamenii ce au fost la pădure în primul moment al cutremurului spun că au căsut la pământ tot aşa şi vitele dela care; arborii din pădure se plecau cu vârful la pământ, să ridicau şi iarăş se plecau, acolo a fost cutremurul cel mai mare. – După ce s-a liniştit popolaţiunea, – fiecare a început a-şi cârpi cum biet a putut stricăciunile dela edificii şi pe la oarele 2 şi 40 din nou a început cutremurul de pământ, care a ţinut cu întreruperi până în 27 Ian la oarele 7 dim. când a încetat. Zguduirile urmau în răstimpuri de câte o oară şi chiar şi ½ de oară. – După fiecare zguduire se auzea un sunet grozav prelung sub pământ. Întreagă noaptea au petrecut oamenii în priveghiat, gata să fugă la câmp la caz de s-ar repeta zguduiri mai puternice. — Mulţumită lui  D-zeu însă zguduirile ce au urmat după cea dintâi vehementă, — au fost mai domoale şi fără însemnătate, dar totuşi fiecare zguduire cât de mică şi lină băga groaza în oameni, mai ales că să ciocneau blidele din cuiere deolaltă, să mişcau icoanele de pe părete şi se auzea sgomotul produs de mişcarea păreţilor de la edificiu! — Toţi oamenii cari s-au aflat afară din case să vaietă că în urma cutremurului au dureri în piciore, dela genunchi la vale. — Cumcă cutremurul a venit dela nord la sud, am observat şi de pe crucea dela turnul bisericei noastre, care se clătina în direcţie nordsudică. — Aşa un cutremur de pământ nu au pomenit din cei cari azi trăesc în comuna noastră. La 27 Ianuarie la oarele 6*50 din nou s-a cutremurat pământul în direcţie nord-sudică, ţinând 10 secunde. Credeai că pleacă casa cu totul din loc; noaptea din 27 spre 28 au fost numai vreo 3 sguduiri mai uşoare; în 28 Ianuarie vreo 3 sguduiri mai uşoare.”

“Fă-ți trei cruci și zi: Doamne păzește.” îşi îndeamnă cititorii ziarul “Libertatea” din Orăştie, care scrie în numărul din 3 noiembrie 1940: “Săptămâna trecută după cum am scris și noi aici la gazetă și după cum credem că au simțit cetitorii noștrii, România a fost bântuită de un destul de puternic cutremur de pământ. Pe unele locuri au fost chiar și morți. Ziduri de case s’au crăpat, ferești mai mari s’au spart și hornuri (coșuri de casă) s’au dărâmat. Locuitorii orașelor au eșit în fuga mare din case și s’au așezat în mijlocul străzilor pentru ca să nu se dărâme casele peste ei.” În numărul următor, din 7 noiembrie, acelaşi ziar notează: “Vineri dimineața în săptămâna trecută (1 Nov.), aproape întreagă România a fost zguduită de un puternic cutremur de pământ. Cutremurul a ținut destul de îndelungat, aproape o minută întreagă ! Și la noi, în vremea asta de „aproape o minută“ cât au ținut zguduirile pământului, s’au crepat păreții la sute sau mii de case, s’au prăbușit de tot la pământ câteva, s’a dărîmat o biserică, — și, se spune, că de mai ținea cutremurul numai jumătate de minută încă, sau de era numai cu un grad mai tare, puteam ajunge să avem orașe întregi prăbușite în ruine ! (…) Unii merg cu prorociile foarte departe, — așa de departe, că noi nici nu le putem lua în sămă, decum să ne speriem de pe acum de ele, nici de soartea copiilor noștri. Aceia spun, că într’un timp oarecare, depărtat, tot pământul de sub vechiul Regat și din jumătatea răsăriteană a Ardealului, se va scufunda, așa fel, că va fi pe aci mare, apă nesfârșită ! Chiar Carpații se vor fi scufundat încât doar unele vârfuri ale lor se vor vedea, ca mici inzule (ostroave). Deva, în județul Hunedoarei, cu Cetatea ei, cică va fi  la ţărmurul mării. Mai știi?”

