Ignatul, marea sărbătoare păgână închinată Soarelui

„Acum putem junghea porcul/ De Ignat şi zău vă spun/ Cu cinci dimineţi ’năintea/ Sfintei zile de Crăciun!”. Versurile deapănă povestea lui Ignat, o poveste care trebuie spusă musai celor  care încalcă interdicţiile zilei. În satul românesc de odinioară, ziua de Ignat era dedicată ritualului sacrificării porcului şi orice altă muncă trebuia „plătită” cu povestea omului care l-a învins pe diavol.

Muzeograful Monica Duşan e o mare iubitoare a satului şi o excelentă cunoscătoare a tradiţiilor, mai ales a celor din Apuseni. Povesteşte că, în satul românesc tradiţional, Ignatul era o mare sărbătoare respectată de ţărani: „Se ţine în 20 decembrie, înaintea solstiţiului de iarnă. Este un ritual care are nevoie de un sacrificiu, un ritual precreştin dedicat Soarelui. Se ţine tocmai în această perioadă când astrul stă puţin pe cer. Sacrifiul porcului este menit să-i redea forţele şi lumina. De aici se trage, de fapt, şi numele de „Ignat”, din străvechiul „ignis” care însemna foc, lumină”, explică muzeograful secţiei muzeistice din Brad. Etnologii au găsit în caracteristicile ritualului de la sate, trăsături ale sacrificiului magic din societăţile tribale. Marcel Lapteş vorbeşte despre prezenţa divinităţii care: „…pedepseşte exemplar pe cei care nu îndeplinesc cu stricteţe ritualul sacrificiului, ceea ce dovedeşte încă o dată că la origini, acesta era uman, fiind, apoi înlocuit treptat cu cel animal mai variat simbolic prin implicaţii.”

Viorica Boldura din Dealu Mare, comuna Vălişoara este menţionată în volumul „Anotimpuri magico-religioase” povestind despre femeile care lucrează în ziua de Ignat şi se abat de la ritualurile sărbătorii. Acestea ar fi chinuite şi opărite cu apă clocotită. În aproape toate satele hunedorene era credinţa că este păcat să lucrezi în această zi deoarece asupra gospodăriilor se pot abate boli şi accidente „mai cu samă copii ăi mai slăbuţi, născuţi cu greu de muieri”, se notează în volumul etnologului hunedorean. Ca să se ferească de pedepse, cei care încălcau interdicţiile trebuiau să spună povestea Ignatului.    

Cornelia Neaga din Ribiţa are un talent aparte. Dumnezeu i-a dat har să pună în versuri tradiţiile şi splendoarea satului românesc. Cunoscută în sat drept „a lu’ Truchici”, poeta populară a reuşit să scoată peste 20 de carţi în numai cinci ani. Femeia a pus în versuri şi povestea lui Ignat pe care: „Am auzât-o di la Mărioara li Nistor, ea mi-o povestit-o şi io, cum mi-s deşteaptă, am şi scris-o-n versuri: „De Ignat, buna zicea,/ Că porcu vom junghia/ De-i vom zice povestea/ Zău de nu, ajung sara!”, recită femeia.

„Într-un cătun, sus la munte/ Ignat –om sărman născut/ Avea el, bată-l norocu/ Nouă şelezi de crescut/ Într-o zi, din întâmplare/ Să-ntâlni c-un popă-n cale/ Ce mâna, strigând cam tare/ Nouă mascuraşi la vale/ -Hai să facem o prinsoare,/ Zâsă pă nepusă masă:/ -Îţi dau porcii, iară tu/ Neştiutu de acasă!/ La-ntrebări de-mi vei răspunde/ Mâine dis de dimineaţă/ Râsă dracu şugubăţ/ Ascunzându-şi a sa faţă!/ Batem palma măi Ignate?/ Rămâne cum am vorovit?/ Ş-apă-şi văzură de cale/ Amândoi de une-or vinit./ Când Ignat, să-ntoarsă acasă/ Stai să vezi şi să nu crezi!/ Barza-i lăsase pă prispă/ Un pruncaş cu ochii verzi/-Ce să fac muiere dragă?/ Nicuratul mă-ndemnă/ Să promit eu neştiutul/ Năpasta iar mă-nsemnă!/ -Nu te oropsi, bărbate!/ Că ne-om scoate noi cojocul/ Maica Domnului ne-ajută/ Când s-o împlini sorocul!/ Şi, în crepaţii de zâuă,/Dracul, la pârleaz vini/ -Să-mi dai, Ignat, neştiutul!/ Ghicitoare de nu-i ştii!”

De aici începe lupta cu diavolul: „Ignate, Ignate, ce-i Unul?/ Unul îi cel ce-a pătimit/ Pentru noi, s-o răstignit!/ Ignate, Ignate, ce-i Doi?/ Doi sunt ochii care văd/ Prin lume să nu mă pierd./  Ignate, Ignate, ce-i Tri? Cu tri deşte îmi fac cruce/ Când mă aflu la răscruce./ Ignate, Ignate, ce-i Patru?/ Patru roţi la car de lemn/ Unsă bine, bine merg/ Ignate, Ignate, ce-i Şinşi?/ Şinşi degete îs la a mea mână/ De la lucru, n-are frână/ Ignate, Ignate, ce-i Şasă? Şasă boi ţântaţi în frunte/ Uşor trag carul la munte./  Ignate, Ignate, ce-i Şăpte? În casa cu şăpte fete/ Şezătoare-i pă-ndelete./ Ignate, Ignate, ce-i Opt?/ În casa cu opt feciori/ Nu bagi mâna de două ori./ Ignate, Ignate, ce-i Nouă?/ Nouă mascuri mari şi graşi/ Să-i mâne a mei pruncaşi/ Ignate, Ignate, ce-i Zăce? Asta-i întrebarea zăce/La fântâna rece, dracu să să-nece!/ Şi crăpă dracul de ciudă/ Că Ignat nu era prost/ Că-i şoptisă şi muierea/ Să aibă răspunsul rost!/ Mâncare pă săturate/ Din mascurii ce-i tăiară/ Fâcându-şi cruce cu mâna/ La icoană să-nchinară/ Promiţând la Maica Sfântă/ Că porc de or mai tăia/ N-o să-l junghe înainte/ De a-i spune povestea”, recită poeta satului. Poezia sa continuă: „Vă spusă-i povestea veche/ Grăi buna-ngândurată/ Aşa cum am auzât-o/ Când eram tânără fată/ Acum putem junghea porcul/ de Ignat şi zău vă spun/ Cu cinci dimineţi ‘năintea/ Sfintei zile de Crăciun!” 

Laura OANĂ