Iarna prin ţara bulzurilor de piatră. (GALERIE FOTO)

Apuseniul strânge pe meleagurile lui o sumedenie de locuri unde secolul 21 nu a dat năvală peste oameni. Clădite peste piatră, căsuţe mici din lemn şed lângă şuri acoperite cu paie tocmite pe văi sau pe coastele muntelui.

Cum intri mai adânc în Ţara Moţilor, priveşti cum omul a rotit poieni în mijlocul pădurilor şi a strecurat drumuri către vecinătăţi. Izvoare saltă limpezi pe potecile apei strânse între malurile îngheţate. Iarna umple locurile cu linişte şi covoarele albe întind până în zare cărări ale sălbăticiunilor.

„De Apuseni, te îndrăgosteşti din prima privire. Sunt munţi unici pentru că aici punem la socoteală peisajul cu cătune răsfirate, dar şi oamenii cu care te înţelegi fain. Eu colind de câţiva ani aceşti munţi şi cred că nu am văzut nici 20% din ei.

De la Câmpeni către Arieşeni, sunt nişte privelişti minunate cu multe sate împrăştiate pe culmi”, spune Marius Turc, un brădean pasionat de fotografie.

foto: Marius TURC

Imaginile postate de el din Apuseni au făcut înconjurul ţării. „În zona Bulzeşti, cel mai frumos loc pentru fotografii este undeva în urcarea către Muntele Găina, pe la Giurgeşti. Zona este destul de bine împădurită aşa că, pentru a avea vizibilitate, trebuie să urci, să ieşi de pe văi.

Când este vreme bună, reuşeşti să vezi Retezatul și Parângul. Am văzut de acolo și capătul lanțului Făgărașului, în spatele Muntelui Vulcan. Iarna se vede foarte, foarte frumos.”

Puţini localnici au rămas în cătunele de pe culmile Munţilor Apuseni. Pare a fi o trăsătură a locurilor: cu cât priveliştile îşi întind mai aprig decorurile de rai, cu atât viaţa moţilor e mai grea.

Ca să intri pe tărâmul Bulzeştilor, treci un val de munte şi cobori pe valea unde îşi roteşte apele singura vâltoare rămasă în zonă.

La Bulzeştii de Jos, o familie din sat a păstrat funcţională minunăţia mai veche de 200 de ani. Gerul iernii a împodobit cu ţurţuri şi mii de cristale străvechea vâltoare.

E străbunica maşinilor de spălat: odinioară, toţi sătenii aduceau aici ţesături, mai ales pe cele din lână. „Îi bine primit oricine la spălat, nu-i pun tarif pentru că eu nu consum energie. Nu dau bani, la nime. Cine vrea să vie, vină!”, zice proprietarul şi îmbie către instalaţia tradiţională. Aşa primitor cum e, Dorel Paul oftează: „Nu prea mai vin – acum sunt spălătorii la oraşe şi nu mai folosesc mulţi covoraşe ca pe vremuri. Mai demult, femeile ţeseau, făceau pantaloni, şube, cergi. Alea trebuiau băgate aciliea să se îngroaşe şi să deie puful ăla afară. Cergile alea mari şi frumoase, de ţi-i mai mare dragul să te acuperi, aşa să fac – să dau la vâltoare!”, zice omul care, cu răbdare, explică oricui îi poposeşte la poartă cum spală vârtejul. „De două sute de ani, ştiu eu că îi, am aflat că mergea. De-acolea ‘nainte, alţii or fost. Nu se ştiu începuturile ei: din moşi-strămoşi!”

După cum zice şi numele, Dorel Paul e de loc din Păuleşti şi e venit ginere la casă. Şi el duce dorul vremurilor şi a târgurilor de odinioară: „Ţin minte că erau în sat, la Păuleşti, vreo 400 de oameni. Ce viaţă era! Suna muntele de vorbă, acum tră să strigi doară te-a auzi careva. La Găina, mergeau toţi moţii, unii pe jos, alţii cu cai, cum puteau. De drag, mereai şi de nu aveai ceva de luat. De ceva ani, s-or cam stricat lucrurile.” El e unul dintre moţii care o duce bine – are pensie, o gospodărie curată, bine aranjată şi case renovate care se potrivesc cu locul.

