Înviere 2020: adunăm lumină pentru suflet

Cu fiecare an din ultimele decenii, prăpastia dintre Paştele vechi din sat şi Paştele omului modern s-a adâncit. În 2020, în mod ciudat, distanţarea socială pare să şteargă diferenţele – blocaţi în case, orăşenii şi-au redescoperit gustul pentru bucatele de casă. Chiar dacă nu e făcută pe vatră, pâinea frământată şi coaptă în casă a cucerit mesele şi reţele de socializare. Bărbaţii îşi văd de gospodărie, gospodinele se întrec în reţete şi ouăle se înroşesc în foile de ceapă. Realizăm că, în tot răul e şi un bine şi că ne putem întoarce către timpurile când Paştele se trăia, nu se cumpăra.

Pentru străbunicii noştri, Paştele nu era un timp al liniştii: „Este un război total între spiritele rele şi cele bune. Acum ţăranul apelează la magia pozitivă care să-i apere familia şi gospodăria. Este o perioadă plină de interdicţii care îl ajută pe om să câştige lupta cu duhurile rele, iar încălcarea acestora aduce necaz tot anul.” povesteşte etnologul Marcel Lapteş. Cei care nu le respectau, cădeau pradă ispitei diavolului. Sărbătoarea Învierii urmează un scenariu ritual de înnoire anuală a lumii prin moartea şi renaşterea Mântuitorului: “Timpul se degradează neîncetat în Săptămâna Patimilor (…).

După trei zile de haos şi întuneric în care omenirea a rămas fără protecţie divină, urmează miracolul Învierii din noaptea Paştelui şi actele de purificare din Săptămâna Luminată care readuc echilibrul şi armonia”, crede cercetătorul Ion Ghinoiu.

În satul traditional, copiii erau crescuţi de moşi şi părinţi să înţeleagă binele şi să ocolească răul. Ascultau basme unde cei buni învingeau întotdeauna, ascultau vorbele preotului despre lumea de dincolo şi greul păcatului. Pentru ei, asta era toată învăţătura pe care o primeau : trăiau cinstit şi mureau lin cu credinţa într-o lume mai bună. Cântau: „Lumea asta nu-i a mea,/ Cealaltă nici aşa./ Lumea asta-i cum o vezi,/ Cealaltă cum o crezi”.

După decenii de comunism urmate de altele de capitalism românesc, milioane de români ascultau şi rosteau în van îndemnul de a fi mai buni. Postul a devenit alimentar, păcatele se spovedesc doar pentru a fi repetate de cum te-ai ridicat din genunchi. Purtarea creştinească e o vorbă şi nu o faptă. Mii de oameni se înghesuiau să ia lumină pentru candele şi nu pentru suflet.

Aprindeam o lumânare pe care o simplă pală de vânt o stingea şi rămâneam pe întuneric. Panica creată de răspândirea noului coronavirus, deznădejdea, teama de durere şi boală, dârdâiala în faţa morţii a pus în faţa unora oglinda adevărată a sufletului. Şi, prinşi în betoane, departe de primăvară, oamenii se întreabă tot mai des dacă trăiau cu adevărat bine şi dacă au ales cu înţelepciune calea care duce spre propria Înviere.

Întoarcerea cu veacuri în urmă, urmarea întocmai a tradiţiilor şi obiceiurilor, poate nu e cea mai bună cale de urmat în secolul 21. Are însă un farmec aparte. Toate tradiţiile locurilor îşi au propriul tâlc şi te învaţă câtă bucurie îţi aduc lucrurile simple, vieţuirea împreună şi apropierea de natură. „Postul Paştelui are şapte trepte de spiritualitate şi, în calendarul ţăranului român, toate sunt puse cu rost. Cele şapte trepte încep cu „spolocania”, adică spălatul vaselor şi culminează cu Învierea Mântuitorului. Omul se pregăteşte spiritual pentru Paşte, dar cea mai importantă este Săptămâna Mare când munca este pe sfârşite şi încep pregătirile mesei, a hainelor şi a atmosferei de sărbătoare”, spune Marcel Lapteş, autorul volumului „Timpul şi sărbătorile ţăranului român”.

