Hunedoreanca, Luisa Avram, psiholog clinician în Timișoara: cum păstrăm sufletul în echilibru, pe sârma pandemiei

Psihologul Luisa Avram este absolventă a Universității de Vest din Timișoara, specialist clinician și doctorand în psihologie, în cadrul aceeași universități. Fostă absolventă de filologie a Colegiului Național ”Iancu de Hunedoara” încearcă, prin teza ei de doctorat, să împletească valori lingvistice cu ”știința sufletului”. Spirit liber, ușor rebel, dar cu o capacitate amplă de a simți cu și pentru oameni, Luisa vine în sprijinul nostru în această perioadă dificilă pe care o traversăm. Psihologul ne ajută să înțelegem mai bine resorturile minții și ale sufletului nostru în vreme de pandemie, ușurându-ne trecerea printr-o situație nouă și ajutându-ne să ne păstrăm echilibrul și liniștea.

Jurnalist: Așteptam cu toții o primăvară ca toate celelalte pe care le-am trăit: încărcată de viu, de parfumuri, de culoare!… O primăvară care, după iarna cea rece și întunecată, să ne readucă, alături de o natură vibrând de viață, prietenii dragi aproape, dar și bucuria de călători, de a iubi, de a trăi! În schimb, ne-am ales cu… pandemia, cu distanțarea socială și restricțiile. A ieși din casă pentru a ne cumpăra o rochie nouă, la un meci de fotbal cu prietenii sau într-o drumeție la munte, au devenit doar dorințe pentru un viitor incert. Ca specialist în echilibrul sufletului, ce ne recomanzi, Luisa? Cum putem trece pandemia, fără a ne lăsa copleșiți de temeri și griji, care nu fac altceva decât să ne fure primăvara și să ne afecteze imunitatea?

Psiholog Luisa Avram: Fiind un timp al constrângerilor, restricțiilor și îngrădirii desfășurării activității omenești într-o schemă de supraviețuire globală, avem ocazia să privim mai îndeaproape către certa suferință umană, care asiduu împinge limite pe care nu le-am cunoscut până în vremuri de plăpândă primăvară, ale unei decade… care de dinainte să se nască, promitea atât de mult. De când povestea noastră a luat aproape insidios o întorsătură neașteptată și brutală, descoperim că simțim mai mult, mai amplu, mai puternic și copleșitor adesea, confuzia și disperarea ne pot stăpâni gândurile, resursele (cum ar fi speranța), relațiile, până și reacțiile fiziologice.

CE din interiorul nostru reacționează?

Trăim, dar, de multe ori, nici nu știm exact ce anume… Emoții, sentimente, îngrijorare, durere, bucurie… Viața pare a fi un de adevărat carusel, care se învârte în jurul axei sufletului. Rareori putem spune că suntem într-o stare de pace, de nemișcare, asemenea pietrelor râului. Viața omenească pare să se asemene, mai degrabă, cu norii care curg pe cerul când senin, când învolburat de ploi. În noianul acesta de incertitudine, zvonuri, vești mai mult proaste, decât bune, emoțiile par să ne controleze viața…

Emoția în sine reprezintă o activitate complexă neurobiologică, o componentă cheie a vieții bio-psiho-sociale a fiecărui individ. Cuvântul „emoție” datează din 1579, când a fost adaptat din cuvântul francez „émouvoir”, ceea ce ar fi tradus mișcare, agitație, mai degrabă un impuls ce pune ”ceva” în mișcare. În contextul nostru, emoția indică pur și simplu ceea ce se poate numi o experiență de implicare. O persoană poate fi implicată negativ sau pozitiv cu ceva, profund implicată sau doar superficial implicată, dar în ce fel sau în ce măsură sunt implicați oamenii într-un eveniment, într-o condiție sau în orice tip de relație interpersonală, este în mod necesar important pentru ei, în mod proporțional. Ceea ce contează, este faptul că omului îi pasă de ceva, acel ”ceva” fie că este individual ori colectiv, se înregistrează în întreaga sa ființă. Această experiență este emoția, nu gândurile subiectului despre experiența lor sau limbajul de auto-explicare care decurge din experiență, ci contactul imediat cu lumea prezentă pe care-l are sinele prin implicare. Mai specific, discutând despre pandemia COVID-19, putem observa diferite nuanțe de implicare și manifestarea acesteia. Când vorbim despre implicare, includem automat semnificație, de aici putem începe o discuție despre impactul unui eveniment de tipul pandemiei, manifest în viața noastră, rolul emoțiilor în acesta, procesarea lor și inevitabilele nefericite disfuncționalități de integrare a momentelor dureroase în al nostru suflet.

