Femeile faimoase ale Hunedoarei: istorie, legende şi recorduri

Sunt puternice sau frumoase, soţii sau mame vestite, patroane ale artelor ori sportive de top – câteva femei îşi leagă numele de aceste ţinuturi, au devenit celebre în ţară şi în lume, iar faima lor dăinuie peste veacuri.

„Eu aş începe cu Dochia, cea despre care o legendă ne spune că era sora lui Decebal, aşa că are o legătură cu judeţul nostru”, spune istoricul Iosif Vasile Ferencz de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva. În volumul „Povestiri istorice”, Dumitru Almaş reia această legendă: „Decebal avea o soră numită Dochia. Era aşa de tânără, de vitează şi de frumoasă încât, atunci când a văzut-o, împăratul Traian a prins mare dragoste pentru dânsa.”  (…) Traian vrea să o ia la Roma, dar Dochia refuză: „Stană de piatră mă fac şi rămân aici în ţara mea! În adevăr, cât ai clipi din ochi, Dochia cea preafrumoasă, cu toate mioarele ei, răspândite pe pajişte, s-au prefăcut în stânci, înfipte în piatra muntelui. Traian a încremenit şi el de uimire. (…) pe muntele Ceahlău se vede şi azi o stâncă înaltă, ca o păstoriţă, iar în jur câteva zeci de stânci răsfirate pe plai, ca nişte oi brumării.” George Călinescu în „Istoria literaturii române” scrie  despre cele patru mituri fundamentale care au modelat cultura şi spiritualitatea românească: pe lângă mitul Mioriţei, al Meşterului Manole şi al Zburătorului, e pomenit mitul istoric al lui Traian şi Dochia. Istoricul Nicolae Densuşianu în volumul „Vechi cântece şi tradiţii româneşti” cuprinde un colind vânatoresc „Ana Dochiana”: căpetenia unei ciurde de ciute – Ana Dochiana – care de tristeţe nu mai paşte, nu mai bea apa, pentru că Traian voinicul e pe urmele ciurdei care urmează să fie vânată. Numai ciuta Ana Dochiana va scăpa „sub stană de piatră”. Voievodul – savant Dimitrie Cantemir prezintă în „Descrierea Moldovei” două variante. Prima legendă susţine că Dochia era fiica lui Decebal care s-a pus în fruntea unei armate pentru a-şi elibera tatăl împresurat în Sarmisegetuza. Înfrântă, Dochia a fugit în munţi pentru a scăpa de romanii conduşi de împăratul Traian. Când a realizat că nu poate scăpa de urmăritori, a îngenunchiat şi l-a implorat pe Zamolxe să o apere. Ruga i-a fost ascultată şi Dochia a fost prefăcută într-o bătrână ciobăniţă cu câteva oi în jurul ei. Cea de-a doua legendă o descrie pe Baba Dochia, împietrită cu oile sale pe vârful muntelui Ceahlău. Ea ar fi dovada pedepsei după ce a sfidat puterea dezlănţuirii naturii. Legenda pomeneşte de tradiţia străveche a sărbătorii „Zilelor babelor”. O scenă de pe Columna lui Traian ar putea să corfirme măcar în parte aceste legende, iar, în „Istoria romană”,  Dio Cassius notează „… pentru că Maximus capturase în acelaşi timp şi pe sora lui Decebal, şi o cetate puternică, regele dac se arăta gata să consimtă la tot ceea ce i s-ar porunci”.

Anna Kelemen, jertfa din Cetatea Devei

O altă legendă aduce turişti în Cetatea Devei. Pentru cei veniţi din Ungaria, Cetatea Devei este locul în care meşterul Kelemen – Kőműves Kelemen – îşi zideşte soţia pentru a clădi “magas Déva várát”, adică “înalta cetate a Devei”. “Cei 12 zidari s-au sfătuit/ Înalta cetate a Devei s-o construiască/ Pentru jumătate de măsură de argint/ Pentru jumătate de măsură de aur” – aşa începe varianta maghiară a legendei meşterului Manole.

