Independența catalană, un masochism în grup

Este incredibil cum, câteodată în istorie, omenirea își pierde rațiunea, lăsându-se redusă la instinctul de turmă numai și numai spre a fi condusă spre suferință și sărăcie. Pentru ca lumea să se arunce în aer, condiția necesară, dar nu și suficientă, este să apară o idee, un lider cu aură pregnantă de manipulator nativ și o conjunctură potrivită. Când nu există niciun motiv obiectiv de revoltă,  pentru a te urma într-o aventură nefastă pentru ei, oamenilor trebuie să le fie stârnite cu talent patimile lăuntrice, lăcomia, răutatea latentă, trebuie să le fie confecționat un dușman.

Pentru englezi, acesta a fost ”instalatorul polonez”. Nigel Farage, David Cameron și Boris Johnson, au reușit să le tragă britanicilor cea mai mare țeapă a secolului atunci când i-a prostit să renunțe singuri la statutul de răsfățați ai Uniunii Europene. Atât de păguboasă a fost ”victoria” lor, încât, de la votarea Brexitului, autoritățile Marii Britanii nu fac altceva decât să caute soluții pentru a-i estompa efectele nefaste. Cum s-a ajuns aici? Simplu! E cazul tipic în care un grup de politicieni speră să câștige mai multă putere, mizând exact pe ce spuneam: patimi lăuntrice, lăcomie, prostie și răutatea latentă din oameni. Vor trăi englezii mai bine după Brexit? Categoric, NU! Iar dovada că victoria Brexitului a fost o victorie a la Prius e însăși faptul că atât Cameron, cât și Farage, au fost rași din prima linie a politicii. Iar ceasul ticăie și pentru Johnson. Chiar dacă prea târziu, englezii par că încep să înțeleagă în ce belea i-a băgat populismul.

Ceva similar se întâmplă chiar acum în Catalonia. Un grup de oameni conduși de Puigdemont vor să se înscăuneze pe ei înșiși în funcții supreme, iar pentru asta au nevoie de o țară. Ca să facă rost de ea pur și simplu dau foc la întreaga Spanie, Europă și lume. Cei care îi susțin au fost deconectați de la rațiune și văd în Madrid un dușman care atentează la ”sfânta lor libertate”.

Dacă nu s-ar fi lepădat de rațiune, catalanii ar fi înțeles că pentru viața prosperă pe care o duc acum, pentru gradul extraordinar de civilizație atins în regiune, pentru libertatea născută din autonomia acordată de Madrid, le sunt datori întregului popor spaniol. Toate guvernele spaniole, inclusiv regimul dictaturii lui Franco, au făcut în Catalonia investiții publice uriașe. Circa 25 la sută din toate investițiile făcute în Spania au fost destinate Cataloniei. Au fost construite centrale atomo-electrice, autostrăzi, căi ferate de mare viteză, cel mai mare aeroport spaniol și, să nu uităm, cel mai mare stadion din Europa.

E just atunci ca din veniturile Cataloniei, o parte să se întoarcă la țara mamă, care a investit acolo la greu.

Ca să ajungă șef de stat, Puigdemont și camarila sa  manipulează însă istoria, incită și radicalizează în stradă un conflict, fiind conștient că în afară de îmbuibarea domniei sale, toți spaniolii, catalani sau nu, vor avea de suferit. Deja o fac. Spectrul haosului a făcut ca peste 700 de companii mari să-și mute sediul social și fiscal din Catalonia, pentru a rămâne în Uniunea Europeană; oamenii au început să își retragă cele 180 miliarde de euro din depozitele bancare din provincie, pentru a păstra garanția Băncii Centrale Europene, iar primele două bănci din Catalonia au fugit în fața prăpădului spre care o duce Puigdemont. Vineri, 268 de firme au părăsit regiunea catalana, întregind imaginea unei prăbușiri spectaculoase.

Numai în stare de turmă, catalanii (34 la sută din populația regiunii) pot vota pentru independență, fără să ia în considerare că votează pentru sărăcie și haos.

Numai aduși în stare de turmă catalanii nu realizează că independența regiunii, la fel ca Brexitul englezilor, nu înseamnă decât chichițe politicianiste pe care se cațără lideri iresponsabili orbiți de fastul puterii absolute. Lideri care nu sunt deranjați că scopul lor înseamnă disperare și sărăcie pentru populații întregi.

Deja în Catalonia lucrurile au ajuns prea departe, iar de vină nu sunt oamenii prostiți de conducătorii lor. Prin urmare,  ca să prevină o criză adevărată pornită de la o teorie falsă, Madridul a anunțat sâmbătă convocarea de alegeri regionale în Catalonia în termen de şase luni, pentru revenirea la ‘normalitate’, precizând că puterile administrației catalane vor fi transferate guvernului central. Practic, după aprobarea în Senatul spaniol al acestor măsuri în 27 octombrie, regiunea spaniolă Catalonia își pierde autonomia.

Puigdemont are doar două opțiuni: se trezește din visul său de glorie și renunță sau aruncă Spania și Europa în aer. Aș miza totuși pe prima variantă. Spre deosebire de oamenii prostiți de el, Puigdemont nu pare un masochist.

Adrian SĂLĂGEAN