FILOSOFIA PÂRLEAZULUI ELECTORAL: În politica românească, lucrurile nu sunt așa cum sunt, ci așa cum nu sunt
Nu știu alții cum sunt, dar mie mi se pare ușor și periculos exagerată veselia care întreține informația că PSD și Dăncilă au pierdut totul și victoria opoziției e doar o chestiune de scurt timp. La fel cum veselia din sondaje de opinie care îl plasează pe Iohannis mereu la mare distanță de următorul candidat – ori Barna, ori Dăncilă – este, cred eu, exagerată. Experiența personală dar și experiența istorică a ultimilor trei decenii de politică românească arată că, în România, lucrurile nu sunt chiar așa cum sunt, ci, deseori, sunt, mai degrabă, cum nu sunt – vorba filosofului.
Să facem o scurtă schiță de analiză.
Pe întreg parcursul acestui an, actualul președinte Klaus Iohannis este plasat în vecinătatea a 40 de procente din opțiunile românilor de vot la prezidențialele din noiembrie. Un scor fascinant pentru susținătorii lui Iohannis, dar evident mult prea mare în raport cu structura de dragoste politică electorală din România și, mai ales, cu structura socială a electoratului și frământările sale recente. Ne este foarte clar că Iohannis este favorit și va fi prezent, fără doar și poate, în turul doi al prezidențialelor. Succesul său în aritmetica electorală a fost și încă mai este asigurat atât de un PNL mai bine poziționat ca oricând, cât și de indeciziile și proasta inspirație a celorlalte tabere de candidați.
Dacă e să judecăm la rece, întorcându-ne în timp cu jumătate de an, singurul candidat la prezidențiale care ar fi putut să joace tare jocul din luna noiembrie 2019 ar fi fost… Călin Popescu Tăriceanu. Care s-a tot dus, printr-o strategie sinucigașă incredibilă. Să ne amintim vecinătatea temporală pre și post Dragnea-zeghe, când circul politic românesc prezenta numere mai ușor de înțeles: Tăriceanu era considerat adversarul unic al lui Iohannis, chiar dacă era și atunci ceva diferență în estimări între cei doi. Un Tăriceanu cu electoratul PSD și buburuza ALDE ar fi creat ceva probleme grupului PNL-Iohannis. Numai că, dramatic, visul tăricenesc al unor zile și nopți în umbra infractorului Dragnea, cele cu armata pesedist-aldistă ridicându-l nou președinte, s-a transformat în coșmarul unor nopți sinistre de vară și zile penibil-umilitoare în umbra eternei și deja fascinantei, în umorul existenței/ rezistenței sale, Viorica Dăncilă.
Caragialescul ușor grotesc din această situație este total: Tăriceanu și-a alungat singur toate șansele, a dat șuturi oamenilor inteligenți din preajma sa, și-a umilit propriul partid, s-a umilit pe sine, dar continuă să vorbească public despre prostiile pe care le-a făcut, ca despre o mare victorie. Nodul de inflexiune, momentul zero al căderii a fost acela în care Tăriceanu a crezut, pentru o clipă, că este șeful parcării politice social-democrate, că poate fi arogant și chiar poate șantaja PSD-ul condus de o femeie pe care o credea ușor de îmbrobodit. Tăriceanu s-a înșelat. Așa cum s-a înșelat când a crezut că Dragnea a pus justiția românească în genunchi și va fi lider etern. A mai greșit când a considerat că Viorica Dăncilă este un personaj politic limitat în visurile sale. Pentru Dăncilă, acești ani sunt nirvana ființei sale modeste, ceva ce nici în vis nu i s-a arătat vreodată: ar fi fost absurd să cedeze această fericire absolută unui nenea de la un ALDE pe care PSD l-a acceptat la masă, ca pe o rudă săracă dar bună de pus la lucru prin ogradă.
Să revenim la aritmetica politică a electoralelor prezidențiale. Așadar, Iohannis are o poziție privilegiată între candidați, cu atît mai bună cu cât adversarii sunt mai ocupați cu datul peste degete unii la ceilalți. Doar că nămolul din opoziția la Iohannis începe să fiarbă mai domol, să se așeze. Viorica Dăncilă pare hotărâtă să-și joace șansa folosind tot ce poate folosi, mai ales resursele financiare dolofane pe care le are PSD și cu care se pot cumpăra multe. Detaliile crizei politice din ultimele luni vor fi estompate extrem de rapid de avalanșa de noi informații, astfel încât și electoratul pesedist își va mai așeza deruta și unele supărări și vom vedea, cât de curând, o repoziționare a candidatului PSD în ierarhia opțiunilor la vot.
Pe de altă parte, candidatul valului progresist care a ieșit masiv la vot, pentru prima oară, în 26 mai 2019, la europarlamentare, Dan Barna, urmează rețeta care a făcut din USR un fel de Făt Frumos al politicii românești, cu o ridicare spectaculoasă în timp scurt, și încearcă să recapaciteze electorat la urne: o poziție bună în clasament necesită o prezență masivă la vot, ceea ce e greu de obținut.
Mircea Diaconu nu considerăm că reprezintă un element de băgat în seamă în acest calcul, doar în măsura în care dosește vreo 10 procente luate cam de pe la toți candidații. Oricum, cu Diaconu sau fără el, echilibrul primului tur nu se schimbă: poate doar Dăncilă ar mai fi câștigat două-trei procente în absența actorului-politician și i-ar fi tăiat porția de aer lui Barna.
Conform analizei noastre, o estimare pe care o considerăm mai apropiată de realitate este aceea că actualul președinte Klaus Iohannis atrage acum cam o treime din votanți, o altă treime este împărțită frățește de Barna și Dăncilă, iar ultima felie este pentru Diaconu, Paleologu și toți ceilalți. Perioada care urmează poate aduce schimbări importante, funcție și de reașezările politice dar și de strategia PSD de a mai diminua vălul negru sub care stă de la căderea lui Dragnea-zeghe.
O concluzie simplă a schiței noastre de analiză este aceea că triumfalismul de operetă al opoziției la PSD-Dăncilă ar trebui să fie bine temperat, pentru că victoria la alegerile prezidențiale din noiembrie nu va fi una ușor de realizat. Pentru că, așa cum bine ne arată politica și societatea românească, deseori, lucrurile nu sunt așa cum sunt, ci așa cum nu sunt! Atât, deocamdată.
(Credit foto: https://blog.barracuda.com)