Kőműves Kelemen este una dintre legendele de bază ale mitologiei maghiare, un text arhicunoscut, care se învaţă la şcolile din Ungaria, încă din clasa a cincea.

Pentru a putea înălţa cetatea a cărei ziduri se surpau peste noapte, cei 12 meşteri decid că este nevoie de un sacrifiu şi aleg ca prima soţie ajunsă pe vârful dealului să fie sacrificată.

Soţia lui Kelemen, Anna, a fost cea sacrificată, iar construcţia s-a finalizat. După ce a aflat de moartea mamei sale, băiatul pietrarului a murit şi el de supărare.

Domniţa Zamfira, ctitoriţa Prislopului

Un alt nume care ajunge la noi peste veacuri este cel al Domniţei Zamfira, care, potrivit legendelor, a venit la Prislop să se roage pentru însănătoşire în anul 1564. După ce a băut apă din izvorul din curtea mănăstirii, domniţa s-a vindecat şi s-a hotărât să ridice aici o biserică. Domniţa Zamfira era unica fiică a domnitorului Moise Voievod din Țara Românească. După ce soţul ei, Vlad este înecat de Mircea Ciobanul care devine domnitor, Zamfira împreună cu fiica ei Ana se refugiază la Constantinopol şi, în speranţa că se va putea refugia în Transilvania, strânge legăturile cu ardelenii. Revine în Ţara Românească când este înscăunat Pătraşcu voievod şi este chemată la Palatul domnesc. Cu încuviințarea Reginei Isabella, îşi căsătoreşte fiica cu fratele cancelarului Ardealului, Pál Csáky. La reîntoarcerea lui Mircea Ciobanul, Zamfira se hotărî să plece în Ardeal, iar Regina Isabella îi dăruieşte Castelul Stremţ şi domeniul de la Aldyod, care aparţinuse cândva bunicului ei, Radu cel Mare. Zamfira dorea să ridice la Prislop – Silvaşu o mânăstire de zid, cu biserică închinată Sfântului Ion Bogoslov pe locul vechiului schit părăginit şi a chemat meşteri de seamă.

După terminarea bisericii, popa Eftimie a pus să se sape în litere slavone pisania: „Această sfântă mânăstire, cu hramul Sf. Ion Bogoslov, s‑au zidit din temelie de blagocestiva doamnă Zamfira, fiica blagocestivului Domn Moisi Basarab din Bucureşti, la anul 7072 (1564)”. Zamfira a avut trei soţi şi o avere impresionantă. Domniţa din neamul Basarabilor şi‑a petrecut ultima parte a vieţii la Prislop, unde a şi murit, în martie 1580, la 54 de ani. A fost îngropată în pronaosul bisericii pe care a ctitorit‑o, în partea dreaptă. Peste mormânt i s‑a pus mai târziu o lespede funerară cu stema Ţării Româneşti. Odată cu lucrările de restaurare din 1909, piatra funerară e zidită în peretele despărţitor dintre naos şi pronaos. Mai târziu, în zidul de la căpătâiul ei în marmură roşie e scris un epitaf în latină: „Vestita Zamfira, a voievodului Moise fiică, în acest pământ şi‑a pus spre odihnă trupul ei plăpând. Mai întâi a închis ochii lui Kesserii ca soţie preadulce, apoi a devenit soţia ta, conte Niesovsski. Dacă‑i cercetezi neamul, nu s‑a văzut sub soare neam mai nobil pe pământul românesc de dincolo. Şi tatăl, şi moşul său au fost domnitori. Oricine ai fi tu, care vezi monumentul frumoasei Zamfira, zi: «Vrednică ai fost, Zamfira, de numele tău de safir!»”.

