Fundătura Ponorului şi Poiana Omului, locurile uitate de timp ale Şureanului | GALERIE FOTO

Case mici din bârne se odihnesc pe podişuri de piatră, garduri de lemn străjuie calea bolovănoasă şi abruptă, cotesc şi duc pe lunca unde cirezi şi turme pasc domol în glasul talăngilor. În Fundătura Ponorului, timpul a uitat să ajungă în secolul 21. Păşeşti prin vremuri într-un anotimp pierdut al satului românesc.

Drumul urcă opintit de îndată ce treci de Federi. E tărâmul paşilor deprinşi cu greul, al căruţelor şi al maşinilor puternice de teren. Priveliştea se desface larg peste cuşme unde localnicii şi-au durat casele ori se îngustează în poteci unde cerul e prins între şiruri colorate de arbori.

Prepelegi şi clăi de fân mărginesc văile unde cete de oi sunt vegheate de bătrâne cu toiag şi cisineu. Pe coaste, mestecenii aurii urcă către ţinutul fagilor şi câte un brad singuratic îşi întinde cetina verde peste nuanţele arse. Mai sus, drumul se face cale grea podită cu pietre şi bolovani, zarea se deschide şi se luminează. Câteva exclamaţii mai încolo, coborâşul ia urma gardurilor prinse peste povârnişuri cu iarbă aspră şi, la capătul privirii, altă coastă presară o turmă de oi printre obrajii de piatră şi tufişurile brune. Apoi lumea se aşează molcom între munţi.

În poala de stâncă din Fundătura Ponorului, toamna a prins o vraişte de culori. Nuanţele din basmele româneşti scaldă văzduhul în tonuri aprinse: mesteceni de argint cu coame aurii se amestecă cu fagii de aramă şi stejari sângerii lângă castele sure de piatră. O căldare uriaşă şi-a făcut culcuş între râpele masive ale Şureanului. Te roteşti să prinzi întreg împrejurul, înalţi ochii spre-naltul cerului şi îi laşi să străbată întinsul patriarhal până spre luncă şi valea care intră în peretele sur. În zeci de ani de presă, nu am văzut nimic care să-i semene acestui loc numit „Palma lui Dumnezeu”. Pe margini, peste umerii de piatră, localnicii şi-au clădit sălaşurile. De sute de ani, îmblânzesc stânca cenuşie cu nuanţele calde ale lemnului din care şi-au ridicat căsuţe, şuri şi adăposturi pentru vite. Şi-au făcut păşuni care au devenit ocoale largi despărţite către vecini cu îngrădituri. Aerul proaspăt al muntelui prinde aici miros de viaţă şi de muncă. Glasul talăngilor cântă în şoapte mocnite din fiecare poiană. O privelişte din veacurile trecute se întinde pretutindeni şi te cucereşte cu pacea şi lucrurile ei bine potrivite. Clăi de fân se ridică precum cuşmile de piatră şi, printre vârtejurile de calcar, drumul se potriveşte arcuit peste spinarea muntelui asemeni apei Ponorului care se strecoară prin luncă în acorduri largi. Căldura din prânzul întârziat al toamnei te îndeamnă să te deschizi precum florile. Este o minune de loc cum nu mai găseşti alta.

La fiecare pas, priveliştea se schimbă şi descoperi alt colţ din raiul pe pământ. Un cosaş mic şi verde se desfată în soare, lângă un mesteacăn luat prizonier de o tufă ţepoasă de măceş.