Cu cât înaintezi în munte, cu cât locurile par mai aproape de secolul trecut. La Bulzeştii de Sus, oile o rup la fugă când aud zgomot puternic de maşină. O înmormântare aduce pe drum un alai micuţ de moţi care îşi petrec mortul către groapă. Nici vorbă de dric sau capelă – normele europene nu au trecere la moţi. Priveghiul s-a ţinut acasă şi sicriul e dus cu căruţa către bisericuţa din deal. Dacă nu ar fi veşmintele negre de oraş, procesiunea ar fi la fel ca în urmă cu un veac.

E sat de vale şi iese fum de la aproape fiecare gospodărie. Când apuci drumul către Ruseşti, locurile se sălbăticesc.

Pădurea îşi recucereşte ţinutul. O parte dintre localnici au pus lacătul şi au plecat la copii, la Brad sau în sate mai aproape de lume.

Drumul e învelit cu zăpadă şi maşinile răzbat greu chiar dacă sunt 4×4 şi au cauciucuri de iarnă. Deasupra un cer albastru îşi întinde seninul peste lume şi dâre uşoare de nori par a fi lăsate de o pensulă măiastră.

E un tablou desăvârşit în faţa căruia poţi doar să respiri adânc. E arta cerului. Prin stratul de nea, e puzderie de urme. Zăpada a devenit un soi de hartă străbătută ba de copite adânci de cerb ori copite răşchirate de mistreţ, de paşi grupaţi de iepuraşi ori şiruri lăsate în urmă de lupi. Atât timp cât nu apar amprentele grele de urs, mai că îţi vine să răsufli uşurat.

Pe culme, unde lumea se deschide între conturul Bulzurilor şi Muntele Găina, e terapie curată. Poţi doar să tragi nădejde că omul va fi îndeajuns de chibzuit să păstreze neatinse asemenea tărâmuri. Soarele se prinde în milioane de sclipiri de zăpadă. Parcă păşeşti în cea mai pură lumină.

Ciulini rotaţi coboară din gura pădurii până în drum ca nişte soldaţi gata să se zburlească la străinii care le strică meleagul. Sus, într-o grădină, verzele au cuşme de zăpadă şi veşmânt tivit cu frunze verzi.

De ani buni, de când le-au plecat animalele, şurile moţăie şi îşi usucă straiele de paie la soarele lui ianuarie.

Gardurile dezordonate de lemn te conduc către un pâlc de case. Nea Viorel iese la poartă curios – nu în fiecare zi ajung maşini pe drumul satului. E singur de câţiva ani, de când soţia i-a murit după ce a căzut de pe o claie de fân. „Ooo, Doamne!” icneşte moţul strecurându-se pe lângă peretele de lemn al casei. Merge atent pe o potecă îngheţată, nu care cumva să lunece şi să-şi facă necaz în plină iarnă. La colţul casei, un butoi de tablă stă sprijin pentru un retevei zdravăn.

Nea Viorel îl apucă şi începe a pocni în metalul care umple de tărăboi locurile: „Cu ăsta dau pe ele. Vin mistreţii aci şi zece de-odată! Mai mulţi! Ca oile! Da’ nu fug, dau pe ea şi ei mai tare vin!”, oftează omul. „Or fi crezând că-i chemaţi la masă!” îmi scapă mie şi moşul prinde a râde. Intră în ţarcul unde, un gard de lemne subţiri, ţine laolaltă un cocoş şi câteva găini. „Puiuţiii…”, cheamă moşul înaripatele: „No ăstea le mai am: am avut 9, zece cu cocoşul, da’ le-o mâncat vulpea!” Într-un plev peticit, omul le aduce boambele aurii de porumb. „Grea-i iarna la noi! Ninje mare d-alt’dată, îi pân’ la brâu zăpada! Da’ acuma văd că-i tăt vară! Uită-te, nu-i nea nici pă Vârf’ Găinii, într-acolo!”, zice omul care priveşte cu nostalgie la îndrăgitul munte al moţilor direct din curte. „N-am mai fost acolo de-o grămadă de ani!”

De pe orişice culme te-ai uita, cu orişice om ai vorbi, privirile şi poveştile se întorc toate la Muntele Găina: „În zona montană a Ţării Zarandului , oamenii erau specializaţi în multe meşteşuguri tradiţionale. O altă caracteristică e că satele sunt împrăştiate pe culmi, dar şi pe văi şi toate au ca punct comun Muntele Găina. Nu vorbim de ce se întâmplă acum la eveniment, dar demult oamenii veneau aici la târg. Nu era doar un mod de a vinde sau schimba produse, dar şi un mod de a-i cunoaşte pe ceilalţi. Sărbătoarea de pe Muntele Găina îşi are corespondentul în nedeile din satele hunedorene. Era modul lor de a ocoli consangvinitatea”, spune Daniel Iancu, cercetător ştiinţific la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva.