Mara şi Catarina din biserica de la Bârsău

Istoricul Iosif Vasile Ferencz crede că, într-o galerie a hunedorencelor celebre, ar trebui să-şi găsească un loc şi două domniţe pe care cercetătorii le „bănuiesc” că ar fi ctitorit Biserica de la Bârsău, un lăcaş de cult admirat de Ioan de Hunedoara, voievodul Transilvaniei din secolul 15, care, în 1440, primeşte satul în posesiune. Biserica ortodoxă „Sfântul Nicolae” e ridicată în a doua jumătate a secolului al XV-lea, sub influența arhitecturii gotice. Pe pictura interioară într-un tablou votiv apar cele două ctitore ținând în mâini macheta bisericii și având alături o inscripție în slavonă: „Inscripţiile nominalizează pe Mara, fiica lui Petru Ovcarovici, soţia răposatului Nicolae Cherepovici şi pe fiica sa Catarina, soţia lui Valentin Torok. Din această perspectivă, cele două femei au fost cel puţin ctitorele învelişului de frescă. Prezenţa Marei Cherepovici a fost de la început una dintre certitudinile celor care au tratat despre Bârsău – exceptând pe Nicolae Iorga, dar nu aceeaşi situaţie se poate constata pentru personajul care o însoţeşte”, scrie istoricul Ileana Burnichioiu în lucrarea „Revenirea la un subiect fără surse: biserica din Bârsau în secolele XV-XVI” şi continuă: „ (…) s-a ajuns la certitudinea, că alături de Mara ar fi fost reprezentată cea de-a doua fiică, Elena, personaj unanim cunoscut ca fiind soţia domnitorului Petru cel Tânăr, fiul lui Mircea Ciobanul şi al Chiajnei. Fostă soţie de domnitor, chiar şi pentru scurt timp, Elena a părut mai potrivită pentru postura de ctitoră a picturii de la Bârsău”. Medievistul Vladimir Agrigoroaei a trecut şi el pe la Biserica din Bârsău şi a scris impresionat de istoria locului şi de imaginea votivă: „Cea bătrână, îmbrăcată serios şi cuminte, e doamna Mara, văduva lui Nicolae Cherepovici, un sârb mare căpitan de oşti, mort în 1562. El fusese dăruit cu moşia Bârsăului. Cea tânără e Catarina, fata Marei şi-a lui Nicolae. Pictura ne-o înfăţişază într-un costum după ultimul răcnet al modei, cu fante la mâneci. Parcă ar fi desprinsă dintr-un tablou elisabetan. Avea şi o soră, Elena, care nu apare în pictură. Elena a fost căsătorită cu Petru cel Tânăr, domn al Ţării Româneşti. Iar biserica a fost înconjurată de lespezi de mormânt cu inscripţii în toate limbile. Erau oamenii ai Renaşterii care au trăit şi s-au îngropat la Bârsău”, scrie autorul în articolul „Un dar peste veacuri de la doamnele Cherepovici”.

Elisabeta Szilágyi, puternică şi hotărâtă

De Castelul Corvinilor şi Ioan de Hunedoara îşi leagă numele altă femeie puternică. Este vorba de contesa Elisabeta Szilágyi, născută în 1410 într-o renumită familie maghiară, familia Szilágyi de Horogszeg. Era fiica căpitanului Lásló Szilágyi de Horogszeg al cetăţii de la Bradics. Devine soţia lui Ioan de Hunedoara, cu care are doi copii, Ladislau Huniade şi Matia, cunoscut şi ca Matei Corvin, care, între 1458 şi 1490, a condus regatul şi este considerat unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei.

După moartea lui Ioan de Hunedoara, nobilii maghiari pun mâna pe putere şi încearcă să reducă influenţa familiei Hunyadi, convingându-l pe tânărul rege Ladislau Postumul să ordone decapitarea lui Ladislau, fiul cel mare al lui Ioan de Hunedoara, iar pe copilul Matia să-l arunce în închisoare.

Elisabeta Szilágyi, văduva lui Ioan de Hunedoara, organizează armatele rămase fidele, cu care învinge oastea nobilimii, pune capăt războiului civil şi îşi vede fiul înscăunat ca rege la 18 ani. Numele său este legat însă şi de legendele Castelului de la Hunedoara, precum cea a balustradei neterminate din capela castelului.