De pe un splendid gurgui de piatră un alt mesteacăn îşi strigă biruinţa către lume. Moţul de rocă taie lumina şi şuvoaie de soare se strecoară printre culmile de fân şi de munte. În liniştea locului, hurducăitul unei căruţe se aude de departe între malurile pietroase ale drumului. Omul umblă tihnit înaintea cailor care îl urmează cuminţi. La vale, se opresc şi ascultă cum stăpânul schimb-o vorbă cu vecinii şi apoi, împreună, îşi văd de drum, prin luncă. De pe muchia înaltă un şuvoi de oi vin lin mânate de-un păstor şi câţiva ciobăneşti greoi. Din capătul luncii, printre clăile uriaşe clădite de podină de lemn, o bătrânică subţire păşeşte iute în urma mioarelor. Poartă ie şi-o fustă cernită. Nana Armina e cunoscută oamenilor care trec prin Fundătura Ponorului. Stă în munte cu animalele cât e vremea bună „Iacă p-aci printre ele!”. Are vorba sprintenă şi graiul cu tâlcuri, mai cu seamă când o întrebi de anii ce-i poartă: “De când m-o făcut mama me pân-acum! Oho! Mulţi şi mărunţi!” I-e drag traiul în ponoare când despre greutate… “Ş-aşa, ş-aşe!” zice nana pe limba locului.

Are mai bine de 80 de ani, dar cu greu te poţi ţine după paşii ei iuţi. Cât o vezi, nu stă o clipă locului. Bate cărările pe urma turmelor. Are în grijă oi, cai şi vaci. “De toate avem!” zice bătrânica şi pleacă cu paşi mari şi hotărâţi să întoarcă oile. Cu bâta şi vorba… “Via! Viaaa!”, strigă nana spre nedumerirea noastră. Vorbeşte latineşte?! Mai strigă o dată şi adaugă cu obidă: “Trăznească-te vara, să te trăznească!” şi mai croieşte una în lâna oii. Hotărâtă se întoarce spre noi şi comandă: “Nu lăsaţi caii ăia să treacă-năpoi. Până dau oile, c-apăi vin şi-i duc eu!” Dă oile după gard, face un ocol de minute bune numai ca să-şi lase sveterul în gard, la soare şi să întoarce fuga să tocmească necazul cu caii. Sunt străini şi-i strică iarba aşa că le face de drum chiar dacă pentru asta merge mai bine de juma de ceas pe panta muntelui. Tot iute. Te iau dracii când te gândeşti că, la jumătate din vârsta ei, te lasă în urmă pe urcuş.

Ivită în alte timpuri, din comunităţi care se gospodăreau singure şi munceau trainic pentru pâinea de pe masă, Nana Armina s-a deprins acum cu turiştii şi preferinţele lor:

“Ştie precis ce să le spună, care sunt cele mai bune puncte pentru fotografie, care sunt momentele bune ale zilei şi, dacă te pui bine cu ea, se oferă şi să bage bine pe foc să ia cadre mai frumoase!”, spune Anca Rusu, de la Asociaţia de Turism Retezat. A strâns o colecţie întreagă de întâmplări cu ea: “După o vizită, i-am trimis una-alta prin câţiva jandarmii. Pâine musai şi ce mai îi lipseşte. Jandarmii au găsit-o cosind iarba în curte. Impresionaţi, s-au oferit să o ajute. Mi-au povestit apoi că stătea şi îşi făcea cruce: “Am ajuns să văd că îmi coseşte Miliţia!” Apoi i-a pus pe băieţi şi la tăiat lemne şi la orânduit!” Fundătura Ponorului a rămas o oglindă a satului românesc de odinioară – aici bogăţia se măsoară în hărnicie, după numărul animalelor şi a clăilor de fân, nu după hoţie, nici pentru termopane, curţi betonate sau etaje ridicate în culori ţipătoare.

Mai ales când priveşti de sus, locul seamănă cu o arenă, una naturală, unică. Dacă ar fi să se creeze un joc ardelenesc de Monopoly, cu siguranţă că ar arăta ca Fundătura Ponorului. Ai câştiga un sălaş din lemn, turme şi cirezi, poieni de păşunat, fânaţe de adunat sau terenul cu cel mai bun punct de belvedere. Ca pedeapsă, lupul ţi-ar prinde câteva animale, ţi-ai pierde aparatul foto sau ai putea sta toată iarna aici, fără lemne de foc şi izolat de restul lumii.

