Grigore Leşe şi povestea unui secol de dor

Un om în straie albe, o scenă şi o sală care cântă într-un glas: Grigore Leşe a făcut la Deva un concert memorabil care a adus lacrimi în ochi, doine în voci şi aplauze pentru momentul de graţie. Copleşiţi, oamenii au murmurat şi au cântat povestea unui veac dureros şi s-au rugat pentru speranţă. La final, maestrul s-a întors pe scenă pentru încă o jumătate de oră de cântec şi vorbe cu tâlc.

Grigore Leşe vine însoţit de un grup de bărbaţi, în costume maramureşene. De cum păşeşc pe scenă, în fundal, răsună un sunet grav, precum al mantrelor tibetane. Artistul salută publicul pe tăcute şi, ridicând fluiera, începe a doini. “O Doamne, Doamne!/ Dumnezău gândeşti că doarme/ Cu capu p-o mănăstire/ Şi de mine n-are ştire/ Că mult m-am rugat, Doamne, ţie/ Să nu-mi dau urâtu’ mie/ Nu ştiu Doamne, nu mă vezi?” Cu gesturi largi precum adierile de vânt, Leşe stârneşte sala: “Nu-i lumină nicări/ O murit tăţi oamenii…” şi apoi îi îndeamnă pe deveni: “Aflaţi-vă cântecul! Cântaţi cu noi!” şi zice: “Numa’ la mândruţa me/ Arde lampa ca ş-o ste. Ce însamnă asta? Dacă mă duc la mândra, înseamnă că nemuritori sunt copiii, dacă nu mă duc, sunt nemuritor şi merg alături de Dumnezeu”. Oamenii ascultă: “Să mă puie-n copârşeu/La un loc cu Dumnezeu/ Că acolo-i locu’ meu”. Greu, dar sigur, oamenii se deprind a cânta: “Măieran în cornu mesii/ Eu horesc horea miresii…”

Desculţ şi îmbrăcat în straie populare, maestrul s-a dovedit o forţă pe scenă. A cântat şi sala l-a urmat: “Mireasă, de-amu, ’nainte,/ Cărările ţi-s oprite/ Numa’ tri ţi-s dezgrădite:/ în grădină, după ceapă/ La fântână, după apă/ şi la mă-ta câteodată/ Cân’ îi hi mai supărată…” La semnul artistului, corul de bărbaţi ridică molcom vocile: „Când a hi nunta mândri/ M-oi culca ş-oi durmi/ Pă piatra bisericii.”

Leşe se leagănă şi flutură mânecile albe ale cămăşii ţărăneşti. Pare un înger uriaş care dă tonul. Încet, dinspre public, se desprinde un murmur uşor, apoi vocile oamenilor prind făgaş şi se împletesc cu cele de pe scenă. Omul alb zice: “Vă spun povestea cântecelor care ne-au însoţit istoria” şi mărturiseşte: “Totdeauna creez în scenă o poveste.

Am adus la Deva o poveste despre momentul 1918, despre Războiul de Independenţă, despre Siberia, despre Galiţia, despre Cernăuţi, despre Aiud, despre Basarabia.

America! Asta am putut eu face mai bine, asta am făcut! Dacă fiecare îi pă locu’ lui, atuncea putem sărbători Centenaru’ extraordinar. Noi suntem într-un proiect, zicem noi european trăbă să ştim, să ne raportăm la el. Suntem într-un neam mai mare nu putem face ce vrem noi. Cine va avea proiecte îndrăzneţe în Europa, va câştiga! Până atunci, vorbe!”

Artistul îşi punctează cântecele cu vorbe şi amintiri: “Până la tri ani, mi-o purtat de grijă străbunicu mieu, până la şepte ani o cătat tăţi de mine şi, de la fiecare, am învăţat ceva. Ce? Să trăiesc în rânduială şi-n rost!

De la 18 ai până la 50, m-am ocupat eu, de alţii. De la 50, am început să am grije şi de mine”. Molcom, tonul prinde glas de poveste, una începută în secolul trecut: “Mama me hore de răsunau hotarele! Şi glasu’ nu să-nvaţă, să moşteneşte”, a mărturisit Leşe.

A ales fluierul şi a făcut să răsune cântecele pastorale. A povestit cum i-au fost luate cântecele şi interpretate cu textele schimbate pentru că nu dădeau bine la partid: “Şi, după 30 de ani, vine Leşe şi se răzbună!” Şi răzbunarea sa şede cu sala plină de aplauze.