Se pare că niciun meşter pietrar nu a vrut să mai lucreze la castel pentru că, după moartea lui Ioan de Hunedoara, soţia sa preia controlul lucrărilor la castel.

Extrem de pretenţioasă, se înfurie pe meşterul care se ocupa de decorarea parapetului balconului capelei, ameninţându-l cu moartea şi determinându-l să fugă.

Daniel Zsófia, domniţa de la Magna Curia

O altă domniţă care a lăsat în urmă vestigii frumoase este Daniel Zsófia, a treia soţie a lui Ioan Haller (János Haller II) cu care are două fete, Anna Haller de Hallerkeö şi Zsuzsanna Haller de Hallerkeö. Daniel Zsófia s-a născut în 1711, iar numele ei şi al soţului este legat de Magna Curia, clădirea care adăposteşte Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.

Ioan Haller (1692–1755) a fost guvernatorului Transilvaniei şi de numele său se leagă a treia şi ultima fază de construcţii al clădirii între 1744 şi 1746. Cetatea Devei este vândută de ducele Iulius Visconti în 1743 contelui Ioan Haller.

Împreună cu baroneasa Daniel  Zsófia, el transformă castelul renascentist şi semnează contractul pentru lucrări chiar cu Konrad Hammer, un arhitect vestit al vremii, constructor al barocului transilvan. „În cursul transformării baroce a castelului s-au (re)construit pavilioanele de pe colţurile faţadei principale, s-au amenajat scări de onoare atât pe faţada laterală estică, cât şi în interiorul clădirii, sălile reprezentative de la etaj a fost împodobite cu stucaturi. În aceeaşi perioadă a fost clădit şi şemineul din sala mare a castelului, s-a amenajat balconul de pe faţada principală şi s-au montat ancadramentele noi de la parterul faţadei principale. La nivelul superior al acesteia s-au remontat ancadramentele renascentiste recondiţionate, de asemenea s-au renovat şi ancadramentele şi consolele renascentiste din interior” se notează în enciclopediavirtuala.ro. În curtea şi parcul castelului sunt construite două fântâni arteziene decorate cu însemnele heraldice ale soţilor proprietari: lebăda cu gâtul săgetat din blazonul familiei Daniel de Vârghiş, respectiv leul familiei Haller de Hallerstein.

Acum în faţa clădirii Magna Curia se poate admira doar fântâna cu lebădă, însemnul familiei Daniel de Vargyas, una dintre cele mai renumite familii nobiliare din Transilvania. Conform istoricului familiei, Gábor Daniel, stema ar fi fost conferită lui Mihály Daniel (I.) de către principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen. „Familiei Haller îi datorăm aspectul baroc. Au fost ultimii proprietari care au adus contribuţii semnificative la Magna Curia. Ei au donat inclusiv altarul baroc al Mănăstirii Franciscane şi şi-au lăsat amprenta pe monumentele Devei”, spune istoricul Iosif Vasile Ferencz. După moartea Zsófiei Daniel în 1783, moştenitorii familiei Haller încep un proces îndelungat cu fiscul Transilvaniei, soldat în final cu câştigul celui din urmă. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Magna Curia a fost preluată de autorităţile orăşeneşti.

Frumoasa frumoaselor, Maria Széchy

Cea mai pitorească figură care îşi leagă numele de cetatea Devei şi Palatul Magna Curia este contesa Maria Széchy, cunoscută în istorie şi literatură şi ca „Venus din Murány”, nume  primit de la poetul Gyöngyösi István datorită frumuseţii ei extraordinare. „Despre ea, multe informaţii sunt în limba maghiară şi prea puţine detalii găseşti în română, deşi este un subiect fascinant” spune cercetătorul ştiinţific Cristina Bodó de la MCDR.

Potrivit literaturii de specialitate, Maria Széchy s-a născut în 1610 şi a fost considerat un copil încăpățânat, cu multă voință. A primit educația specifică tinerelor din epoca sa, dar nu au interesat-o științele – nu a învățat limbi străine, vorbea doar maghiara. Iubea în schimb muzica și literatura, dar era atrasă și de distracțiile specifice bărbaților. Este vestită pentru că, la maturitate, purta cu plăcere îmbrăcăminte bărbătească, călărea ca un bărbat și îi plăcea vânătoarea.