Peisajele de necuprins în cuvinte şi oameni precum Nana Armina l-au făcut pe fotograful Mircea Bezergheanu să îşi cumpere căsuţa de peste drum, adică la vreun sfert de ceas de mers. El a dus faima locului printre pasionaţii de fotografie. Şi-a păstrat căsuţa neatinsă de modernizări şi, dacă nu ar fi trepiedele şi aparatele cu obiective puternice, ai crede că eşti tot într-o gospodărie ţărănească. A fost “ambasadă”, dar „De acum se numeşte căpitănie!”, zice vestitul fotograf. „Aţi ajuns la inaugurarea numelui!”, glumeşte un altul. Pe lângă Bezergheanu, alţi trei fotografii sunt aici la vânătoare de frumuseţe. Unul dintre ei este Cătălin Vezetiu: “Am descoperit Fundătura Ponorului în fotografiile lui Mircea Bezergheanu şi mi-a plăcut atât de mult ce transmiteau fotografiile respective, încât mi-am dorit să ajung şi eu aicea. După prima dată, m-am reîntors. Este a patra oară când vin în acest loc”, mărturiseşte tânărul. Ştie perfect care sunt atuurile locului: “În primul rând, liniştea. Asta remarci imediat – liniştea locului, oamenii de aici, de peisaje nici nu mai vorbesc! Peisajele, dimineaţa, la răsărit, când toată valea se umple cu ceaţă, îţi taie pur şi simplu respiraţia! Rămâi fără cuvinte pur şi simplu! Dacă noi fotografii nu imortalizăm astfel de momente, cine să o facă?! Trebuie să arătăm mai departe frumuseţiile astea!” Toţi cei care păşesc aici sunt impresionaţi şi poartă dorul locului: “Îmi amintesc mirosul. Este unul specific locului – iarbă crudă cu ceaţă cu mirosul animalelor… Este lucrul care îmi vine îmi minte de fiecare dată când cineva vorbeşte de Fundătură. A fost ceva deosebit de prima data!”

Modelată undeva la 900 de metri, Fundătura Ponorului este cea mai spectaculoasă din Munţii Şureanu. Ponorul îşi unduie apele şi alunecă lin prin lunca dintre coamele calcaroase. Fotografii sunt fermecaţi de frumusetea locului şi de adăpostul natural din munte. În urmă cu 13 ani, Remus Suciu ajungea pentru prima dată în aceste locuri: “Era tot toamnă şi am venit cu doi prieteni să vedem ce şi cum e… Nu ştiam de locul ăsta, ni s-a spus pe drum. De atunci, nu s-a schimbat nimic. Absolut nimic! Locul este la fel de frumos. Chiar şi pe vreme urâtă e frumos aici – fuioarele de ceaţă se scurg foarte frumos printre stâncile din Fundătura Ponorului. Oamenii îşi au sălaşurile de vară aici, trăiesc ca acum 100 de ani. Nu s-a schimbat ceva de când i-am găsit prima oară – aveau o bucătărie modestă, ca pe vremea străbunicii, ritmul vieţii aici este altul şi portul e ca la ţară. Prima dată când am venit, am găsit o femeie care bătea untul, avea ie şi cătrânţă. Am întrebat uimit dacă aşteaptă pe cineva? E vreo sărbătoare?! Mi-a spus că nu, că aşa se îmbracă ea în fiecare zi” De mai bine de un deceniu, Remus revine aici să afle răspunsuri:  “Sincer să fiu, încă n-am aflat de ce îmi place! De asta mă tot întorc aici. De câte ori vin, găsesc câte ceva nou – nici un set de fotografii nu seamănă cu celălalt. Parcă şi iarba e altfel, parcă şi zăngănitul talăngilor e diferit, un lucru care, de fapt, dă multă pace. E un rai pentru imagine! E un loc unde găseşti mai mult decât linişte, ceva nou, ceva care îţi dă scânteie să creezi, să faci ceva frumos!”

