Însoţitul de Sântoader. Obicei unic din Ţara Haţegului
Glasuri mici împânzesc locul cu bucurie şi mâini harnice se grăbesc să împartă aluatul proaspăt frământat şi scos din troaca de lemn. Cei mari încearcă degeaba să facă ordine în entuziasmul copiilor, care strigă, trag de coca moale şi împrăştie norişori de făină în verdele proaspăt al primăverii. Aerul freamătă de mirosul miilor de flori din livadă şi, la sunetele vesele din gospodărie, se adaugă cele iscate de o vrednică suită de albine ce ţine isonul trilurilor meşteşugite ale mierlelor. Este Sâmbăta lui Sântoader şi, în satele comunei Sântămărie Orlea, pregătirile de sărbătoare sunt în toi.
În aşezările din Ţara Haţegului, are loc în această perioadă un obicei unic în ţară: “însoţitul de Sântoader”. Dacă în majoritatea locurilor, Sântoaderul este văzut ca o divinitate de care sătenii ştiu frică, aici lucrurile stau taman pe dos: Sântoaderul este protectorul copiilor şi sărbătoarea dedicată lui a devenit una a comunităţii: „Obiceiul este unul pentru copii, este o bucurie imensă pentru ei să participe. În Sâmbăta lui Sântoader, se pregăteşte aluatul, la fel ca cel de pâine, dar, în loc să facem pâinici, se fac colăcei şi deasupra lor se fac “crestele”. Se coc sâmbăta, iar duminică dimineaţa crestele se înflorează şi copiii le iau cu grijă şi se duc cu ele la râu, însoţiţi de părinţi, neamuri. Crestele se pun pe o scândură, în şir, apoi un părinte scufundă lemnul în apă. Creasta care merge mai repede la vale câştigă pentru copil numele de “soţul mare” sau, dacă este fată, “soaţa mare”. Toată lumea pleacă de la râu, la casa acelui copil, unde sunt ospătaţi, apoi trec cu rândul şi la alte case. Peste tot, oamenii se pregătesc şi îşi tratează prietenii cu bunătăţi. Duminica de Sântoader este o zi în care copiii sunt împreună, se leagă prietenii care rămân bine închegate pentru mai departe. Este o sărbătoare a comunităţii, o zi a bucuriei”, povesteşte Silvia Szakacs, preşedinta Asociaţiei Femeilor din Sântămăria Orlea. Mereu cu zâmbetul pe buze, femeia recunoaşte că în această zi coace cuptoare întregi de colaci doar pentru ca obiceiul să nu se piardă.
Femeii i-au venit în ajutor şi alte bunici din satele din jur, profesoare, dar şi tinerele de la Geoparcul Dinozaurilor, încântate că localnicii duc mai departe tradiţiile din bătrâni. Toată lumea lucrează de zor, ba cu aluatul, ba cu strunirea copiilor. Fiecare vrea să îşi facă singur colăcelul ceea ce nu-i tocmai lucru simplu pentru cei mici şi năzdrăvani. Şi, când lucrul ajunge la creste, este şi mai migălos.
Din acelaşi aluat, se pregătesc şi crestele: „Tăiem o bucată peste care punem mai multă făină şi frământăm până se face mai tare compoziţia, asemănătoare cu cea de tăieţei. Se întinde apoi sub formă de dreptunghi, precum o panglică, şi, pe o singură margine se fac mai multe tăieturi cu cuţitul, ca să se aleagă de acolo petalele florii, apoi începem să rulăm”, explică Lucia Huţiu, în timp ce modelează ba aluatul, ba degeţelele copiilor peste bucăţile mici de cocă. Sunt şi mici taine pe care femeia le dezvăluie bucuroasă: „Cu cât aluatul este mai tare, iese mai bine şi rezistă mai mult. După ce creasta este gata, se pune cu atenţie deasupra, pe colaci, şi se dă la cuptor.”
După ce nea Nicu pune colacii pe vatra încinsă, copiii dau iama prin livada omului şi o jefuiesc de flori: capete îmbujorate de gutui japonez, păpădii galbene, toporaşi, flori de piersic sau de corcoduş toate ajung în pumnii micuţilor, pregătite să împodobească crestele calde.
Duminică dimineaţa, zarva se mută pe marginea râului. Fiecare copil ţine cu grijă micuţa creastă decorată cu floricele. Acum încep emoţiile: bucăţile coapte şi înflorate sunt aşezate cu grijă pe o scândură. Una dintre localnice îşi face curaj şi intră în apa rece. După ce scufundă lemnul în apă, crestele o iau la vale, fiecare în ritmul ei în timp ce copiii le urmăresc de pe mal. Fiecare strigă, aplaudă şi chiuie de parcă micuţa creastă le-ar putea urma îndemnurile. E o bucurie grozavă pe malul apei şi adulţii se distrează de minune: „Sărbătoarea aceasta este dedicată prieteniei. Ne bucurăm mult că oamenii din Sântămărie Orlea reuşesc să reînvie vechile obiceiuri, să implice comunitatea în păstrarea tradiţiilor. Cei de la Şcoala Gimnazială din comună, Asociaţia Femeilor din Sântămăria Orlea, primăria, dar şi oamenii de la Geoparcul Internaţional UNESCO Ţara Haţegului s-au organizat pentru ca o întreagă comunitate să se adune ca să îşi păstreze rădăcinile”, spune Adina Popa, reprezentanta Geoparcului, entitate care reuşeşte să promoveze din nou atât de frumos identitatea locală.
Tot de Sântoader, în prima duminică din Postul Mare, în alte sate din Geoparc, sărbătoarea este diferită: „La noi, obiceiul se ţine un pic altfel: se fac pupeze, care seamănă cu prescurile, şi se pun într-un pom. Copiii se învârt în jurul lui în timp ce un adult începe să scuture copacul. Fiecare ia pupeza lui. Copiii se înţeleg şi se prind soţi, dar nu se merge la râu. De obicei, se alege un măr în a cărui scoarţă se face o cruce şi copiii se învârt de trei ori în jurul lui”, spune Vicula Stăncesc, o femeie din satul Vălioara, comuna Răchitova, dovadă că, în Ţara Haţegului, fiecare sat a păstrat măcar o mică parte din povestea locurilor.
Silvia Szakacs, preşedinta Asociaţiei Femeilor din Sântămăria Orlea, povesteşte că acest obicei al „Însoţitului de Sântoader” este unul foarte vechi, care se pierde în negura vremurilor, dar bucuria copiilor este mereu surprinzătoare. „Mai demult, nu se folosea scândură, ci un mai, o bucată de lemn folosită la spălarea hainelor. Fetele învăţau de mici să lucreze, să frământe aluat şi fiecare casă avea cuptor de copt pâinea, acum ne strângem cu toţii la cei care le-au păstrat. Se mai spune că prieteniile legate de Sântoader sunt pe viață. Este o dovadă că într-o comunitate, oamenii se înrudesc nu numai prin sânge şi prin alianţă, ci şi spiritual, iar înfrăţirea este importantă.”
Laura OANA