Un articol din data de 3 Noembrie 1929, din “Gazeta Transilvaniei” oferă detalii despre rezistenţa clădirilor: “Duminecă puternic cutremur de pământ s’a simţit eri dimineaţa pe la orele 9 în ţară. La Braşov s’a resimţit mai uşor, dar în mai multe părţi ale oraşului, mai ales în locuinţele dela etaj locuitorii îngroziţi au început să-şi părăsească locuinţele. In alte părţi ale ţării, cutremurul a fost cu mult mai puternic, provocând şi pagube. Ziduri au fost crepate iar pe alocurea chiar şi case au fost prăbuşite. (…)  La Bucureşti cutremurul a fost de o violenţă extraordinară. Aparatele seismice înseşi au fost deranjate iar toate pendulele observatorului şi-au întrerupt activitatea. Iată şi buletinul oficial: Azi dimineaţă la Observatorul Astronomic dela Filaret s’a înregistrat un cutremur de pământ de tăria 7—8 după scara Rossi Forel, însoţit de sgomote subterane la ora 8.58. Stricăciunile produse: numeroase locuinţe au avut de suferit de pe urma cutremurului şi în special cele cu mai multe etaje. Plafoanele multor case s’au prăbuşit, iar la altele, au fost crăpate zidurile. La periferie, pereţii locuinţelor de construcţie veche şi prea puţin trainice, s’au prăbuşit. (…) La Sinaia populaţia care locueşte la etaje a fost cuprinsă de panică. Mari stricăciuni au fost la Buzău.”

Petru Stăncoane a condus până în anul 2009, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Hunedoara. După ce s-a pensionat, a decis împreună cu soţia sa, să renoveze micuţa casă părintească din comuna Bătrâna. Ba, chiar a adunat aici tot felul de obiecte tradiţionale, ca într-un minimuzeu. Urcă de cele mai multe ori în sat, la sfârşitul săptămânii, iar, în zilele geroase de iarnă, se felicită că a păstrat casa părintească. Nu doar că se încălzeşte mai uşor, dar pereţii de lemn rezistă nemaipomenit de bine la cutremur. „Construcţiile din zonă se ridicau din îmbinări de lemn, în coadă de rândunică, în aşa fel încât structura de rezistenţă este dată de tăria îmbinării între ele. Casa a fost construită de tatăl meu de jos, până sus, noi nu am făcut decât să o păstrăm aşa cum a fost, să nu o modificăm, să punem rigipsuri sau alte elemente. Am păstrat-o aşa cum a fost ridicată pentru că îmbinarea de acest gen puţine case o mai păstrează, în afară de cele care sunt deja la muzee. Case autentice, în care să poţi şi să locuieşti, rar mai vezi. Din punct de vedere al rezistenţei la cutremur, la cele de lemn este mai mare decât la cele din zidărie, tocmai pentru că acele îmbinări în coadă de rândunică, nu îi dau voie să forţeze. Ea permite o mişcare uşoară – stânga, dreapta -, dar se păstrează intactă la mişcările pământului”, explică fostul comandant ISU Hunedoara. El moşteneşte dragostea pentru lemn de la tatăl său, care a fost meşterul locului: „Cred că nu este casă în sat, să nu aibă ceva făcut de mâna lui! O asemenea casă din lemn are avantaje şi vara, şi iarna: dacă vii aici, când e caniculă, în interior este răcoare; dacă vii iarna, e călduţ înăuntru – temperatura se menţine constantă, pentru că schimbul şi aerisirea sunt mult mai bune. Asta doar în cazul în care nu o strici cu tot felul de elemente moderne şi eu tocmai asta am făcut, am ţinut la modul tradiţional de construire a locuinţelor.” Deşi a lucrat în Finanţe, soţia i s-a alăturat în demersul de a conserva casa, mai cu seamă după ce vacanţele pe alte meleaguri le-au arătat respectul pe care alte naţii îl au pentru arhitectura locală: „Am zis – avem şi noi casă la Bătrâna, hai să facem şi noi aşa ceva. Ne-am gândit să arătăm străinilor, că avem şi noi cu ce să ne mândrim. Am început încet şi a durat câţiva ani, dar ne-am îndrăgostit de căsuţa asta. Ne-au motivat şi cei care ajung pe aici şi se tot minunează de frumuseţea ei. Este o casă sigură pentru noi, o încăpere am transformat-o într-un fel de muzeu cu piese pădureneşti, dar celelate încăperi sunt ale noastre – aici stăm la sfârşit de săptămână, mai ales vara. Ai zice că aceste căsuţe sunt vechi şi nu poţi trăi în ele, dar este tocmai invers. Noi am ajuns de jumătate de oră în sat, într-o zi când afară sunt temperaturi cu minus. Chiar dacă nu am mai deschis uşile de aproape o lună, de când am intrat se simţea plăcut aici, nu este defel rece, este totul proaspăt, chiar dacă noi nu am mai făcut focul de două ierni în sobă”, povesteşte Mărioara Stăncoane. Cam opt ani au muncit cei doi să restaureze căsuţa care acum atrage privirile tuturor celor care ajung în satul Bătrâna.