Săptămâna Mare începe cu Lunea Sfântă, continuă cu Marţea Seacă, iar Miercurea Paştelui era ultima zi în care femeile şi fetele aveau voie să mai toarcă şi să mai ţese. În Joia Neagră, încep chinurile Mântuitorului. Vinerea Mare era zi de post negru, zi cu multe interdicţii:

 

„ În Vinerea Mare nu se seamănă, că n-ar creşte nimic. (…) Tot ce poţi să faci de Vinerea Mare este să frămânţi şi să coci pască şi să te speli. Atât!”, concluzionează etnologul Irina Nicolau. Sâmbăta, toată lumea munceşte să pună la punct ultimele lucruri, înainte de slujba de Înviere.

În credinţa populară, în această săptămână, se duc cele mai aprige lupte între bine şi rău. Se pomenesc morţii pentru că, în Joia Neagră, încep să se deschidă cerurile. Familiile mai bogate dau pomană celor mai săraci. Satul se orânduia ca să primească cum se cuvine Sărbătoarea Paştelui: se curăţă trupul şi sufletul. Apoi totul se pregăteşte pentru înnoire.

În noaptea de Înviere, sătenii în putere se strâng la slujbă: se înconjura biserica în sens invers acelor de ceasornic. Oamenii cântă “Christos a Înviat!”, trec pe la morminte, se roagă şi apoi aşteaptă împărţirea “paştilor”. Dis de dimineaţă, ţăranul se închină, se spală, rosteşte o rugăciune, îşi ia paştile şi, doar după asta, poate să guste din bucatele de sărbătoare.

Duminica, în prima zi de Paşte, sătenii pleacă din nou către biserică, iar femeile poartă coşuleţe sau traiste pline cu ouă colorate pe care le împart copiilor. „Pentru a juca rolul de substitut ritual al personajului sacru, oul este ales la Miezul Păresimilor, ziua de miercuri din mijlocul Postului Mare, este gătit (colorat şi încondeiat) în Săptămâna Patimilor, pentru a fi ucis, prin lovire violentă în cap şi mâncat sacramental în ziua de Paşte. Prin acest scenariu ritual, cei vechi credeau că timpul şi spaţiul înconjurător moare şi renaşte anual, împreună cu divinitatea adorată”, explică Ion Ghinoiu.

Ouăle muncite nu se dau de pomană pentru că se spune că Dumnezeu nu le primeşte. Se spune că dracu’ întreabă dacă oamenii mai colindă şi dacă mai fac ouă roşii. Legenda spune că atunci când oamenii nu vor mai face aceste două lucruri, diavolul va deveni stăpân peste lume.

În prima zi de Paşte, toţi sătenii poartă ceva nou – o haină, papuci sau măcar un batic. După slujbă, fiecare petrecea la casa sa: „oameni-s osteniţi după slujba de Înviere”, credeau bătrânii. Satele hunedorene păstrau obiceiuri străvechi – la Densuş era „Împuşcatul cocoşului”, la Peşteana şi Sarmizegetusa se făcea „Alergatul prescurii”, iar la Certej şi Hondol “Steagul de Paşte”. A doua zi după Paşte, la Boiu, se ţinea “Scaunul popii” când copiii adunau ouă vopsite şi tinerii pregăteau preotului din sat un jilţ cu flori şi spini care ascundeau cuibarul . “Din cauza regulilor impuse de autorităţi toate acestea se amână pentru primăvara care vine.

Acum, departe de spectacolul lumii, fiecare îşi poate alege în tihnă calea spre Înviere. Timpurile grele au minunile lor – oameni deveniţi eroi prin frumuseţea gesturilor, privirea care se bucură de frumuseţea unui flori şi redescoperirea adevărului că lumina lui Dumnezeu nu aprinde candele, ci inimi.

 

Text și foto: Laura OANA