Istoricul Marii Uniri şi cartea sa despre delegaţii hunedoreni
Ioachim Lazăr este istoricul hunedorean care s-a aplecat cel mai destoinic asupra arhivelor şi documentelor Unirii de la 1918. Are câteva volume dedicate integral evenimentului de la 1 Decembrie 1918 alături de numeroase studii şi articole.
După sute de pagini scrise şi ani petrecuţi în arhive, este convins: “Dacă nu ar fi fost războiul care să prălăvească imperii, dacă nu am fi avut entuziasmul românilor în iarna lui 1918, dacă ţara nu ar fi avut oameni politici responsabili, România nu ar fi fost cea de acum şi Transilvania ar fi fost încă parte dintr-un imperiu.”
Ca să onoreze jerfa de sânge a eroilor şi sacrificiul Generaţiei Unirii, la 76 de ani, bolnav şi epuizat după o spitalizare grea, Ioachim Lazăr a venit în faţa iubitorilor de istorie pentru a-şi lansa cea mai recentă carte a sa, volumul „Delegați hunedoreni participanți la Adunarea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918”. Sunt aproape 300 de pagini în care orice comunitate din judeţ îşi poate afla strămoşii care au susţinut şi au luptat pentru acest moment. Nu este o carte doar pentru specialişti, ci una pe care o răsfoieşti cu drag şi înfrigurare pentru a afla răspunsuri despre ce s-a petrecut în aşezările hunedorene, câţi oameni au semnat documentele sau cine a plecat la Alba Iulia ca delegaţi. “Sincer să fiu, încă de când am început meseria asta de istoric am dorit ca 1 Decembrie să fie Ziua Naţională a României. Iată că s-a împlinit această dorinţă fiindcă eu am socotit că evenimentul de la 1 Decembrie 1918 este cel mai important pentru istoria României”, spune autorul. Nu este singurul volum al său dedicat unirii, este însă poate cel mai important pentru hunedoreni, iar Ioachim Lazăr recunoaşte că s-a aplecat asupra acestui subiect datorită altui istoric hunedorean, Victor Şuiaga, cel care a şi participat la Marea Unire, după ce a fost rănit ca soldat pe front, şi apoi a descris momentele în volumele sale.
Acum, la 100 de ani de la eveniment, după mii de pagini răsfoite, şi alte sute de pagini scrise despre împrejurările şi evenimentele care au dus la unirea de la 1918, istoricul devean crede că, în acel moment, vremurile i-au fost favorabile României şi, pentru ca acest vis al neamului să se împlinească : „A contat contextul internaţional, cel intern, toate au concurat la realizarea acestui mare eveniment. Dacă am spune că, în 1915, nimeni nu credea că Transilvania se va uni cu România, iată că asta se întâmpla peste trei ani! Sigur că asta a depins și de o clasă politică deosebit de responsabilă care a știut să-și stabilească scopul și să urmărească împlinirea lui, ideile și idealurile pentru ca poporul român să intre în drepturile sale.”
Istoricul Ioachim Lazăr are zeci de ani de când cercetează arhivele şi fondurile documentare ale Unirii de la 1918. Munca sa este cuprinsă în câteva volume dedicate evenimentului de la Alba Iulia, dar şi în zeci de articole si comunicări. Muzeografii şi iubitorii de istorie ştiu că atunci când vine vorba despre acest subiect, Ioachim Lazăr este cea mai documentată sursă de informaţii.
Cu sprijinul Bibliotecii Judeţene Ovid Densuşianu, istoricul aduce acum un omagiu acelor timpuri şi oamenilor vremii: “Rod al unei migăloase şi îndelungante cercetări în arhive, rod al studierii a mii de pagini de documente din acel timp, inclusiv din presa vremii, cartea istoricului Ioachim Lazăr umple un gol în cercetarea istorică legată de judeţul Hunedoara şi oferă un tablou amplu şi riguros al atmosferei existente în judeţul nostru în preajma zilei de 1 Decembrie 1918”, spune Sebastian Bara, managerului instituţiei. Volumul de acum vine cu informaţii noi faţă de datele cuprinse în alt volum al istoricului – “Hunedoara şi Marea Unire”, un volum cu 400 de pagini şi documente, alături de alte 200 de comentarii şi analiză.
Ioachim Lazăr crede că este nevoie în continuare de muncă de cercetare atât timp cât: “vor exista răuvoitori în istorie, nu doar vecini, dar şi români debusolaţi. Când am citit tot felul de reacţii, m-am gândit că se poate scoate o nouă ediţie şi chiar şi aşa au rămas arhive necercetate”. Cifrele importante sunt deja clare – 174 de delegaţi a trimis judeţul la Alba Iulia, dar multe lucruri sunt pierdute sau aşteaptă să fie descoperite în arhive sau în colecţii particulare: “Hunedoara a contribuit din plin – în primul rând trebuie să se ştie că un număr important de delegaţi a venit de aici.
