Hunedoreni care onorează judeţul (I)

Doi speologi hunedoreni au descoperit zeci de peşteri în Grecia

Au călătorit mii de kilometri, campând în România, dar şi peste hotare, în munţi unde nu plouă din aprilie şi până în octombrie. Au suportat, când arşiţe dogoritoare de până la 45 de grade Celsius, când temperaturi de numai câteva grade peste zero, în miez de vară, însoţite de vânturi aspre. Au îndurat lipsa acută a apei, folosind pentru spălat mai puţin de un litru de apă, timp de două zile. Au coborât sub pământ, derocând firide cât capul unui copil, târându-şi trupurile obosite prin galerii înguste, au urcat şi au coborât din nou. Totul, de dragul „nebuniei” care „le-a luat minţile” în tinereţe: pasiunea pentru speologie.

Speologii hunedoreni au luat „la târâş” munţii arizi ai insulei Creta, după ce s-au împretenit “la cataramă” cu speologii din Grecia, la o întâlnire a împătimiţilor peşterilor din Balcani.  Au răzbit prin veri reci de numai 3 grade Celsius, zile cu ceaţă, vânt de peste 120 km/h, care au pus probleme atât în turele de prospecţiuni, cât şi în tabăra de bază. Adrian Sopincean, profesor de geografie în Hunedoara şi şef al Serviciului Judeţean SALVASPEO, spune că s-a întâmplat ca exploratorii să găsească şi 20 de peşteri neumblate vreodată de picior de om, într-o singură zi. Cea mai importantă descoperire a taberei a fost peştera găsită chiar de soţia sa, în cea de-a doua zi de expediţie, foarte aproape de tabără: o peşteră cu o adâncime de 135 de metri. Adi Sopincean, “Sopi”, cum îi spun apropiaţii, recunoaşte cu regret că el nici n-a reuşit s-o vadă, pentru tocmai lucra la echiparea unei alte peşteri, din apropiere. “Dacă zona se numeşte, să zicem Tăpşanul Fagului, îi spui: Peştera «Tăpşanul fagului». În fine, se întâmplă ca un speolog să citească o carte, iar prima peşteră pe care o descoperă să primească un nume după cele din volum. Altădată, te-ai dus la o aniversare şi ai făcut şi o tură, aşa că ai găsit o peşteră. Aşa a ajuns să existe «Peştera aniversării», «Peştera prieteniei»”, explică Adrian Sopincean. Dacă îi întrebi ce le place, de fapt, prin strâmtorile acelea ale muntelui, prin locuri unde abia poţi să îţi mişti trupul, cei doi spun că ei abia acolo se simt liberi. “Desigur, e şi o senzaţie uşoară de teamă, însă întotdeauna o învingi. Pe de altă parte, uneori, dacă simt că e periculos să înaintez, renunţ şi mă retrag. Poate părea straniu, însă în peşteră ai şi o senzaţie de libertate. E, cum să spun… o fericire, mai ales atunci când ştii că eşti primul care coboară la asemenea adâncimi”, mărturiseşte Mihaela Sopincean. Pare greu de crezut asta. Poate doar atunci când îi vezi zâmbind –  precum nişte gnomi abia reîntorşi în lumea lor fantastică, dintr-o lungă călătorie – în fotografiile făcute la peste 400 de metri sub pământ, în unghere în care trupul abia le încape, cu lanternele lor mici, de oameni ai subpământului, pe frunte. Familia de geografi-speologi şi profesori, Mihaela şi Adrian Sopincean, au, în palmares, nu doar descoperirea a zeci de peşteri, ci şi organizarea a zeci proiecte extraşcolare pentru elevii lor, dar şi publicarea unor volume bilingve de excepţie în colecţia „Peşteri din România”!