Dă sfaturi că: “Oamenii din ziua de azi nu mai trăiesc în rânduială” şi îşi sfădeşte colegii: “În ziua de astăzi se întâmplă aşa: cercetătorii nu ştiu cânta – am o problemă-, iar cântăreţii nu ştiu ce cântă. Cineva le zice că îi place, că-i bun, dar ei nu cunosc forţa cântecului. Povestea asta nu se poate rezolva în două ceasuri. Oamenii aleargă şi vor să cânte că or auzit ei că doară au face bani. Pă horele astea nu faci bani! Trebuie să te angajezi într-un proiect foarte serios!”

Se întoarce spre bărbaţii care cântă alături de el: “Ei sunt din Libotin, comuna Cupşeni, vechea Ţară a Oaşului. Ei au mai rămas din corul de 108 bărbaţi. Ceilalţi sunt în cimitir!” Duce mâna la pălăria unde poartă o floare roşie de muşcată: “La noi să zice că pălăria asta-i cu streşină, nu te plouă!”

Concertul continuă în ritmul publicului, Grigore Leşe e atent la oameni, zâmbeşte sau se încruntă: “Lăsaţi copiii în sală, nu-i scoateţi afară dacă mai zgiară! Ştiţi cum sunt copiii între dumneavoastră? Trebă să-nvăţaţi asta şi-n biserică!

Sunt ca nişte îngeri! Schiaună, râd, povestesc… Lăsaţi-i! Nu şâşâiţi! O să zică peste 30 de ani: „Mă, acum 20 de ani a fost Leşe la Deva! Şi eram şi eu în sală!”.

Leşe ridică fluierul la buze şi, ca prin minune, vocile pruncilor se alină. „Geaba mai zic vai de mine/ Că tăt nu mă crede nime/ Lăsa-i casa, îmi lăsa-i vatra/ Să mă lupt în Munţii Tatra/ Ţie-ţi cântă păsărele/ Mie – puşti, mitraliere/ Ţie, mândră-ţi cântă cucul/ Mie îmi bubuie tunul”.

După jalea războiului, Leşe doineşte despre viaţa de dincolo de libertate: “Lumea me-i lume legată/ Cu lanţuri şi cu lăcată/ Nu mi-i bine niciodată…” În sală e o linişte atât de curată, că poţi auzi suferinţa picurând în sufletele oamenilor. „Bine mi-a fost mie-n viaţă/ Cât am host la mama-n braţă/ Da’ de când am crescut mare/ Numa dor şi supărare” Leşe priveşte la oamenii ce cântă încetişor refrenul şi surâde: „Nu aveţi impresia că v-aţi uitat cântecul?”

Când muzica tace, Leşe se încruntă şi spune grav: “Siberia”. Şi iar e jale: “De ţi-i dor, te roagă tare/ Să mai vin din depărtare/ inima şi sufletul/ Ş-au făcut ca pământul”. Oamenii respiră şi oftează în ton cu muzica şi versurile maestrului. Momentul Cernăuţi: “Frunzuliţă de cicoare/ Acum stau în închisoare/ Îs la umbră, nu la soare/ Cu lacăte la picioare”. Durerea de-un secol a neamului clocoteşte în versul popular: “Trimis-o-mpăratul carte/ La fetele de pă sate/ Să nu-şi facă rochi-n flori/ Că nu mai rămân ficiori!”

Povestea trece apele până-n America: “Bătă-te-a Americă, bată/ Bată-te focul din stele/ Şi dorul măicuţii mele/ C-am venit să zac aci/ La porţile fabricii/ Bătă-te-a Americă, bată, dor! Pă drumu New York-ului/ nu umblă nici boi, nici vaci/ Da’ umblă oamini săraci”.

La Aiud, e tot cutremurător. Românii sunt închişi de români “Pentru sfânta libertate de care noi n-avem parte” . În sală, privirile plâng şi Leşe zice: “Ce gre-i muzica asta!” Grea şi plină de durere, iar Leşe crede: “Brandul României e suferinţa!”