Nea Viorel stă singur în gospodăria din sătucul Ruseşti. Cei doi copii au plecat de pe culmea muntelui, şi-au găsit locuri mai prielnice traiului, în aşezările din vale. Moţul aşteaptă cu dor fiecare vizită a nepoţilor. Cât îl mai ţin puterile, se descurcă. „Porumbul şi alte alimente le aducem din Brad, nu avem de unde altundeva! La noi, nu să fac şi, ce iesă, prăpădesc mistreţii. Pentru mine, mai iau de la magazin, din Bulzeşti. Io nu cobor, că-s bolnav cu inima şi singur nu pot, da’ mă mai însoţesc cu cineva. Îmi mai aduce pită fostul primar, de şede aproape sau copiii, când vin, aduc ce trebuie. Nu prea am trebuinţă… Salam, nu vreau, că doar am tăiat porc! Pentru mine, îi şi prea mult”. Are o fată la Vaţa şi un băiat plecat în Germania de trei ani: „O zis că vine în ţară, la primăvară. Mai aştept…”

În Apuseni, timpul nu are ritmul oraşului, nici sărbătorile lui. Pe culmile munţilor,  nu s-a simţit Revelionul: „Pentru mine, e ca şi acum… Am stat singur acasă, m-am uitat la televizor. Altceva, ce să faci?! La oraş, care o mers pe-acolo, s-o fi distrat mai bine. Copiii or zâs să mă duc, da’ mi-am spus că n-are rost. Eu nu beau şi nu fumez de 50 de ani!”

Vecina lui, Tanti Zoriţa e singură pe lume. Are 82 de ani şi casa pustie. Trăieşte în sărăcie dintr-un ajutor social de 120 de lei. Becul casei pâlpâie în camera întunecată, cu ferestre micuţe. „Trăiesc aşa … ca omu sângur! De ce mi-i mai dor? De lume! Nu mai am pe nime d-ai mei pe-aci. S-or duuus oamenii din sat! Mai îi câţiva vecini, puţini… D-aia-mi pare bine când mai vine cineva pe la mine”. Din şase copii, a rămas doar ea în viaţă: „Cinci fete ş-un băiat! Ş-am rămas singură”, se vaită bătrâna. Chiar dacă acum e săracă lipită, casa mare, cu camere largi, cu soba odată frumoasă, acum ciobită, cu pereţii încălziţi de covoare ţesute arată că gospodăria a avut parte de vremuri cu mult mai bune: „Lucru cum pot, cum îmi ajută Dumnezău, aşa fac. În el am nădejde! Mi-i grea viaţa, da’ n-am ce face … Animale, nimic! Nu mai poci ţânea – am avut vaci şi boi, am avut cai, oi, porci, nu mai am nimic! Nici găini nu mai am că le-o mâncat vulpea, le-o străpălit de pe lângă casă. Cu ajutoru’ social mă descurc cum poci, bine că mi l-or dat! Îi puţân, d-apăi îi!” Nu are televizor, ci doar un amărât de radio vechi cu antena legată cu leucoplast. Alte voci nu îi ajung în casă: „Nu mi-i frică! De ce să îmi fie?! Pe ’cia nu trec oameni să fure, ce să fure?! Sărăcia?”

 

Puţinii oameni care mai stau în cătune, îşi duc greu traiul – banii sunt prea puţini, distanţele prea mari, lemnele prea grele, animalele prea dificil de stăpânit. La Şoiceşti, păşeşti ca într-un muzeu al satului. Aici au rămas doar câteva poveşti de viaţă.

În rest, e uitare, părăginire şi multe lacăte. Cu casa aşezată mândru pe o bucată de deal, deoparte de restul satului, în plin soare, soţii Şoica duc mai departe traiul aşa cum l-au învăţat de la părinţi şi bunici.

