Hanul cu istorie de la Simeria Veche: supravieţuitor al bătăliilor, prăbuşit din nepăsare

Cunoscut drept cea mai veche cârciumă din România, hanul din Simeria Veche se macină sub fiecare picătură de ploaie. Faţada clădirii poartă încă semnele măreţiei de odinioară, dar nici un lacăt nu străjuieşte porţile jefuite.

Odată ce ai păşit înăuntru, starea de ruină te revoltă: pe alocuri, acoperişul s-a prăbuşit, zidurile golaşe din cărămidă se sfarmă din pricina umezelii, iar uşile dispărute au căscat goluri în clădire. Pentru Hanul Piski Csarda, sunt ultimile clipe. Istoria a devenit prea împovărătoare: a supravieţuit răscoalelor, bătăliilor crunte care s-au dat în apropiere, chiar şi comunismului, dar nu şi nepăsării unor vremuri care preamăresc poleiala ieftină.  

Străvechea cârciumă din Transilvania a funcţionat neîntrerupt mai bine de două secole, pe malul drept al Streiului, lângă podul de lemn din Simeria Veche. A suferit distrugeri în timpul Răscoalei lui Horea, a stat ca martor al luptelor din timpul Revoluţiei de la 1848, a supravieţuit şi celor două Războaie Mondiale.

Până şi comuniştii i-au găsit un rost, însă democraţia haotică de după 1989 a expus-o kitsch-ului, jafului şi nepăsării. Clădirea este monument istoric şi reparaţiile ajung la nişte costuri pe care moştenitorii nu le pot suporta. “Clădirea hanului este într-o situaţie similară cu multe alte clădiri din judeţul Hunedoara.

Este o clădire monument istoric şi este descrisă ca fiind locul unde a fost Garnizoana Bem în timpul revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania. Clădirea este mult mai veche, a fost construită la mijlocul secolului al XVIII-lea. Prima menţiune documentară apare în timpul Răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan din 1784, când, în documente, se afirmă că toate cârciumile de pe raza localităţii Simeria Veche au fost distruse”, explică istoricul Daniel Iancu de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.

Pe unde odinioară intrau trăsurile şi şaretele călătorilor care poposeau la han, acum vuieşte vântul. Resturile porţilor zac date de pereţi.

Obloanele de-abia se ţin, iar din curtea interioară priveliştea este deprimantă.

Chiar şi în starea de avansată de degradare în care se află acum, clădirea îşi păstrează aerul maiestuos.

Odată ce îi afli istoria, monumentul inspiră respect. “Se pare că hanul a fost construit pe la 1750 şi a servit drept casă a vămii la trecerea peste Strei şi, mai târziu, ca loc pentru schimbarea cailor pentru poştalioanele care treceau pe aici.

Hanul este pomenit de Mór Jókai în romanul “Sărmanii bogaţi” despre haiducul “Faţă neagră”. Se ştie că a fost vizitat şi de poetul Sándor Petőfi în anii de după Revoluţia din 1848.

În acest an, la 9 februarie, s-au împlinit 170 de ani de la Bătălia de la Podul Simeriei şi, după cum spun istoricii, bătălia a împlicat circa 14 mii de luptători dintre care mulţi şi-au pierdut viaţa”, povesteşte Ioan Dărăbanţ, rudă de-a ultimilor proprietari, un om care vorbeşte cu drag şi bine documentat despre istoria locului.

În secolele 18 şi 19, viaţa pulsa în hanul de la răspântie de drumuri, unde drumeţii osteniţi trăgeau să-şi potolească foamea şi setea şi să lase caii obosiţi să-şi tragă sufletul. Cei care poposeau în secolele trecute la Hanul Piski Csarda savurau un gulaş unguresc la ceaun pentru care locul a devenit vestit, alături de vinurile ardeleneşti, soiuri renumite pe vremuri.

În secolele 18 şi 19, viaţa pulsa în hanul de la răspântie de drumuri, unde drumeţii osteniţi trăgeau să-şi potolească foamea şi setea şi să lase caii obosiţi să-şi tragă sufletul. Cei care poposeau în secolele trecute la Hanul Piski Csarda savurau un gulaş unguresc la ceaun pentru care locul a devenit vestit, alături de vinurile ardeleneşti, soiuri renumite pe vremuri. De-a lungul sutelor de ani, Piski Csarda a stat martor unor momente istorice tumultoase: “Hanul a fost implicat şi în alte evenimente violente, a fost locul în apropierea căruia s-au desfăşurat bătălii importante în primăvara anului 1849.