 

George Vlaic, hunedoreanul medaliat pentru dezvoltarea apiculturii în România

Are numai şapte clase făcute în vreme de război şi este, fără îndoială, cel mai bun apicultor din judeţ. De 70 de ani îngrijeşte gâzele aurii, “fetele soarelui”, a recoltat de-a lungul vieţii sute de tone de miere, a dat din curte cel puţin 5.000 de stupi unor “ucenici” de-ai săi şi-a fost invitat, ca expert apicultor internaţional, ca să pună bazele unor combinate apicole în Insulele Canare sau peste Oceanul Atlantic. Primul roi pe care l-a avut vreodată familia lui l-a găsit şi “l-a prins” tatăl său într-o scorbură, în pădure, pe când era copil. Aşa a început una dintre cele mai frumoase poveşti din viaţa lui nenea Vlaic, apicultorul din Josani. Îşi aminteşte cum, odinioară, stuparii ţineau albinele în coşniţe, iar apicultorii care aveau acasă fie şi numai câteva zeci de coşuri cu roiuri primeau învoire chiar şi de pe front să meargă şi să îngrijească de ele. În 1942 a venit prefectul Dumitrescu la ei acasă şi l-a trimis pe tatăl său la cursuri serioase de apicultură. Apoi, de la tata, a deprins şi George, singurul copil al familiei, cum trebuie să-ngrijească stupina.

Laminator în fostul Combinat Siderurgic, hunedoreanul a ajuns ca în aproape şapte decenii să ştie pe de rost toate secretele albinelor. Tot de atâta timp e abonat la revista de specialitate “Apicultura”.  În 2004 George Vlaic a absolvit şi el un curs, care îi permite ca, la peste 80 de ani, să practice meseria de apicultor “cu acte în regulă”, deşi el însuşi preda de câteva zeci de ani cursuri hunedorenilor de la Cercul Apicol. A fost nevoie de ţidulă, aşa că s-a conformat până şi el, preşedintele Asociaţiei Crescătorilor de Albine a Judeţului Hunedoara, medaliat pentru merite deosebite în dezvoltarea apiculturii în România şi a obţinut-o. A terminat cursul cu nota 10, dar ceea ce spune totul despre însemnătatea “hărnicuţelor” acestora în viaţa lui este pasiunea cu care îţi vorbeşte despre albine. Pe când încă muncea la laminoare, în Combinat, şi se întorcea obosit acasă, nenea Vlaic nici nu se aşeza la masă până când nu verifica stupii şi truditoarele mierii. Băiatul lui n-a vrut să se ocupe de apicultură. A plecat în Canada, ca specialist IT şi a decis să rămână peste Ocean. “Mi-a spus că nu îi place şi eu nu l-am obligat. N-ai ce să-i faci”, adaugă apicultorul. E împăcat, oarecum: lasă moştenire toată averea dulce-aurie şi pe truditoarele care-o frământă fiicei, ginerelui şi, de ce nu, celor două nepoate. De plecat peste Atlantic, în Florida – Statele Unite ar fi putut să plece şi el prin anii ’80, ca să înfiinţeze o fabrică de procesare şi îmbuteliere a mierii, un combinat apicol în toată puterea cuvântului, dar mama lui, Piladia, era bolnavă, aşa că a refuzat. Ca să-l convingă, autorităţile i-au promis că îi vor asigura, oricând, în regim de urgenţă un bilet de avion: “În opt ore eşti acasă”, i s-a promis, dar hunedoreanul n-a primit. Cum n-a acceptat nici un an mai târziu, când a venit şi cea de-a doua ofertă: specialist apicultor numărul unu în Insulele Canare. “Mi-a promis un vecin, de aici, că o să aibă el grijă de albinele mele vreme de doi ani, cât trebuia să stau acolo: Păi bine, măi, tu nu poţi să ai grijă de cei 20 de stupi ai tăi – i-am spus. Cum o să ai grijă şi de ai mei?” Pipăindu-şi stupii şi ascultând zgomotele de strană care răzbat dinăuntru, îţi mai povesteşte cât de bucuros a fost el când o echipă de japonezi a venit să le arate cum lucrează, ba au făcut şi-un film. Şi-apoi ce mândrie mai mare decât aceea că documentarul l-a văzut fără a şti nimic despre asta tocmai fiul său care locuieşte în Canada? Nenea Vlaic trăieşte cu credinţa neclintită că într-un fel neştiut de noi, oamenii, Marele Stupar rânduieşte minunat şi-n vieţile noastre, ca fagurii pe rame, toate întâmplările.