În 1627, s-a căsătorit cu Bethlen István; tânăra pereche s-a stabilit la Oradea, dar se deplasau des și la Alba Iulia, la curtea princiară. Alţi istorici susţin că s-ar fi căsătorit cu fratele acestuia, Ştefan, zis „micul principe”.

Pentru Maria, viața socială a reprezentat o noutate, iar istoricii bănuiesc că atunci și-a dezvoltat gustul pentru distracție și lux. Era atrasă de soțul ei deşi a intrat într-o căsătorie aranjată.

Maria a avut cu Bethlen István doi copii, ambii morți de bebeluși. În 1632, când moare Bethlen István,  încetează şi viața liniștită a Mariei. Preafrumoasa văduvă ajunge stăpână peste cetatea şi domeniul Devei. Unele surse menţionează o relaţie cu David Zólyomi, omul de încredere al fostului ei soţ, o relaţie care durează puţin pentru că bărbatul este închis de prinţul Gheorghe Rákóczi. Familia Bethlen a încercat să îi ia domeniul, ceea ce a dus la un proces îndelungat. Se căsătoreşte a doua oară în 1634 cu Kun István din Rozsály, nobil de rând şi prefect în Satu Mare şi se mută la moşia acestuia. Cercetătorii îl descriu ca pe un om comun, ce nu oferea niciun sprijin soției. După trei ani şi numeroase dispute, Maria îşi părăseşte soţul şi fuge călare la Deva. Întâmplările scandaloase din a doua căsătorie sunt relatate în cronica lui Ioan Szalárdi.

Înfuriat de refuzul frumoasei soţii, care nici nu vroia să audă de o întoarcere la moşia din Satu Mare, nobilul, împreună cu o ceată de peste 200 de călăreţi, atacă Magna Curia într-o noapte de februarie. Cu atacatorii la poartă, curajoasa femeie sare pe fereastră şi, însoţită de personalul devotat, fuge în cetate de unde îndreaptă tunurile şi puştile împotriva oştirii soţului său. Răspunsul dur al acesteia îi pune pe fugă pe atacatori, care se retrag.

În 1637, cuplul divorţează, lucru nu foarte greu din moment ce ambii soţi erau protestanţi. Rămasă singură, contesa duce o viaţă uşoară, este veşnic înconjurată de cavaleri şi se pare că petrecerile date la Magna Curia erau vestite.

Istoricul Victor Şuiaga descrie şi el viaţa frumoasei femei care se purta: „ca o celebră curtezană (…) făcea escapade, petrecea şi umbla călare înarmată cu două pistoale şi însoţită numai de bărbaţi veseli”. Descrisă ca o fire romantică şi plină de viaţă,

Maria Széchy adora petrecerile şi care sfida normele vremii.

Din cauza vieţii uşuratice, Maria Széchy nu mai este invitată la balurile curţii princiare de la Alba Iulia, în schimb organizează la Deva petreceri care rivalizează cu ele. Este o perioadă când aristocrata este menţionată pentru viaţa de lux, dar şi pentru acţiunile de binefacere: ea finanţează studenţi săraci şi spitale.

După moartea mamei sale, în 1643, se întoarce la Castelul Murány , pe care îl moşteneşte împreună cu cele două surori. A treia oară s-a căsătorit în anul 1644, cu contele Ferenc Wesselényi, căpitanul cetăţii Fülek, aflat de partea Habsburgilor, deşi familia Széchy fusese fidelă principilor transilvăneni.

Poetul maghiar Gyöngyösi István descrie acest eveniment în epopeea clasică barocă „Venus din Murány vorbeşte cu Mars”. Căpitanul Ferenc Wesselényi decide să ocupe Fortăreaţa Murány, dar pentru că nu are destui soldaţi, e nevoit să recurgă la un vicleşug. Se pare că Maria Széchy, în urma unei întâlniri secrete, îşi oferă ajutorul cu condiţia ca Ferenc Wesselényi să o ia de nevastă.