Ţinutul Pădurenilor este vestit pentru pitorescul peisajelor şi satele sale, unde întâlneşti încă gospodării întregi din lemn. Distanţele mari faţă de oraşe au conservat stilul de viaţă şi arhitectura ţărănească. Comuna Bătrâna este renumită în ţară şi pomenită mereu drept cea mai mică, cu doar 77 de localnici. Farmecul căsuţelor pitite după gardurile de lemn este demn de amintit. Multe case păstrează încă arhitectura tradiţională, de la vechea moară din vale, acum părăsită, la magazinul sătesc. Nimeni nu îşi aminteşte ca aici să fi fost necazuri provocate de cutremure: „Casele de lemn se ţin bine dacă sunt făcute cum trebuie şi sunt şi mai călduroase ca alea de bolţari sau de zidărie. Odată structura de lemn ridicată, pe interior, vin puse nişte şipci la care noi le zicem lăţurele, apoi vine tencuiala. Să fie zăpada cât ele, ele tot călduroase rămân în interior”, povesteşte un localnic, Cornel Moldovan. Un alt pădurean îi confirmă spusele: „La noi, casele sunt din lemn şi iarna au o rezistenţă foarte mare, chiar dacă ninge foarte mult. Rezistă la zăpadă, la viscol şi la frig. Acum au rămas puţini oameni care mai ştiu să lucreze lemnul de case, mai remediază pe ici, pe colo, dar să facă de sus până jos, ca în urmă cu 70 de ani, nu mai sunt. La încheieturi, casa are cozi de rândunică, aşa li se spune, lucru care permite construcţiei să se mişte la cutremure.”

Primarul comunei, fost învăţător, face şi el pledoarie pentru construcţiile tradiţionale: „Casele vechi rezistau tare bine la o mulţime de încercări, fie că era vorba de ploi mari, ierni foarte grele sau cutremure. Erau făcute din lemn de către meşterii satului, că nu veneau meşteri vestiţi pe aici, mai ales că la pădureni se ajungea greu. Oamenii din sat ştiau să îşi ridice case, ciopleau lemnul şi apoi îl clădeau. Casele acelea vechi din lemn, într-un fel, sunt mai rezistente, dar şi mai călduroase decât cele din cărămidă sau BCA-uri. Şi de încălzit, se încălzeau mai uşor. Acum e o perioadă de tranziţie şi parcă nu ar mai face oamenii din lemn, se orientează spre noile materiale de construcţie, care acum sunt la modă, dar, poate că, cu timpul, o să vadă realitatea şi o să se întoarcă la ce a fost odată – casele de lemn care pentru noi sunt o tradiţie la care nu ar trebui să renunţăm”, spune Radu Herciu.

„Toate casele erau construite din lemn. Într-o etapă mai veche era folosit lemnul rotund, neprelucrat, clădit sub formă de cununi de bârne îmbinate la capete căuceşte (cheotori rotunde), suprapuse una peste alta până la înălţimea cerută de pereţii construcţiei, iar mai târziu, când bârnele pentru pereţi au început să fie cioplite pe două feţe, sau chiar pe patru, erau îmbinate în cheotori (crestături drepte). Ambele tipuri de îmbinare, cunoscute sub termenul consacrat „Blokhbau”, se pretau la lemne groase. Ulterior, între cele două războaie mondiale, începe să fie folosită, sporadic şi tehnica cheotorilor în „coadă de rândurică” sau cheotori nemţeşti (crestături teşite, înclinate), unde capete bârnelor nu mai depăşeau faţa pereţilor, ca la cheotorile drepte, dimensiunile materialului lemnos fiind mai reduse în acest sistem”, scrie etnologul Rusalin Işfănoni, în volumul „Pădurenii Hunedoarei”. Casele aveau acoperişul înalt, de două, trei ori mai înalt decât pereţii şi învelitoarea era din paie sau din şindrilă.