Când emoțiile sunt copleșitoare…

Jurnalist: În această perioadă, când suntem închiși în casă, iar nu toată lumea are șansa și bucuria de a locui la curte, constatăm, uneori, că în mintea noastră se învălmășesc o mulțime de gânduri. Care ar fi atitudinea optimă, pentru a rămâne într-un echilibru cu noi înșine, în fața avalanșei de gânduri și griji?

Psiholog: Gândurile ne sunt arme de apărare. Gândurile noastre pot fi, analogic, precum armele de foc. Creează un mediu de siguranță, protecție, nu au un rol guvernator al distrugerii, ci supraviețuirii și adaptării. Terapia prin Acceptare și Angajament, o zonă foarte frumoasă a psihoterapiei și dragă mie, descrie situațiile în care gândurile sunt arma îndreptată către noi înșine precum fuziune cognitivă, care se referă la tendința umană de a se plia cu fidelitate pe propriile gânduri și într-un anumit punct, a se identifica cu ele. În alte cuvinte, ascultăm cu ”religiozitate” ceea ce ne spune mintea noastră. Dacă mintea ne spune cum să ne gestionăm banii productiv sau cum să vă conduceți autovehiculul în siguranță, ce ar fi neînregulă a fi fideli minții noastre? Dar dacă ea ne spune că orice suprafață am atinge, indiferent cât de atenți, coresponzători și igienici am fi, ne vom contamina și vom muri în câteva zile? Sau în câteva ore??? Sau faptul că și alți oameni vor muri din cauza noastră? Fuzionarea cu astfel de gânduri ne poate împinge în pătrunderea unor cercuri vicioase care pot produce suferință enormă, mai exact emoții copleșitoare, vom simți prea mult, vom trăi prea intens și ne vom adănci în disperarea care poate fi pentru speranță, precum alcoolul sanitar pentru virusuri.

Cum evităm să devenim sclavii gândurilor negre? 

Jurnalist: Se spune că, uneori, cel mai bine e să încercăm o detașare de întâmplările din propria noastră viață. Să ne delimităm, cumva, emoțional de ceea ce se întâmplă. Măcar parțial sau măcar pentru o (scurtă) perioadă de timp și să privim la toate evenimentele, ca și cum am fi spectatori, nu actori implicați direct în acest spectacol. Este pandemia de COVID-19 un moment bun pentru asta, în condițiile în care, izolați fiind acasă, spectacolul vieții ne are, mai mult ca oricând, pe noi înșine în prim-planul reflectoarelor?

Psiholog Luisa Avram: Pandemia este o ocazie de a ne juca puțin cu gândurile noastre, de a le testa puterea și le provoca. De-fuziunea cognitivă (menționată pentru prima oară de somități ale psihologiei precum Hayes, Strosahl & Wilson) este procesul prin care putem schimba relația cu gândurile noastre, făcând un pas înapoi și pur și simplu asistând la prezența lor. Când reușim acest lucru, vom observa gândurile ca fiind entități separate de noi, vor fi doar cuvinte. Asta ne permite să ne uităm la gândurile noastre, mai degrabă decât să ne uităm la lume ”din” interiorul gândurilor. Emoțiile vor urma aproape întotdeauna calea gândurilor. Când mintea va fi un simplu observator ar propriilor gânduri, aceasta va căpăta limpezime, spațiu și un loc de ”respiro” apoi, metaforic vorbind, panica, durerea emoțională, disperarea ajung să-și ridice singure semnale: pe ce bază mă manifest? Dacă gândurile nu-mi mai semnalează pericol încotro mă îndrept? Iar emoțiile copleșitoare și alarmante își iau și acestea, o binemeritată ”pauză”.