Povestea spune că a aruncat o sfoară dintr-un bastion pe care Wesselényi şi soldaţii lui urcă şi dezarmează garda într-un moment în care cumnaţii ei nu erau în castel. După ce castelul a fost cucerit, Maria s-a căsătorit cu chipeşul conte şi, la cererea acestuia, trece la religia catolică.

Ferenc Wesselényi moare în 1667 şi Maria se stinge trei ani mai târziu. Viaţa ei aventuroasă a inspirat mai mulţi autori precum Kisfaludy Károly, Petőfi Sándor and János Arany. Dar preafrumoasa femeie nu îşi leagă numele doar de aventuri, ci şi de… ardeii iuţi.

Istoricii maghiari cred că Maria Széchy introduce şi naturalizează primele exemplare pe vremea când era căsătorită cu Wesselényi . Vestita plantă, cu rodul de culoare roşie şi cu o aromă unică, a devenit o parte semnificativă a gastronomiei maghiare din secolul 18, nelipsită din celebra paprika.

Zsófia Torma, prima femeie arheolog din ţară

Zsófia Torma este unanim considerată drept prima femeie arheolog din ţară, fondatoare a Muzeului de Istorie a Transilvaniei şi celebră în lume pentru cercetările ei. Despre viața ei se cunosc puține detalii, dar este vestită pentru colecția sa arheologică și cercetările desfășurate la situl de la Turdaș – Luncă. Ea este prima persoană care efectuează săpături la acest sit, începând cu toamna anului 1875, iar numeroasele artefacte descoperite i-au permis crearea unei colecții arheologice impresionante în locuința sa din Orăștie.

Zsófia Torma semnalează prezenţa materialelor neolitice în toate câmpurile arabile din jurul localităţii, dar îşi limitează cercetarea arheologică la rupturile naturale ale malului Mureşului. Punerea în circulaţie a acestor materiale s-a făcut un an mai târziu la Congresul de la Budapesta, unde obiectele prezentate de Zsofia Torma au stârnit un mare interes în rândurile participanţilor.
Extinderea sitului era apreciată de Z. Torma la 950 x 760 m de la malul Mureşului până la pădurea aflată la sud de şoseaua Deva – Orăştie. În scurt timp, colecția ei a devenit renumită nu numai în Transilvania şi Ungaria, ci la nivel internațional. Spre sfârșitul vieții sale, colecția care în prezent se află în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, reunea peste 10000 de obiecte.

A fost prima femeie care a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj Napoca.

Zsófia Torma s-a născut în anul 1832 în Cristeştii Ciceului, în Bistriţa-Năsăud.  A moştenit pasiunea familiei sale pentru arheologie, domeniu în care a avut importante realizări atât tatăl său cât şi fratele său. În 1861, Zsófia Torma părăseşte locuinţa părintească şi se mută la sora sa din Peştişu Mic, pentru ca apoi să se stabilească definitiv la Orăştie, localitate unde în acele vremuri exista un mare interes pentru trecutul istoric. Tânăra este sfătuită de către secretarul general al Congresului Internaţional de Arheologie Preistorică şi Antropologie, Flóris Rómer, să investigheze siturile preistorice din zonă, pentru a prezenta rezultatele la cel de-al VIII-lea Congres de la Budapesta.

În urma săpăturile făcute de Torma, a descoperit obiecte ceramice, figurine inscripţionate distribuite apoi muzeelor din Berlin, Mainz, Munchen şi Cluj-Napoca. A descoperit pentru prima dată, în 1874, existenţa unei “scrieri” preistorice în sud-estul Europei.