Arhitectura ţărănească poate părea demodată, dar specialiştii o consideră impresionantă. Ţăranii – chiar dacă nu aveau şcoală – ştiau să aleagă lemnul din pădure şi să-l clădească în construcţii care să reziste sute de ani. Directorul Muzeului Astra din Sibiu crede că cheutorile reprezintă doar unul dintre secretele caselor de lemn ale bunicilor: “Tocmai asta îi uimeşte şi pe cei care sunt acum – arhitecţii contemporani, specialişti, cei care fac analize pe arhitectură, încearcă să salveze, fac eforturi extraordinare pentru a prezerva această arhitectură zonală, îi uimeşte modul în care oamenii aceştia, de multe ori fără nicio clasă, cu nişte cunoştinţe empirice care au devenit tezaure, reuşeau să aleagă lemnul, să-l recolteze în luna care trebuia recoltat, să-l făţuiască, să-i dea două feţe, să-i dea patru feţe, să aleagă şi să folosească unealta potrivită, să îi cunoască comportamentul. Dacă vorbim de cutremure, cum s-a întâmplat recent la noi, chiar în Gorj, putem spune despre rezistenţa acestor construcţii. (…) Practic, modul în care grinzile susţin tavanul, modul în care greutatea acoperişului se lasă pe stâlpi, asta face ca această casă să intre într-o proprie tensiune şi echilibru”, a precizat Lucian Robu, citat de Agerpres.

Chiar dacă ştiau să îşi ridice case rezistente la cutremure, străbunicii nu prea ştiau ce este cu zguduielile pământului şi de ce sunt provocate. “Aceste tresăriri înfricoşate de o durare momentană, însă de o putere atât de grandiosă, încât pot desforma ţinuturi întregi, nu au o basă fundamentală spre esplicarea lor şi se pote dice, că purcederea cutremurilor de păment încă nu e esplicată cu siguranţă. Totuşî e aprope de adevăr, că causa trebue să se afle în interiorul pămentuluî”, se scrie în “Albina Carpaţilor, din luna mai 1879. Ziarul “Libertatea” din Orăştie aminteşte în numărul din 3 noiembrie 1940: “În vremurile vechi era o ciudată explicare. Oamenii de pe atunci credeau că pământul este ca un fel de plăcintă așezată pe coarnele unui taur care și el stă cu picioarele pe un ou foarte mare. Din pricina muștelor taurul dădea din cap ca să se apere. Așa cum se apără toate vitele. Când dădea din cap se scutura însă și pământul care stătea pe coarnele lui.” Alteori caută explicaţia pe cer: “Luni la 12 ore 24 minute 35 secunde timp oficial a fost cutremur atât în Bucureşti, cât şi în toată ţara. Două zguduituri puternice, cari au ţinut cu totul cinci secunde. (…) E probabil că s’a resimţit în mai toată ţara. De observat e, zice “Minerva”, că grupul de pete solare, cari coincidase cu nenumăratele cutremure de pământ de acum 15 zile, a revenit. Chiar în ziua reapariţiunei lui pe bordul solar, au avut loc cutremure de pământ în multe localităţi. Pe ziua de eri, pata cea mai mare, tocmai se afla la meridian, însoţită de zeci de pete mici”, notează Gazeta Transilvaniei, în Februarie 1909.

În perioada interbelică, apar alte credinţe:  “Oamenii neştiutori cred, că numai în zilele noastre, mai ales după răsboiu, se fac cutremure, ca pedeapsă dela Dumnezeu pentru te miri ce păcate. Adevărat este, că de când e pământul pământ, el a fost zguduit de cutremure; cu cât pătrundem în timpuri mai vechi, cu atâta cutremurele erau mai multe şi mai grozave. În România au fost totdeauna mai potolite ca în alte ţări”, scrie Gazeta Transilvaniei în anul 1929.