Hunedorenii şi-au ales, pe lângă cei care erau membri de drept, şi supleanţi într-un număr aproape dublu. Adunarea de la Alba Iulia, de pe Câmpul lui Horea, a numărat undeva între 15 şi 20 de mii de hunedoreni, un număr important din cei peste 100 de mii de oameni prezenţi acolo”.
O bună parte din aceştia şi-au găsit loc în volumul de acum al istoricului, dar Ioachim Lazăr ştie că poate fi îmbunătăţit. De exemplu, nu toate chipurile oamenilor Unirii au prins contur în fotografii: “Doctorul în istorie Ioachim Lazăr este un perfecţionist. În momentul în care nu am reuşit să găsim fotografii pentru toţi delegaţii, autorul a preferat să lase un spaţiul liber, în ideea că vom găsi această fotografie până la urmă în arhive.
Cartea este o carte document bazată pe multe ore de cercetare în arhivele din Alba Iulia, din Deva, de la Protopopiatul din Haţeg. Este o carte pe care o recomand cu mult drag pentru a sta, cu onoare, în bibliotecă”, spune editorul Paulina Popa.
Cartea nu e doar o sursă documentată cu date şi nume, ci şi un volum care surprinde atmosfera minunată a acelor vremuri. “Cel mai impresionat la Marea Unire este participarea masivă a oamenilor de la Alba Iulia, a miilor de țărani. Închipuiți-vă doar cât entuziasm – unii s-au dus pe jos, alţii cu căruţe, cu trenurile, cu tot ce au avut la îndemână ca să ajungă la Alba şi să asiste la acest măreţ eveniment. Mulţimea mare de oameni a legitimat într-un fel ceea ce s-a hotărât de către acei 1228 de delegaţi care au dezbătut şi au hotărât Unirea Transilvaniei cu România pentru toate veacurile”, spune Ioachim Lazăr. Cartea sa aduce date noi privind numărul comunelor și al adeziunilor exprimate: 169 de comune cu 31.071 de adeziuni. Şi tot în volum se găsesc şi cele 174 de fișe biografice ale participanților cu o scurtă descriere a vieții lor.
Cartea sa crează imaginea unei Transilvanii în care patriotismul nu răsuna în vorbe goale, ci în spusele şi simţirile soldaţilor întorşi de pe front, a părinţilor care îşi jeleau copiii căzuţi pe câmpurile de luptă, a unui neam sătul să fie servitor şi să primească ordine şi legi în altă limbă. Citat în cartea istoricului, Ioan Popa Zlatna din Ghelari descrie activitatea în satele de pe Poiana Ruscăi după convocarea marii Adunări de la Alba Iulia: „Vremea în noiembrie 1918 era instabilă în munţi, cu ploi reci şi lapoviţă, iar mersul prin satele muntene era cât se poate de dificil. (…) N-am lăsat nici o casă necercetată şi neavizată (…). Patru zile am umblat ca popa cu iordanul să nu ne scape nici o fiinţă fără a fi anunţată că un mare act istoric trebuie să se înfăptuiască la 1 decembrie.”
Alexandru Vlad din Ghelari povesteşte despre călătoria pădurenilor prin iarna grea din 1918: „Vântul forma troiene mari care cu greu puteau fi trecute, dar printre ele, oameni cu şube şi cojoace coborau încet spre Ghelari. (…) o drumeţie a dezrobirii naţionale. Ca dintr-un furnicar zgândărit de un băţ ieşeau flămânzii şi însetaţii de dreptate să alerge, sărind peste pietrele de pe cărările de la Feredeie şi Valea Meii spre Retişoara. (…)
Ghelărenii erau obişnuiţi ca în zilele când era târg la Hunedoara să fie multă lume în tren, dar de data aceasta întrecea orice închipuire. Ajunşi la Retişoara, ghelărenii au dat întâietate Pădurenilor care veniseră din satele mai îndepărtate. Zăpada fulguia încet iar vântul o spulbera izbind-o de feţele îmburojate ale mulţimii. Toţi, dar absolut toţi, aveau câte o bâtă în mână, cei mai bătrâni zicând că „Niciodată nu se ştie cum poate ieşi”. (…)
Pădurenii coborau de la Gara de Sus spre Hunedoara ca o avalanşă de zăpadă, îmbrăcaţi în şubele lor albe. Şuvoiul alb s-a îndreptat spre gara mare spre a lua trenul spre Simeria. Hunedoara forfotea de lume. Coloane de oameni formate din patru rânduri se îndreptau spre gara de jos a oraşului, cu fanfara în frunte intonând imnurile „Deşteaptă-te române” şi „Pe-al nostru steag”. (…) În gara Simeria… părea că este o veritabilă paradă a portului românesc.” Alexandru Vlad scrie în gara Vinţul de Jos, organizatorii adunării de la Alba Iulia au oprit trenul pentru că nu mai existau locuri de cazare în Alba Iulia: „Nu mai încap doar oameni sub cerul liber.