Vorbeşte despre ai lui: “Ce păcat că am vrut să aflăm cum gândesc ţăranii. Nu ştia nime. Acesta a fost începutul decadenţei – le-au făcut cămine culturale! (…) nu aduceţi ţăranii în locuri nepotrivite, că-i stricaţi! Ţăranul e ţăran, artistu-i, artist şi creatorul de hituri… Când ţăranul face pă deşteptul, iese tăt ce-i mai rău din el!”Artistul apucă toba şi învaţă oamenii:

“Când baţi toba, alungi pă dracu! Când baţi în palme alungi duhurile rele”. Când Leşe ia toaca, răsunetul lemnului lovit punctează jalea dorului: „Dare-ar Dumnezău cărare/ Pă sub pământ, umblătoare/ Să să-ntoarcă cel ce moare!”Apoi lumea se-nviorează: „Ardealul, Ardealul, ne cheamă/ Nădejdea e numai la noi/ Sărută-ţi copile, părinţii şi fraţii/ Ş-apoi să mergem la război!” Lumea aplaudă şi simţi speranţa renăscând în sală.

Fără pălărie, Leşe parcă-i mai bătrân, dar sclipirea din ochii săi este fascinantă. Ştii că ai în faţă un om viu, care trăieşte şi cântă momentul, viaţa şi horeşte: “Şi tăt strânge ca furnica/ Da’ când moare, n-are nimica/ Numa’ pânza de tri coţi/ Asta-i averea la toţi”. Glasul lui umple locul până în cel mai mic colţ de suflet. E înălţător.

Versurile, glasurile, tonurile iscă o tristeţe care sapă în tine până în miezul fiinţei. Nu vezi însă cicatrici, ci doar lacrimi şi voci care murmură rime asemenea rugilor.

E bine, atât de bine! Cu cât sapi mai mult, rana descoperă  locul acela unde fiecare ascunde fericirea care se iveşte plăpând, tot mai trainic şi se înalţă până acolo unde totul e o mare plutire.

Trezirea se face în iureş de aripi care aplaudă. „Nu lăsa Măicuţă,/ Să pierim pe cale/ Că noi suntem fii lacrimilor tale” Sala întreagă e un mare suflet. Cu ajutorul muzicii, unirea a reuşit. Leşe ridică mâna şi spune: “Trebuie să avem credinţă. Putem povesti despre credinţa care e crezută şi credinţa cu care se crede. Ce auziţi în fundal, sunetul acela continuu e glasul lui Dumnezeu!” Ruga oamenilor din sală se potriveşte pe vorbele artistului: “De ce avem nevoie în România? De o politică culturală pentru oamenii simpli. Trebuie să cultivăm simplitatea”, zice Leşe şi dă tonul rugăciunii: “Nu lăsa Măicuţă, să pierim pe cale”. Nu e femeie în sală să nu cânte, nu e bărbat să nu asculte înmărmurit glasurile care ridică vorbele şi speranţele curate către cer.

Lumea se ridică în picioare cu mâinile împreunate a rugăciune şi cântul izbucneşte şi mai puternic. E un moment de graţie cum rar ţi-e dat să trăieşti: sala e în braţele lui Dumnezeu.

“Astăzi, aici, Glasul a fost cu mine!”, mărturiseşte artistul şi chipul îi străluceşte de efort şi fericire: “Ştiţi cum se zice? Când se cântă Mozart, îngerii joacă; când se cântă Bach, apare Dumnezeu; când se horeşte, oamenii stau în loc şi ascultă. În seara asta, dumneavoastră aţi fost îngerii!”

Oameni aplaudă, cântă şi plâng. În faţa lor, artiştii îşi scot pălăriile. Acum e rândul scenei să tacă uimită în faţa unui public care se roagă cântând pentru soarta şi speranţa neamului: “Nu lăsa Măicuţă să pierim pe cale!” Descoperit, Grigore Leşe îi mângâie pe oameni şi le mulţumeşte, în felul său: “V-aştept la concertele mele din toată lumea, la Ierusalim, la Albert Hall, la Scala din Milano şi, dacă Dumnezău m-a ajuta să poci cânta cum am cântat în sara asta, însamnă că n-am trăit dejaba pă lumea asta! Să fie Centenar!”

Şi când toţi credeau că e gata, se aude vocea artistului care zâmbeşte larg: “Staţi jos! Să ştiţi că nu întind coarda, dar vreau să vă arăt cum horesc oamenii! Nu mai e concert… e ceva, mi-a venit mie.”

