INTERVIU MARIUS PREDA, magicianul jazz-ului: Rețeta fericirii este DUMNEZEU

Pasionat de muzică, la 20 de ani înregistra un album cu celebrul Andre Rieu. Astăzi un maestru a nu mai puțin de șapte instrumente, pe Marius Preda cel mai bine îl reprezintă țambalul, cu care a făcut senzație în întreaga lume! Venit la Hunedoara, pentru a încânta publicul cu muzica lui, un jazz cu melodioase acorduri românești, în cadrul Festivalului „Music Nights by the Castle”, Marius Preda a acordat un interviu în exclusivitate pentru cititorii cotidianului REPLICA.

 

Reporter, Ada Beraru: Ce este Muzica, domnule Marius Preda?

Marius Preda: Muzica este Viața, Dumnezeu! Muzica este Totul!

Ați plecat în 1993 la Haga. În ce fel v-a schimbat experiența respectivă? Cum erați, înainte de momentul 93 și cum v-a schimbat experiența olandeză? Ce simțiți că a transformat în dumneavoastră?

Cred că s-ar fi schimbat pentru toți din generația mea dacă ar fi avut și ei ocazia să ajungă acolo, așa cum mi s-a întâmplat mie, datorită naistului Nicolae Pârvu, pe care trebuie să îl menționez de fiecare dată, pentru că fără el nu aș fi ajuns acolo. Însă viața s-a schimbat nu în Olanda, în ’93, ci mult mai devreme, în Franța. Am avut acolo un turneu și acolo am avut ocazia să ascult și să văd ce înseamnă jazz-meni adevărați și tot acolo am descoperit canalul TV5, unde se cânta muzică, erau musette, chitariști… Atunci m-am îndrăgostit cu adevărat de jazz. Iar Olanda, din punctul ăsta de vedere, după America, are cea mai bună școală de jazz din lume.

Ați studiat vibrafonul în Olanda, dar cântați și la țambal, un instrument eronat văzut ca unul folcloric, popular. Care este diferența dintre cele două?

În primul rând, acodajul. Vibrafonul nu are nicio treabă cu țambalul, dar este tot din gama de instrumente de percuție.

Pe care dintre cele două îl preferați?

Greu de spus, pentru că pe amândouă le iubesc la fel. Cu vibrafonul ai alte posibilități, alte nuanțe, cu țambalul dinamica este de la pianissimo, la un fortissimo- fortississimo exagerat. Vibrafonul are farmecul lui, are o chestie magică, mai ales atunci când cânți balade. Niciun instrument nu este mai frumos decât celălalt, așa că nu prefer țambalul sau vibrafonul.

Pentru că vă dovediți măiestria în interpretare la nu mai puțin de șapte instrumente, ați fost supranumit “omul orchestră”.

Mie nu prea îmi place expresia asta, “omul orchestră”. Prea sună a circ ieftin.

Cum i-ați, spune, așadar, unui artist capabil să interpreteze muzică la 7 instrumente diferite?

Un iubitor de instrumente. Eu mi-am luat timp pentru toate, ca să le studiez serios. Nu am expus aici toate instrumentele la care cânt, dar am avut aici, la Hunedoara, șansa unică de a găsi un vibrafon chiar în Castelul Corvinilor (n.r. este vorba despre vibrafonul lui Nistor Purcariu, zis Giovanni). Adică… ce șanse ai ca într-un castel, în România, să dai peste un vibrafon?

Dacă e să trageți linie învățămintelor pe care vi le-a adus viața, ce ați înțeles că e cel mai important să facem?

Să petrec mai mult timp cu copiii. Ei au 19 și 20 acum și cânt împreună cu ei dar, dacă aș putea, aș da timpul înapoi.

Ce ați face diferit?

Aș accepta toate nebuniile lor, i-aș îmbrățișa altfel, mi-aș lua timp pentru ei… Dar… totul se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple. În perioada copilăriei lore u cântam foarte mult, eram foarte solicitat și, până la urmă trebuie să existe cineva care, aș cum spun olandezii, să aducă acasă “brod on the plank” (n.r. “pâinea pe masă”).

Ce contează cel mai mult în viață?

Să fii iubitor, să fii respectuos!
Și dacă dragostea și respectul nu se întorc în aceeași măsură spre tine? Dacă tu dai mai mult decât primești?
Dacă te-ai născut cu altruism în tine… asta e. Nu trenuie să ai așteptări. Când iubești, Iubești!

Sunteți născut în București și crescut la bloc, dar mergeați în fiecare săptămână la bunici. Cum a fost copilăria dumneavoastră?

Știu ce înseamnă să furi cireșe, prune, mai săream un gard, mai mergeam la vecinul, îmi dădea brânză… Îmi trebuia doar un colț să joc fotbal. Noi, inițial, am locuit în Dristor, dar apoi tatăl meu a făcut un schimb de locuință, ca să fim mai aproape de bunica. Ea locuia în comuna Pantelimon și era puțin bolnavă. De aceea ne-am mutat în “capătul lui 14”, pe Șoseaua Pantelimon.

Pe unde v-au purtat pașii, prin lume și unde v-a fost cel mai drag? Unde v-ați simțit cel mai aproape de casă, chiar dacă nu erați acasă?

Interesantă întrebare… La Paris! Când am ajuns acolo prima oară, cred că aveam 12 ani, am început să plâng. M-am regăsit! Cred că avusesem o viață anterioară și trăisem acolo. Eu cred în tot. În Arsenie Boca, pe care îl voi vizita. În tot! Un artist trebuie să creadă în tot! Altfel te limitezi.

Cel mai greu moment din viața dumneavoastră care a fost?

Nu cred că m-am simțit vreodată depresiv. “You have to go with the flow”. Totul decurge natural. Însă cel mai greu moment a fost când am dus țambalul în jazz. Nu că nu aș fi fost acceptat de străini. Cu ei a fost ok. La români a fost problema, românii care țin la etichete. Americanii și olandezii, când m-au descoperit cum cânt, au început să mă copieze, ceea ce mă bucură. Că eu nu fac chestia asta doar pentru mine. Acum visul meu este să deschid o școală de jazz la Conservatorul din Haga, unde chiar am fost solicitat de directorul de acolo și să o duc și la Berkely, în Boston. Pentru că, la 44 de ani, nu mai ești ca la 30. Începi să te gândești: “Ce las moștenire?” Adică mă gândesc la ce a făcut instrumentul pentru mine și ce pot face eu, acum, pentru el.

Ați introdus țambalul în jazz și ați fost primit de comunitatea românească, mai întâi, cu un pic de reticență, dar jazz-ul este chiar improvizație. De unde vine acest termen?

Cred că a fost un cuvânt spus la întâmplare. Afro-americanii, la o băută, și-au zis: “Măi, ce să facem?” “JAZZ”. Jazz-ul nu este ceva nou, ci doar un limbaj pe care l-au inventat afro-americanii, după aceea l-am luat și noi. Acum ai toate informațiile la tine, poți să le înveți, dar în Muzică trebuie să intri, să curgă prin tine.

Rețeta fericirii, marca Marius Preda, care este?

Pentru mine a fost întotdeauna Dumnezeu. Altceva nu. Sprijin în momentele grele și prezent în bucurie.

Cum este Dumnezeu?

Este o părticică din noi. Noi suntem parte din el. Trebuie să crești în desăvârșire. Să te trezești cu Dumnezeu de dimineață și să îi spui: “Îți mulțumesc azi că m-am trezit și am să încerc azi să cresc în Tine”.

 

Ada Beraru