Vestea că trenul nu mai pleacă s-a răspândit din om în om, dar Pădurenii nici nu voiau să audă de aşa ceva. O delegaţie de cinci bărbaţi au lămurit atât mecanicul, dar mai cu seamă pe locotenentul care era şeful gărzilor naţionale, că trenul trebuie să plece spre Alba Iulia. Din vagoane se auzeau voci strigând: „Noi nu ne temem de frig sau ninsoare şi nici de apă.”
În volumul istoricului sunt prinse multe alte amintiri din timpul zilelor Unirii. Astfel avocatul Victor Şuiaga descria drumul către Alba cu gările unde aştepta puhoi de lume: „…Tineretul cânta şi juca pe peron, însufleţind şi mai mult lumea plină de entuziasm.
A fost o călătorie superbă de o rară mândrie şi înălţare sufletească, rămasă de neuitat, în care atmosfera era de ţară românească. Când un controlor voi să ceară biletele în ungureşte, toată lumea strigă: „Destul cu Ungaria, aici e România”. Dar lumea mergea la Alba Iulia nu numai cu trenul, ci şi în căruţe, călări şi chiar pe jos. Toate drumurile erau pline de români care mergeau spre Alba să vadă cum răsare soarele libertăţii româneşti.
Şi, dacă v-aţi întrebat vreodată cum s-au descurcat miile de hunedoreni în acele zile de iarnă grea, amintirile lui Alexandru Popa sunt edificatoare: „Toată noaptea ghelărenii au stat pe linia ferată ce ducea la Zlatna. Oameni practici, obişnuiţi cu frigul şi cu statul în zăpadă, pădurenii s-au orientat şi nu numai ei, ci toţi au făcut focuri în jurul cărora se încălzeau stând toată noaptea. Pădurenii erau îmbrăcaţi bine cu cojoace şi peste ele şube, şi în partea de jos cioareci din pănură groasă. În zorii zilei, pe platoul Romanilor, numit şi Câmpul lui Horea, era împânzit cu fel de fel de tribune, cine vrea şi cine avea ceva de spus, se urca frumuşel la tribună şi spunea ce are de spus. La una din tribune s-a urcat şi un ghelărean, Lobonţ Zachei a lui Bogatu, şi cu o voce tunătoare a strigat: noi tăţ românii să fim una!”
Dr. Petru Groza a scris şi el, la mai bine de trei decenii, cum a văzut momentul Marii Uniri: „Era pe înserate, în ajunul zilei de 1 decembrie… Totul era acoperit de un covor de zăpadă albă, ningând încet şi des cu fulgi tot mai groşi. De adăpostit undeva pentru atâta lume nici vorbă nici vorbă nu putea fi în acea noapte. (…)
Deşi cei mai mulţi erau de două, trei zile pe drumuri, pe un astfel de drum de iarnă, aproape nealimentaţi, făcând zeci şi sute de km pe jos sau în vagoane de marfă deschise, cu toate acestea păşeau cu toţii printre zidurile cetăţii cu o voiciune tinereasc, cântecele lor de veselie părând să nu mai aibă sfârşit. (…) în această stare sufletească au petrecut ei toată noaptea, sub cerul liber, printre cazărmile oraşului sau adăpostiţi pe lângă biserici, tăvăliţi pe covorul nesfârşit al zăpezii, înveliţi în şubele lor, încât părea că numai respiraţia istoriei mai întrerupea liniştea acestei nopţi, în care ningea neîncetat.”
Tot în volumul: „Delegaţi hunedoreni…”, găsiţi şi mărturia unui fost ghid din Panteonul Moţilor, Toader Dragoşa din Ţebea care îşi amintea acele zile din tinereţe: „În ajunul zilei de 1 decembrie 1918 am ajuns la Alba Iulia, seara. Cine putea găzdui potop de lume adunată aici? Ne-am strâns în grupuri mai mari sau mai mici prin curţi, ferindu-ne de vântul rece sau prin pieţe şi prin locuri pe câmp, unde s-au aprins focuri pentru a ne mai încălzi şi a ne veseli în jurul lor. Acolo, pe lângă focuri, cântam şi jucam de bucurie; fanfarele minerilor umpleau văzduhul de melodii vesele, sporind fastul pregătirilor de a doua zi. (…) „Până când, frate-ardelene,/ Vom trăi tot în nevoi,/Până când măi bănăţene/ Or mai râde-alţii de noi?/Fraţi români de multe chinuri/Purtaţi nume de viteji,/Spuneţi tuturora cine-i,/Cine-i domn pe codri verzi! Fraţi români munciţi glia, Faceţi pieptul bărbătesc,/Să-ntărim toţi România,/ Mărind neamul românesc!”