Podul de lângă el şi podul de cale ferată care a fost construit în jur de anul 1866 au fost distruse în Primul Război Mondial, au fost atacate de aviaţia americană în cel de-al Doilea Război Mondial, iar acum şi clădirea îşi găseşte sfârşitul în paragină”, explică Daniel Iancu. Bătălia de la Simeria este pomenită în multe cărţi de istorie, dar şi în articole de specialitate.

 

Cea mai mare parte a bătăliei s-a desfăşurat lângă han, în zona podului de peste râul Strei, de la Simeria Veche. Podul de lemn avea aproape 40 metri lungime.

Locul luptelor nu e ales întâmplător pentru că cine deţinea podul controla de fapt deplasarea trupelor într-o direcţie sau alta, spre interiorul Transilvaniei sau invers, spre Ungaria. “Ori recuceresc podul, ori mor.

Dacă pierdem podul, pierdem şi Transilvania” ar fi spus atunci generalul polonez József Zacharias Bem, comandantul armatei revoluţionare maghiare care lupta împotriva trupelor imperiale austriece  conduse de Anton Puchner, comandantul suprem al trupelor imperiale austriece din Transilvania.

 

 

Fiecare parte avea câte 20 tunuri  şi circa şapte mii de combatanţi. Militarii austrieci avea alături de ei miliţiile româneşti alcătuite din ţărani înarmaţi în grabă cu lănci, coase, topoare sau alte unelte agricole.

Pentru a-şi asigura succesul, generalul Bem şi-a întărit poziţia în jurul hanului şi pe malul drept al râului în 8 februarie 1849, cu o zi înaintea bătăliei. Pierderile au fost mari de ambele părţi, iar rezultatul bătăliei a fost neconcludent. Ulterior generalul Anton von Puchner, comandantul suprem al armatei austriece din Transilvania s-a retras la Alba Iulia, iar Józef Bem a făcut un popas la Deva.

Istoricii maghiari vorbesc de o bătălie crâncenă, câştigată de trupele revoluţionare în urma unei bătălii sângeroase. Hanul era plin de răniţi. În amintirea soldaţilor maghiari căzuţi la podul Streiului, s-a ridicat un monument în Simeria, pe un deal de lângă oraş, monument demolat după 1918. Câteva rămăşite se păstrează în curtea Bisericii Catolice din Simeria.

Puţini ştiu însă că un alt monument care are legătură că bătălia din 1849 de lângă hanul de la Simeria Veche străjuieşte Piaţa Cetăţii din Alba Iulia.

Construcţia spectaculoasă este dedicată unui ofiţer din armata habsburgică, Ludwig von Losenau, care s-a remarcat în Bătălia de la Simeria. Aflat în avangardă în timpul confruntărilor de la Simeria, von Losenau, a fost lovit de un glonţ.

Rana a fost atât de gravă încât nu a putut supravieţui şi a murit câteva zile mai târziu. George Bariţiu îl numea “eroicul vice-colonel”. În amintirea lui, patru ani mai târziu, în 1853, în ceea ce atunci era Parcul Cetăţii a fost ridicat monumentul în stil neogotic.

La Piski Csarda, adevărului istoric i se adaugă poveştile transmise din generaţie în generaţie. Ioan Dărăbanţ avea cinci sau şase ani când trecea pe la vechea crâşmă.

Proprietarul Ioan Todor era rudă cu tatăl său. Îşi aminteşte că stătea ore întregi în zilele de iarnă să le asculte poveştile: “Bătrânii satului ştiau de la părinţii lor că aici a fost o mare bătălie, la 1849, una în care au murit foarte mulţi oameni.

Spuneau că se săpau nişte gropi imense, se aşterneau paie, apoi se aşterneau cadavrele după care se turna var. Ăsta a fost finalul bătăliei de la 9 februarie 1849!” Localnicii de-abia mai ştiu câte ceva despre istoria locului: “Îmi amintesc că mă duceam cu bunicul meu pe acolo şi el îmi povestea despre marele general Bem.