Şi cei de la Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina  străbat muntele să ajungă în Palma lui Dumnezeu. Bogdan Luţ e ranger şi e pasionat de fotografie. Vine de câteva ori pe lună aici, cunoaşte potecile şi poveştile, năravul locurilor şi al oamenilor. Sunt tot mai puţini cei care îndură traiul greu din sălaşele de vară. Uitate, căsuţe micuţe şi frumoase de lemn se prăbuşesc. Nu au nici o şansă în ţara unde un neam îşi uită rădăcinile de lemn pentru construcţii neinspirate din beton. Până acum, Fundătura şi-a păstrat în mare parte arhitectura şi stilul de viaţă arhaic care te duce cu gândul la întoarcerile în timp. Apa Ponorului a creat aici un loc care îţi atinge sufletul. Iar Fundătura, nu e singura sa creaţie de colecţie. Înghiţită de munte, valea a creat Peştera Şura Mare. “E cel mai important obiectiv turistic speologic din judeţul Hunedoara, cu o dezvoltare de peste 11 kilometri şi o denivelare pozitivă de plus 420 de metri. Este recordul românesc pentru denivelare pozitivă. Practic, este o peşteră unde, de când ai intrat, tot urci!”, spune Adrian Sopincean, şeful echipei Salvaspeo Hunedoara. Potrivit un site de specialitate, Peştera Şura Mare este una din cavităţile care se găseşte în Top 10 peşteri ce merită vizitate în Romania. Peştera este la fel de spectaculoasă ca şi intrarea pentru că ruptura masivă în piatră oferă speologilor un portal grandios.

“Fundătura Ponorului e greu de descris în cuvinte. Sunt prea puţine încât să poţi să înfăţişezi minunăţia locului prin ele. Ajuns acolo te simţi de parcă păşeşti în basme. Un loc ce te face să dai uitării toate grijile cotidiene. Iar sufletul parcă ţi se umple instant de bucurie. Am fost de multe ori acolo cu prieteni fotografi, cu unchiul meu Sebastian Vasiu şi pot spune cu certitudine că nu am trăit momente mai frumoase niciunde în turele noastre foto. Un loc care te face să înţelegi ce e important cu adevărat în viaţa asta, un loc în care ceţurile dimineţii şi culorile fermecătoare ale răsăritului sunt hrană pentru suflet. Nici nu mă mir că lumea a numit acest loc aşa, pentru că exact aşa te simţi când eşti acolo, ca-n “Palma lui Dumnezeu”, spune Cătălin Moş, alt tânăr care a prins drag de aceste locuri.

La plecare, pe alte drumuri grele de munte, de-a lungul altor sălaşe şi poteci cu cer deasupra, calea desparte brazii verzi de focul din ramurile tomnatice ale fagilor. Ploaia de frunziş încarcă de culoare cetina. Prin poiene, urmaşii dacilor au ridicat căpiţele în braţele vânjoase de lemn să le ferească de pofta sălbăticiunilor. Când ajungi pe apa Ponoriciului, pădurea pare că e toată în flăcări şi undele oglindesc nuanţele aprinse ale lui Brumărel. Cai fără frâu se bucură de iarbă şi libertate.

La jumătate de oră de mers cu maşina puternică de teren, ajungi în Poiana Omului. Locul impresionează datorită fagilor monumentali contorsionaţi în moduri care îţi stârnesc imaginaţia. Nu găseşti un trunchi drept în tot locul, iar pâlcul de fagi e plin de surprize: rădăcinile masive sunt adevărate fotolii împodobite cu muşchi, iar trunchiurile sunt pline de semne şi însemne. În coaja sură, poţi desluşi ochi şi guri, găseşti fântâniţe de spiriduşi şi scorburi ciudate.

Lângă troiţa veche de lemn, o poartă cât un stat de om se deschide în lemnul lovit de trăznet. Odinioară, găseai aici unelte ale căutătorilor de aur, acum pânze groase se întind precum perdeluţele.

Ciudăţenile fagilor sunt răni din copilăria arborelui, spune directorul Parcului Natural Grădiştea Muncelului Cioclovina, Alin Alimpesc. “Pâlcurile de fagi oferă aici un peisaj de neuitat. Fagii sunt speciali pentru că sunt arbori solitari şi poartă urmele păşunatului în zonă. Au fost afectaţi, când erau mici, rupţi de oi, mai tăiaţi de ciobani, sunt şi fagi afectaţi de trăznete, dar încă vii. Orice arbore solitar, care nu trăieşte în masiv prinde o coroană globuloasă ceea ce dă peisajului o notă aparte.”