Jurnalist: Ușor de spus, pentru cei care au studii de specialitate, dublate, uneori și de ani de experiență prin exercițiu în această detașare sau de-fuziune a gândurilor. Însă pentru cei care nu sunt specialiști în modelarea psihicului, a trăirilor, cum să ne transformăm mintea, din actor principal, în spectator sau observator? Sau, mai simplu spus, cum scăpăm de gândurile care ne umplu de griji, anxietate și, uneori, disperare?

Psiholog Luisa Avram: De-fuziunea gândurilor cere ajutorul imaginarului minții noastre. Ne poate ajuta vizualizarea gândurilor sub formă de imagini sau cuvinte care trec pe lângă noi în zbor, fără a stârni analize sau obsesii. Nume mari ale psihologiei mondiale, precum Mckay, Wood și Brantley, vin cu idei pentru a ne ajuta să ne transformăm mintea într-un observator și să eliminăm grijile și teama:

• Imaginați-vă că stați pe un câmp și vă priviți gândurile plutind pe nori.
• Imaginați-vă că stați așezat/-ă lângă un pârâu și vă priviți gândurile curgând la vale, pe frunze.
• Contemplați-vă gândurile scrise pe nisip și apoi priviți, imaginar, cum valurile le spală.
• Vizualizați-vă conducând o mașină și văzând cum gândurile dvs. trec, înscrise pe panouri publicitare.
• Imaginați-vă că gândurile vă părăsesc capul și ard în flacăra unei lumânări.
• Vizualizați așezat/-ă lângă un copac și contemplându-vă gândurile care cad odată cu frunzele.
• Imaginți-vă cum stați în picioare într-o încăpere și gândurile intră pe o ușă și ies pe cealaltă.
• Imaginați-vă cum gândurile dvs. sunt precum un stol de păsări care zboară deasupra dvs.

Câtă putere au gândurile dvs. de fapt? Sunt destul de puternice încât să vă răpească speranța? Vă invit să încercați acest exercițiu de fiecare dată când simțiți prea mult și acest lucru vă copleșește.

Jurnalist: O ultimă întrebare, Luisa. Sunt și persoane care, din nefericire, vor ieși din pandemie cu pierderi ireparabile: dispariția unei persoane dragi. Ce le recomanzi acestora? Cum să depășim durerea, atunci când din viața noastră pleacă cineva care este, cu adevărat, de neînlocuit?