Spunea că a fost găzduit în han, unde era şi cartierul general al bătăliei. Îmi povestea că generalul comanda trupele din locul unde acum e monumentul din Simeria”, spune Ladislau Kolumban.

Localnicii obişnuiesc să spună că fostul han are atâta amar de istorie violentă că locul mirosea a praf de puşcă. Acum totul e umezeală şi mucegai.

Cineva şi-a amintit totuşi că, în 9 februarie 1849, lângă Hanul de la Simeria Veche, s-au dat lupte crâncene. Fără tam-tam, o jerbă cu falduri tricolore depusă pe faţada sa scorojită e singurul omagiu adus soldaţilor căzuţi atunci.

Din vechiul pod peste Strei pentru care s-au jertifit mii de oameni se mai văd trei cioturi ale pilonilor din lemn. Ioan Dărăbanţ priveşte cu resemnare ruinele care au fost cândva zidurile trainice ale hanului.

Din 1920, istoria familiei sale se leagă de cea a bătrânii crâşme, după ce locul a fost cumpărat de un sătean l-a transfomat într-o gospodărie înfloritoare. Cârciuma a funcţionat până în 1950, la colectivizare: “Hanul a funcţionat şi după 1920 când un ţăran mai înstărit din sat, Todor Partenie l-a cumpărat şi l-a folosit drept loc pentru gospodăria lui.

A devenit cea mai importantă gospodărie din sat şi cârciuma a funcţionat până în jurul anului 1950. Un an mai târziu proprietarii au fost scoşi de aici şi hanul a trecut în administrarea Atelierelor CFR Simeria care l-au folosit drept sediu pentru gospodăria anexă a atelierelor, gospodărie care administra pământul “cedat” de cei mai înstăriţi ţărani din sat în conformitate cu decretul 308 din acele vremuri.

În 1956, când s-a înfiinţat Gospodăria Agricolă Colectivă, în vechea casă a lui Partenie Todor a fost stabilit sediul unităţii şi până prin anul 1964 aici a funcţionat CAP-ul din Simeria Veche”, povesteşte Ioan Dărăbanţ despre timpurile când hanul a adăpostit recoltele de grâu şi porumb.

Omul priveşte cu durere la pereţii decojiţi, la tencuiala căzută şi acoperişul spart. Odinioară locul aparţinea soţilor Raveca şi Partenie Todor. Aceştia au avut doi copii: Nicolae şi Ioan. “Unul dintre fii, Ioan Todor, este ultimul dintre proprietari care a locuit aici.

Eu aşa l-am prins de “Ion Crâşmaru”. Ţin minte că îmi dădea întotdeauna un pahar de sirop. Todor Ioan a fost student la Cernăuţi şi la Sibiu unde a terminat teologia chiar cu un an înainte să izbucnească cel de-al II-lea război mondial, motiv pentru care nu a mai fost hirotonisit ca preot”.

Sub paşii lui, podeaua geme şi ţiglele sparte se sfarmă: “Aici a fost bucătăria, magazine, dincolo, un dormitor şi mai încolo camerele copiilor.

Veneam cu tata după apă, la Strei şi intram pe aici fiindcă încă funcţiona cârciuma. Stăteam la poveşti în vechea bucătărie”, povesteşte plin de nostalgie bărbatul.

După retrocedare, clădirea a ajuns la urmaşa lui Ioan Todor, o femeie în vârstă din Arad.

Pentru câţiva ani, locul a fost închiriat şi a fost un bar ieftin. Urme ale kitsch-ului de atunci se zăresc încă pe pereţii desenaţi cu trupuri de femei. Localul şi-a oprit activitatea în urmă cu zece ani şi de atunci locul se degradează văzând cu ochii.

Acum, clădirea cândva impunătoare a hanului, cu un teren de 20 de mii de metri pătraţi este scoasă la vânzare, iar proprietarul este dispus să o vândă chiar la preţul pământului: 5 euro/mp. Cu un proprietar bătrân care nu îşi permite costurile renovării, la mila localnicilor care l-au distrus, hanul Piski Csarda devine încet istorie.

Laura OANA

Citește de același autor: 

Grădina aristocrată sau mica Italie de la Banpotoc