Unde mai pui că toamna vezi cel mai bine trecerea vântoaselor care se joacă cu frunzele şi stârnesc hore jucăuşe în jurul vizitatorilor. Legendele dau şi ele un farmec aparte locurilor. Legenda spune că aici, în Poiana Omului, şi-a luat viaţa ultimul rege al dacilor. Decebal s-a sinucis pentru a nu cădea viu în mâinile soldaţilor romani. O parte din turiştii care ajung aici cred că durerea regelui dac şi prăbuşirea speranţei de libertate a Daciei modelează fagii care cresc cu mai multe trunchiuri pornite din aceleaşi rădăcini masive.

O troiţă străveche din lemn veghează într-o poieniţă şi alăturea câţiva motociclişti i-au ridicat un monument unui coleg decedat de tânăr. Pasionat de cercetarea satelor hunedorene, Daniel Iancu crede că troiţa a fost ridicată de un meşter vestit: “Îi aparţine cred lui nea Zgăvârdean, înainte era pictată şi avea înscrisuri care acum nu se mai pot desluşi.

De fapt, e împânzit Platoul Luncanilor cu astfel de troiţe”, spune cercetătorul ştiinţific de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva. Nu sunt cruci ridicate în memoria unor persoane, ci limite şi semne de hotar: “De acolo te poţi îndrepta către Prihodişte şi Târsa, ori poţi merge la Cetatea dacică Piatra Roşie sau către Fundătura Ponorului”, spune el. Chiar şi acum localnicii din Federi folosesc drumul când merg către vechile sălaşe. Unul dintre ei este Nistor Panatie. Cu căruţa încărcată de fân, face cinci ceasuri până acasă: “Facem vreo cinci, şasă, poate şepte transporturi din astea, depinde cât fân facem pe vară. Avem cai, vaci, oi, de toate, ca la ţară! Iacă noi, seria asta mai lucrăm, că tineretu se vede că nu mai stă. Mai suntem noi cam de vârsta asta şi cu bătrâna. Bătrânu o murit, copii-s duşi. Îi cam grea munca, da ce să facem, dacă p-aicea ne-am născut… Foarte grea, nu că-i grea! Da ce să ne mai lăsam acum la vârsta asta de ani? Mă grăbesc cât îi vremea faină să duc fânu ăsta, că după ce ninge, e cam nasol. Numa cu sania mai urci!” de alături, soţia sa zice: “Dacă-i pune pă cineva de la oraş să facă aşa ceva, n-ar mai mânca!”

Munca grea, drumurile lungi au ţinut cât de cât departe de aceste locuri invazia modernismelor. Migraţia tinerilor şi lipsa forţei de muncă pot pune însă lacătul pe aşezări: “Într-un fel e firesc – ca şi oamenii, aşezările se nasc, se dezvoltă şi dispar. E drept că ar trebui făcut ceva pentru aceste locuri unde s-a păstrat aspectul tradiţional pur, trebuie legislaţie şi sprijin pentru ca învelitoarea de şiţă să nu ajungă tablă albastră. Mai sunt locuri arhaice în județ, la Balşa şi Blăjeni, dar locuinţele ţărăneşti sunt pustii”, spune Daniel Iancu. Fotograful Cătălin Vezetiu este de acord că aspectul vizual trebuie păstrat, alături de atmosfera locurilor  precum Fundătura Ponorului: “Locul ăsta nu trebuie populat. Sunt suficienţi oamenii locului care trăiesc firesc aici. Nu aş vrea să fie înconjuraţi de gadgeturi, de electronice, cu iz de urbanism în ei. Locul trebuie să rămână aşa cum este.” Daniel Iancu este şi el convins: “S-a pierdut deja o parte din ospitalitatea oamenilor. Fundătura se va distruge când se va asfalta drumul şi când prima betonieră va ajunge acolo. Va fi moartea ei! Peisajul cultural şi etnografic ar trebui păstrat!”

Laura OANA

GALERIE FOTO

Fundătura Ponorului

Poiana Omului