La fel precum ţara, şi istoria Unirii a fost frântă de venirea comuniştilor, scrie Ioachim Lazăr: „Din 1948 doctrina biruitoare a internaţionalismului proletar a pus capăt unei epoci istoriografice româneşti în care naţiunii i se rezervase rolul de valoare supremă pe plan politic, cultural şi etic. Timp de câţiva ani, actele politice naţionale ale anului 1918 au devenit subiecte tabu sau au fost radical distorsionate (…) După anul 1968 s-a înregistrat un fenomen istoriografic şi publicistic fără precedent prin amploarea şi intensitatea sa, cu momente de vârf în anii aniversari. Foştii delegaţi oficiali ai Adunării Naţionale de la Alba Iulia, dintre care mulţi trecuseră prin închisorile comuniste, constatau că nu numai că au din nou voie să vorbească despre implicarea politică a tinereţii lor, dar şi că li se acordă o importanţă deosebită, „veteranii” fiind personaje importante ale aniversărilor Unirii. (…) Vastul fond documentar păstrat la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia a fost cercetat doar parţial. Abia în 1989, Documentele Unirii au făcut obiectul unei ediţii masive, însă nici de atunci ele nu au stat la baza vreunui program de cercetare care să le asigure o valorficare globală.”
Ioachim Lazăr s-a născut la 15 mai 1942, în oraşul Lupeni, dar “se consideră venind din lumea moţilor crişeni şi dovedeşte prin structură că aparţine acestora”, scrie istoricul Mircea Baron în “Laudatio”, în “Studii de istorie a Transilvaniei”, un volum dedicat lui Ioachim Lazăr la împlinirea a 70 de ani. Acestea este amintit ca fiind beneficiarul unei solide pregătiri ştiinţifice, cu temeliile aşezate în studiile universitare de la Cluj şi continuată pe parcursul carierei de peste 50 de ani; pasiunea pentru istorie şi “crezul că este dator şi în acelaşi timp capabil să descopere un trecut care poate fi pildă pentru generaţiile actuale şi cele care vor veni”, scrie Mircea Baron; iubirea pentru spatiul transilvănean; o putere de muncă extraordinară confirmată de cele aproape 200 de studii publicate în revistele de specialitate şi aproape 30 de cărţi şi broşuri, dintre care mai bine de o treime îl au ca unic autor. În “Laudatio” se aminteşte şi diversitatea operei abordate cu referire direct la spatial hunedorean: “Poate părea o exagerare, dar dr. Ioachim Lazăr îi datorăm punerea în valoare a genului monographic, atât de drag perioadei interbelice, aducerea în atenţia lumii ştiinţifice a multora dintre membrii familiei Densuşianu, temă căreia i-a dedicate 25 de ani de cercetări, accentuarea participării şi rolului avut de hunedoreni la înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, redescoperirea vechii mănăstiri de la Vaca şi efortul de a o pune în valoare.”
Istoric de prestigiu, dascăl, cercetător științific, director de muzeu, autor a zeci de cărți de istorie și monografii ale localităților hunedorene, Ioachim Lazăr și-a construit, în peste cinci decenii de activitate, un profil profesional demn de respect. Volumul dedicat istoricului hunedorean îi are ca editori pe Carmen Barna şi Ciprian Drăgan care scrie: „Ioachim Lazăr este cercetătorul care a publicat multe monografii ale judeţului, a publicat numeroase articole. Este istoricul care are contribuţii importante la istoria judeţului nostru. Incurajează tinerii cercetători să studieze istoria pe baza documentelor din arhivă. Din funcţiile avute ca director al Castelului de la Hunedoara si al Muzeului din Deva a inaugurat noi secţii dezvoltând cele două instituţii.” La inițiativa lui Ioachim Lazăr s-au inaugurat şi casele memoriale dedicate unor mari nume ale judeţului: Casa Memorială „Crişan” în 1979, Muzeul Memorial „Aurel Vlaicu” în 1982 şi Punctul Muzeistic de la Ţebea în 1984. A avut o contribuție importantă la publicarea revistei Muzeului judeţean Deva “Sargetia” ca redactor responsabil între 1978 şi 2008, în 1995, Ioachim Lazăr a fost creatorul şi redactorul responsabil al revistei Muzeului Castelul Corvinilor, Corviniana; după 1990, a iniţiat seria “Restituiri” şi, în ultimii ani, a muncit mult la realizarea amplei monografii în cinci volume a județului Hunedoara.
Laura OANĂ
