GÂND LA ÎNVIEREA DOMNULUI. Iubirea care vă face mereu mai buni
Când vorbim de dragoste creștinească, ar trebui să nu ne amăgim ridicându-ne proprii statui de lut. Ar trebui să renunțăm la a ne arăta celorlalți mai creștini decât suntem și mai iubitori de oameni decât suntem în stare să fim. Ar trebui să înțelegem că vorbim despre dragostea creștinească așa cum vorbești despre un ideal, respectiv despre o imposibilitate din care, totuși, putem crește. Am fi mai buni creștini învățând, în fiecare zi, despre o dragoste pe care nu o putem cuprinde decât în aspirațiile ei salvatoare.
Ne e greu să-i iubim pe dușmani, ne e greu să iertăm și să ne iertăm, ne e greu, pentru că suntem oameni, cu toate neputințele noastre din care ne construim zilele. Când recunoaștem această neputință, începem să învățăm dragostea creștinească, cea care poate ceea ce noi nu putem împlini. E cel mai bun început de drum.
***
Așa cum o mamă învață iubirea modelându-și o viață îmbrățișarea copilului, tot așa dragostea creștinească, despre care ne învață Iisus Hristos, este cea pe care doar Dumnezeu o împlinește prin El însuși și pe care creștinul doar o modelează încercând să fie mai bun între oameni cu speranța mântuirii.
Omul este, bine știut, incapabil de dragoste creștinească în sensul Cărții: acea dragoste are nevoie de renunțarea integrală la tine însuți în folosul celorlalți, iar asta este neputința noastră de zi cu zi.
Dar omul poate pune ca principiu de viață încercarea permanentă de a iubi creștinește, precum Iisus, cu sufletul deschis și iubitor de oameni, dar și cu întreaga înțelegere a faptului că nu va atinge niciodată această stare de grație pentru că, nu-i așa?, nu acesta este scopul devenirii. Iar omul care acceptă acest fel de a trăi înțelege, firesc, că scopul acestei înrolări este acela de a fi, de a deveni în fiecare zi un mai bun creștin, un om mai bun.
Măreția omului bun obișnuit, omul fără glorie zgomotoasă în lumea lui, este aceea pe care i-o oferă șansa extraordinară de a trăi împăcat cu cea mai mare parte din faptele și gândurile sale. Iar această măreție are, paradoxal, ca imagine publică, ca expresie, ca estetică ce încorporează smerenia. Da, smerenia, acea stare uimitoare a omului împăcat cu sine însuși și mai ales cu lumea, omul care e mereu aproape să înțeleagă sensul propriei existențe.
Scopul acestui text nu este să certe, să dea lecții sau să ofere adevăruri nemutate. E un simplu gând creștinesc în ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Ziua în care am dorit să vă spun: Iubiți creștinește cu înțelegerea faptului că e măsura unei iubiri care face parte din drumul ființei voastre din ce în ce mai bune. Și nu luați în deșert puterea mântuitoare a smereniei. Așa gândesc că ar fi folositor zilei noastre de mâine.