Psiholog Luisa Avram: Pierderea este, cu siguranță, printre cele mai sfâșietoare experiențe umane prin care putem trece, ceva ce ne împinge limitele peste extreme, peste ce ne-am imaginat până la acel moment că putem trăi la nivelul emoților. Fiecare dintre noi a trecut prin pierdere, indiferent de natura ei, și poate a simțit acea stare marcată de confuzie, poate chiar un soi detașare de lumea prezentă și gândurile împreună cu emoțiile îngrămădindu-se să ne spună că este sfârșitul, că nu putem merge mai departe, că ni s-au terminat resursele și că doar până aici am știut să trăim. Elisabeth Kübler-Ross, un psihiatru elvețian a propus pentru prima dată în cartea ei ”Despre moarte și a muri” cele cinci stagii ale doliului: negare, furie, negociere, depresie și în fine, acceptare. În lupta noastră cu pierderea, petrecem diferite perioade de timp de-a lungul fiecărei etape și simțim fiecare etapă sub diferite niveluri de intensitate. Contrar credinței populare, cele cinci etape ale pierderii nu apar neapărat în vreo ordine specifică. De multe ori ne deplasăm între etape înainte de a obține o acceptare mai pașnică a pierderii. Moartea unei persoane iubite ne poate pune în legătură cu relația noastră cu propria moarte, cândva inevitabilă, dar și cu firul vieții parcurs până acum și cel neparcurs încă. În fiecare dintre etape, apare un fir comun de speranță. Multe persoane nu cunosc etapele durerii în ordinea enumerată mai sus, ceea ce este perfect în regulă și normal. Cheia pentru înțelegerea etapelor este să nu simțim cu presiune că trebuie să parcurgem fiecare dintre ele, într-o ordine precisă. În schimb, este mai util să le privim ca ghiduri în procesul îndurerării – ne ajută să înțelegem mai mult și să punem în context unde ne aflăm. Fiecare persoană își parcurge doliul diferit, printr-un proces propriu și personal, și nu este un răspuns unanim despre cum ar fi bine sau corect să o facem, nu unul realist. Recomandarea mea ar fi să trăim cu suferința noastră, să o cunoaștem, să o lăsăm să ne parcurgă și să ne pătrundă un pic. Să observăm cum se poartă aceasta în relație cu noi. Poate părea absurd ce spun, dar în acest fel ne de-fuzionăm (n.r. ne rupem) de experiența noastră și sunt mai mici riscurile să ne identificăm cu durerea și să trăim ca și cum tot ceea ce ne compune este doar durere.

Jurnalist: Ești un specialist în mecanismele atât de fragile și “volatile” de funcționare ale sufletului (și minții). Ceva ce nu poate fi nici cântărit, nici măsurat, nici măcat… zărit. Și, totuși, el este. Acel  “psyche”, al grecilor, termen de la care pornește întreaga aventură a psihologiei moderne. Însă, așa cum nici medicii, nici preoții nu sunt scutiți de suferința pierderii celor dragi, nici psihologii nu fac excepție. Care a fost pierderea maximă a vieții tale, Luisa, și cum ai reușit să treci prin ea? Cum ai reușit să regăsești entuziasmul, forța, bucuria?

Psiholog Luisa Avram: Când eram în anul trei de facultate am pierdut o prietenă apropiată, care era colegă cu noi, moartea ei, prin circumstanțele ei tragice, a fost un șoc inimaginabil, pe care încă îl procesez, pot spune că și în prezent ”dansez” în horă împreună cu cele cinci stagii ale doliului. Când am aflat că viața ei a sfârșit, am intrat în plină negare, ceva ce m-a ținut aproximativ două zile, deși știam că nu mai este, îi apelam cu disperare telefonul, să o aud, să îmi confirm că totul ar fi fost un hoax (n.r. o farsă). M-am simțit confuză, pierdută, tristă, îmi puneam sute de întrebări ziua și noaptea. Parcă mi s-a dat peste cap tot sistemul meu de credințe și valori, nu mai știam pe unde mă aflu pe firul vieții mele, nu mai aveam vlagă și curiozitate să îl continui. Timpul a făcut diferența, am suferit și mi-am permis și alocat spațiu să sufăr dar, în timp, au început să se mai așeze lucrurile învălmășite în interiorul meu. Cercul de prieteni și colegi în care mă învârteam au fost cu adevărat o resursă incredibilă în procesul meu de vindecare. Ideea în doliu nu este să ”treci peste” ci să ”crești” în jurul pierderii tale, să construiești, să cultivi speranță și resurse durabile, cum ar fi relații solide cu oamenii, investiție activă în cunoașterea de sine. Nu am trecut peste moartea Laurei, dar am crescut enorm în jurul pierderii ei. Teama noastră de a o reaccesa, de a mai ”avea încredere” în ea zidește un zid între noi și aceasta ajungând să credem că o pierdem, dar speranța, ca resursă, există întotdeauna.

 

ADA BERARU