În 1880, devine unul dintre membrii fondatori ai Societăţii de Istorie şi Arheologie a Comitatului Hunedoara, pentru ca, în august, să participe la a XI-a întâlnire a Societăţii Germane de Antropologie, de la Berlin, unde duce o colecţie valoroasă de obiecte preistorice găsite la Turdaş. Între cei 470 de participanţi sunt cercetători renumiţi, printre care şi celebrul Schliemann, descoperitorul Troiei, care s-a arătat impresionat de descoperirile de la Turdaş. Cei doi se sfătuiesc şi ajung la concluzia că populaţiile neolitice descoperiseră scrierea şi îşi propun descifrarea acesteia. Zsófia Torma propune chiar începerea săpăturilor la Sarmizegetusa, în speranţa că decriptarea scrierii dacice ar putea ajuta la citirea inscripţiilor din Troia. În casa ei a amenajat primul muzeu al Orăștiei. Caută date în folclor și etnografie pentru a completa informaţia istorică şi pentru asta cutreieră întreg Comitatul Hunedoara.

O parte din rapoartele sale arheologice, cuprinse în patru volume, sunt încă nevalorificate, dar în 1882 publică mai multe studii sub titlul “Despre istoria străveche a cetăţii Hunedoarei”. Femeia, arheolog autodidact, a pătruns în urma muncii sale în „lumea bună” a arheologiei mondiale, pe care a impresionat-o datorită intuiţiei sale şi a teorei potrivit căreia vestigiile civilizaţiei de tip Turdaş, cu civilizaţia sumeriană şi troiană provin din aceeaşi sursă primordială. Se stinge din viaţă la 14 noiembrie 1899, la Orăştie, în urma unui stop cardiac. I se spune Ioana d’Arc a arheologiei transilvănene.

Sportivele vestite ale judeţului

Deva încă este recunoscută drept capitala naţională a gimnasticii şi oraşul a trimis către podium mai toate legendele gimnasticii româneşti, de la Nadia până la generaţia actuală de fetiţe. Dintre ele, s-a remarcat şi deveanca Daniela Silivaş.

Pe numele complet Viorica Daniela Silivaş acum şi Harper, fosta campioană s-a născut la 9 mai 1972, în oraşul de la poalele Cetăţii şi s-a antrenat în Centrul Olimpic de aici.

În 2002, Daniela Silivaş a devenit cea mai tânără gimnastă inclusă în “International Gymnastics Hall of Fame”, un record care a rămas până acum neegalat.

A devenit celebră pentru cucerirea a şase medalii – trei de aur, două de argint şi una de bronz – la Jocurile Olimpice de la Seul din 1988.

De asemenea, e singura care egalează recordul Nadiei Comăneci, adică obţine şapte note de 10 într-o singură competiţie olimpică. Dar, mai presus de toate, pentru noi, ea este gimnasta de aur a Devei.

În august 1991, a plecat în Statele Unite şi în 2003 s-a căsătorit cu Scott Harper, un manager sportiv.

Acum are are 46 de ani, este căsătorită şi mamă a trei copii extraordinari: Jadan, Ava şi Rylan, dintre care Ava îi calcă serios pe drumul performanţei în gimnastică.

Daniela Silivaş-Harper şi-a deschis în Atlanta propria sală de gimnastică, numită “Jump Start”. Încearcă să se întoarcă în Deva în fiecare vară.

O altă sportivă celebră a judeţului este Marieta Ilcu, multiplă campioană naţională, internaţională şi olimpică la săritura în lungime, medaliată cu argint la Sevilla.

Atletă de renume, a obţinut pentru România 10 medalii la Campionatele Europene şi Mondiale.

Tot celebră este şi Maria Cioncan, născută în 19 iunie 1977, într-un sat din Bistriţa Năsăud. Începe să practice atletismul în 1991, cu acelaşi antrenor care o pregătea pe Gabriela Szabo.

În 1996, s-a transferat la Clubul Sportiv Siderurgica Hunedoara, unde se antrenează cu Profesorul Ştefan Beregszaszi. Obţinuse numeroase premii, iar, la 22 de ani, i se acordă titlul de „Maestră a Sportului”. La Olimpiada de la Atena, Maria Cioncan a câştigat medalia de bronz la proba de 1500 metri feminin. A murit în Bulgaria, la 21 ianuarie 2007, într-un accident de maşină când se întorcea de la un stagiu de pregătire.

 

Laura OANĂ