Grigore Leşe a rechemat publicul în sală pentru a-i mulţumi şi a doini încă o dată pentru oamenii care au cântat alături de el.

Cere un scaun şi aşezat îşi cântă încă o bucată de poveste. “M-am întrebat: cum tră’ să arate un român să ştie lumea că-i român? (…)

Aşa cum mă vedeţi pe mine: cu un fluier în mână, singur! Aşa m-am gândit să mă duc la Albert Hall, singur în faţa a cinci mii de oameni. Să vedem ce-or zice!” Pentru ce se roagă artistul? Pentru lucruri adevărate, pentru firesc, pentru lucrul aşezat la locul său, pentru hore şi: “Să-mi ţie Dumnăzeu glasul! Gândiţi-vă că am cântat două ore, singur. Oamenii horesc în picioare, horesc stând şi horesc înainte de răsăritul soarelui pentru a avea putere asupra zilei şi nu ziua asupra lor. Niciodată oamenii nu horesc după-amiaza! Cele mai frumoase cântece vin de la oamenii săraci pentru că horitul vine din sărăcie! Mă gândesc că nu trebuie să judec şi să încerc eu să fac mai mult! Eu nu mai judec România, nu mai judec tinerii. Cred că România se pregăteşte de decolare! Mai aveţi răbdare, vine!”

Cântecele pastorale, patriotice, de cătănie, doinele interpretate în stilul inconfundabil al maestrului au adus aplauze, lacrimi de bucurie şi stări copleşitoare pentru oamenii din public. Intrarea a fost liberă şi sala s-a umplut până la refuz. Reactia devenilor este pe măsura concertului: “Superb! Până şi bebeluşului i-a plăcut!”;  “Foarte frumos!

Ne-am simţit minunat, îl mai aşteptăm şi mulţumim Episcopiei pentru această seară frumoasă”; “Minunat! Cântece patriotice, folclor românesc, super! N-am cuvinte!” Mama interpretei Ana Anuţoiu e încântată: “Nemaipomenit! Până la lacrimi m-a emoţionat! Domnul Leşe este o carte de identitate a poporului român! Trebuie să ducă mai departe tradiţia şi tineretul să-l urmeze. Nu trebuie să se piardă toate astea! M-a emoţionat până la lacrimi!”

Organizat de Episcopia Devei şi Hunedoarei, concertul extraordinar ,,Un secol de dor” e un omagiu adus celor 100 de ani trecuţi de la înfiinţarea României Mari.

A devenit o seară de rugăciune prin cântec românesc: „Am dorit asta, nu ştiu dacă am reuşit. Maestrul Grigore Leşe este unul dintre artiştii de-o sinceritate brutală câte-o dată şi e foarte bine că este aşa. E cazul să mulţumim bunului Dumnezeu că am avut un asemenea concert la Deva, prin bunăvoinţa Preasinţitului părinte Gurie”, spune părintele Radu Trifon, care a descoperit în artistul şi muzicologul Leşe: “un om foarte exigent cu el însuşi şi cu colaboratorii săi. Mi-a spus că nimic nu se face fără disciplină şi o autocenzură serioasă a celor ce le rosteşti şi provăduieşti. Este unul din puţinii oamenii de cultură care are curajul să-şi exprime patriotismul fără excese, care susţine tradiţia şi critică deviaţile, care azi au devenit showbussines, doar o marfă vândută şi nu folclor.” Evenimentul a făcut parte din manifestările dedicate Zilelor Credinţei şi Culturii la Deva, ajunse la ediţia a V-a.

Un secol de dor

E jumătatea anului aniversar şi Grigore Leşe nu-i mulţumit: “Ştii cum?! Să să cânte muzică adevărată şi atuncea-i totul perfect. Deocamdată nu am văzut un spectacol legat de Centenar, să fie o poveste serioasă. Nu am văzut în România. N-am văzut!”, explică rapsodul şi cineva adaugă: „Numai şuşe!”. „Da! Nu am văzut un spectacol serios, gândit, să prezinte artiştii o poveste. Se plimbă dintr-o piaţă în alta! Centenarul este o poveste serioasă – trebuie să ne aducem aminte de timpii istorici, de oameni… Or fost oameni de tătă isprava în lumea asta! Şi trebuie să-i prezentăm, să-i aducem în scenă. Sunt oameni valoroşi, tineri extraordinari!”

Laura OANĂ