 

Mircea Nistor, profesorul vizionar al Hunedoarei

Profesor de peste 30 de ani, face voluntariat de o viaţă pentru şi cu elevii hunedoreni. Crede că printre copiii abia născuţi sunt unii care nu vor muri niciodată, graţie avansului tehnic incredibil. În schimb, i-a „virusat” aşa de tare pe copii cu pasiunea pentru ştiinţe, încât a ajuns, el însuşi, să le interzică să mai vină în unele dintre zilele lor libere în atelierul Colegiului Naţional de Informatică „Traian Lalescu” din Hunedoara. Avea nevoie de timp să-şi pună în ordine zecile de mii de piese pe care le-a adunat ca material didactic. Pe multe dintre ele le-a recuperat din gunoaie, la propriu. Şi, din ele, i-a învăţat pe elevi să construiască braţe robotice, perne pe aer, mini-rachete, table inteligente, telescoape cu telecomandă, ba le-a mai arătat şi cum să scoată aur din gunoaie.

„Elev fiind, mi-a plăcut foarte mult fizica şi vroiam să o fac în cel mai promiţător loc din România, acolo unde era şi reactorul nuclear şi unde, acum, se construieşte cel mai puternic laser din lume. Când va fi gata va depăşi cu mult, de sute de ori, toată puterea tuturor centralelor electrice din lume! Îl construieşte Uniunea Europeană la noi în ţară şi… e un lucru frumos! Dacă acum aş fi, din nou, elev şi ar trebui să optez, probabil aş merge să studiez fizica tot la Măgurele. În 1975 Centrul Naţional de Fizică a fost foarte bine dotat cu echipament american; a fost o iniţiativă de partid, la nivel central. Dar când m-am dus eu, în 1980, deja majoritatea echipamentelor erau dezafectate, pentru că nimeni nu mai alocase bani pentru întreţinerea lor. De pildă, o masă cu pernă de aer, care pe vremea aia era o minunăţie, nu am putut-o folosi, pentru că nimeni nu mai era interesat de ea. Aşa am ajuns să lucrăm pe material didactic din anii ’40-’50! Pentru mine a fost o dezamăgire. Reactorul, care era un element de atracţie, l-am vizitat o singură dată, iar atunci a fost o simplă vizită protocolară, ca atunci când duci copiii în excursie, undeva. Reactorul era un obiectiv strategic, super-păzit, aşa că nu am fost lăsaţi să lucrăm acolo…”, îşi aminteşte profesorul. Mircea Nistor e cunoscut în Hunedoara drept profesorul care şi-a sprjinit elevii în realizarea de proiecte inovatoare care i-au uimit până şi pe americanii de la Stanford. Dezamăgirea din studenţie nu i-a tăiat aripile entuziasmului, aşa că a ales să rămână la Hunedoara, deşi în vestul Europei sau peste Ocean ar fi putut avea o carieră extraordinară în cercetare… „De ce nu am fugit? Pentru că este o datorie de sânge să fac lucrurile să fie mai bune aici. Mi se pare un gest laş ca, dacă aici nu este bine, să te duci într-un alt loc în care e mai bine, după ce nişte oameni au investit bani şi timp în tine, pentru ca tu să termini un liceu sau o facultate. Pe de altă parte, este de înţeles, din cauza constrângerilor şi a mizeriilor de la noi, însă pentru mine plecarea nu a fost o opţiune. Şi, văd că nici pentru băieţii mei. Şi ei spun că sunt şi aici suficiente lucruri interesante de făcut. Generaţia de astăzi, are acces la microcontrolere, lasere… lucruri despre care noi nici nu ştiam că există(!), dar, din păcate, nu le exploatează cum ar trebui. Mereu le spun copiilor: mergeţi către ştiinţă! Aţi putea fi generaţia oamenilor care vor trăi veşnic! Graţie avansului ştiinţei, bebeluşii de astăzi ar putea să nu mai moară niciodată. Şi mai e ceva: întotdeauna trebuie să fim responsabili. Universul nu ţine minte răul, însă există legile cauză-efect. Dacă vei tăia toate pădurile şi vei distruge planeta, îţi vei face ţie rău. De asta, este bine să fim responsabili, să nu cumva să călcăm pe un alt suflet. E o chestiune de sensibilitate, de gentileţe… Pe de altă parte, adevărata poezie nu este doar împletirea unor cuvinte, ci o regăseşti în fizică, în matematică, în ştiinţe… Lumea, Universul micro şi macro, atât cât îl ştim şi-l intuim, în dedesubturile lui, e mai impresionant poetic decât îşi poate omul imagina! De fapt, lumea este deasupra a ceea ce-şi poate imagina un om! Iar asta, nu-i aşa, e cea mai pură poezie!”

 

Ada BERARU