Tanti Elisabeta s-a născut în 1951, are o privire blândă şi îţi vine să o ţii strâns în braţe ca pe o bunică dragă. Când e vreme faină, iarna, pleacă cu soţul şi un alai de câini până pe culmea cealaltă: „Numa’ aşe, să stăm la soare!” Pe un şopru are legate câteva funii de ceapă. O mână de găini ş-un cocoş au de lucru cu o bucată de pâmânt scăldată de lumină.

Pisicile picotesc în fereşti şi pe grinzile masive de lemn. Nu pot să-mi imaginez cum răzbesc oamenii aceştia viaţa, senini şi cu zâmbetul pe buze. Un orăşan şi-ar face bagajele a doua zi şi s-ar tot duce. Şi bătrâneii Şoica merg: se duc după lemne, se duc după pâine în alt sat, peste munte, se duc până la singurul lor vecin, Moş Ciuma.

„Nu-i greu de trăit, dacă eşti sănătos. Îi mai bine – n-ai treabă cu nime!” râde femeia cu chipul blând. „Nu poţi pleca la oraş cât ai animale, nu poţi părăsi pe aici. Noi avem de lucru şi iarna: dacă ninge, cu neaua, dacă nu, mai un lemn, mai un animal, de-i rău, şedem în casă.”

Au apa aproape, lângă casă, unde un izvor a fost amenajat şi zidit în pământul muntelui. Apa este extraordinară – curată, limpede şi rece. E perfectă mai cu seamă dacă ai urcat pe jos panta abruptă din drum, până la casă.

Casa lor, mai bătrână decât ei, este încă trainică, deşi îşi arată şi ea anii din plin. Are o altfel de arhitectură faţă de cele din sat.

În faţă, o scară trainică, dar abruptă din lemn te duce direct la pridvorul de la etaj unde sunt camerele de locuit „Bunicul soţului meu a fost primar aici şi el a ridicat-o aşa. Erau tare mândri de ea. Îmbătrâneşte şi ea odată cu noi”, se întristează femeia cu privirea la acoperişul de pe care se desprind ţiglele.

„Casele acestea precum cele din Şoiceşti sunt tipice pentru Apuseni”, explică Daniel Iancu: „Au jos o pivniţă ori o bucătărie de vară. Se aseamănă pentru că cele mai multe sunt făcute de aceleaşi meşter.

Pe vremuri, fiecare făcea case după cum ştia. Cele mai simple case, sunt cele cu o singură cameră şi un târnaţ, casele unicelulare. Apoi sunt casele cu două camere, mai mari.

Casa era pentru moţul de atunci modul lui de reprezentare în societate. Se vede în zonele unde oamenii au câştigat mai bine, cei care lucrau la minele de aur, că prosperitatea a schimbat şi stilul caselor.

La mijlocul secolului 20, se fac cele cu pridvor şi foişor în faţă şi se găsesc în zona Balşa, Bucureşci, Buceş, Blăjeni.

Sus, la Bulzeşti, zonele au rămas izolate, mulţi săteni au plecat să muncească la oraş sau în alte comune unde erau exploatări miniere şi nu s-au mai întors.

Au rămas mulţi bătrâni care nu mai au nici putere fizică, nici posibilităţi materiale să le repare cum trebuie. Nu trebuie să îi blamaţi când vedeţi căsuţele moţeşti acoperite cu plastic, ci să vă gândiţi că omul ăla pur şi simplu nu a avut o altă posibilitate. Materialele „rău văzute” de fotografi sau etnologi sunt practic cele mai ieftine. E un efect economic ce vedeţi acolo”, spune cercetătorul ştiinţific.   

Daniel Iancu a bătut multe din zonele izolate ale judeţului. Cartea sa „Sate la marginea lumii” vă poartă printr-o civilizaţie care se fărâmă sub ochii noştri: „Eu am fotografiat aceste căsuţe şi le-am măsurat cu gândul că, poate vreodată în viitor, cineva va vrea să reconstituie aceste construcţii.”

Dacă luaţi vreodată calea Apusenilor, mai ales pe timpul iernii, e nevoie de maşini bune şi experienţă pentru drumurile înzăpezite. Zona este superbă şi pentru drumeţii. Dacă fotografii vă vor sfătui să nu plecaţi fără aparat, voluntarii de la „Ajută satul” vă îndeamnă să vă umpleţi rucsacii cu bunătăţi şi să le dăruiţi moţilor nevoiaşi. Îi mai ajutaţi să treacă peste iernile grele ale bătrâneţilor în Apuseni.

Laura OANA