O micuţă carte de popularizare a ştiinţei cu numele “Cutremurele de pământ” apare în anul 1934, iar autorul ei, profesorul Ion Simionescu, de la Universitatea din Bucureşti scrie: “În urma cutremurului întâmplat la 29 Martie anul acesta, multă lume căuta să afle noţiuni mai limpezi asupra fenomenului natural, care a băgat groaza’n toţi.” Profesorul adaugă că ştiinţa este menită să facă lumină, după ce au apărut teorii alarmante: “Se spune: Pământul este o planetă. Atâta e de ajuns pentru a şti că el este alcătuit din mai multe părţi, cu densităţi deosebite, aşezate unele peste altele, cam cum sunt frunzele groase de ceapă. (…) Coaja pământului nu e groasă. E ca o foaie de hârtie de ţigară faţă de o sferă de l m diametru. Sub ea vine sâmburele fierbinte, greu, topit, rămăşiţa din ceiace era pământul peste tot, înainte de a ajunge planetă. (…) Coaja pământului deci nu e una, cum e peliţa mărului. Mai degrabă o poţi asămăna cu sloiurile de ghiaţă ce acoperă uneori faţa Dunării. Apa ar fi materie topită pe care plutesc sloiurile, unele mai înălţate, altele încălecându-se. Sloiurile se apasă unele pe altele, se aşază. Deci sunt într’una în mişcare, uneori mai încet alte ori mai repede. Mişcările sloiurilor care alcătuesc coaja pământului să arată la faţă prin cutremure.

Cadrul didactic vorbeşte şi despre efectele cutremurelor asupra oamenilor şi animalelor: “ Cu prilejul ultimului cutremur de la noi s’a scris în ziare că a fost de tăria 8, după scara Forel. Scara stabilită de Forel şi îndreptată de Rossi, cuprinde 10 trepte.  (…) În mişcările ondulatorii, pământul se comportă ca marea. Oamenii capătă ameţeli, vărsături, în tocmai ca pe un vapor. Arborii se înclină pare că i-ar bate o furtună. Unele animale le simt. Înainte de un cutremur adesa vitele din curte sunt neliniştite; porcul nu-şi găseşte loc; păsările îşi caută un loc mai sigur. S’a scris că chiar în cutremurul din urmă s’a întâmplat un fapt, care arată cât de sensibile sunt păsările, bunăoară. Un stol de vrăbii a dat busna, într’o cazarmă de pompieri, când s’a deschis uşa pentru a scoate pompele, vestindu-se din oraş un incendiu iscat de pe urma cutremurului din 20 Martie.”

Sunt amintite apoi cutremurele din ani anteriori: “La 1832 un cutremur de gradul al 8-lea s’a simţit la îndoitura Carpaţilor. S’au format crăpături în pământ lungi de 2 km şi largi de 4 m, care s’a închis încetul cu încetul. Casele din satul Malurile s’au dărâmat şi au rămas cu păreţii crăpaţi. (…) Zona Focşani-Galaţi-Sulina este la noi o rană vie, în ce privesc cutremurele. Pe această linie seismică sunt cutremure mai dese. O altă zonă de slabă rezistenţă este şi aceia dintre Dâmboviţa şi Olt; în 1916 cutremurile au ţinut, dela Ianuarie până la Aprilie şi s’au resimţit în tot Ardealul, ca şi în Dobrogea, la Sofia dar şi până la Viena.”

Despre cutremurul din 1916 există şi mărturia unui învăţător din Ardeal cuprinsă în paginile Gazetei de Transilvania: “În 13 Ian. a. c. pela ½ 9 ore am avut şi aici cutremur de pământ. A durat cam o minută şi jumătate. Eram în şcoală care a căpătat mai multe crăpături în urma zguduiturilor. (…) Spun oamenii că trosneau şurile, casele, au căzut icoane din unele case, s-a răsturnat un zid de la un grajdiu, au căzut 3 pridvoare şi 2 hoarne. Biserica încă a căpătat câteva crepături. Pagubele însă nu sunt de mare însemnătate. Spaima a fost mare, pentru că pe strade oamenii strigau: Trageţi clopotele!!!”

 

Laura OANA

 

GALERIE FOTO