EXCLUSIV! Cum li s-a pierdut urma haiducilor din Ţinutul Pădurenilor

Imediat ce ai ieşit din Hunedoara drumul urcă având, la stânga şi la dreapta lui povârnişurile abrupte pe care le-a săpat Valea Cernei. Şoseaua ar avea nevoie urgentă de modernizare, iar autorităţile recunosc asta, însă o reabilitare adevărată a drumului a fost, până acum, permanent amânată. Asta deşi şoseaua face legătura între cel mai mare monument medieval din sud-estul Europei, Castelul Corvinilor, şi lacul Cinciş, zonă de agrement şi atracţie turistică estivală pentru mii de hunedoreni, dar şi turişti din ţară şi de peste graniţe. Slalomul, în căutarea zonelor întinse de asfalt continuă şi de-a lungul şiselei care şerpuieşte pe lângă golfuleţele lacului Cinciş, sub un soare torid, care pârjoleşte ierburile coapte sub soarele lui Cireşar. Lacul sclipeşte nepăsător în lumină, ca o oglindă gigantică, pierdută printre muşuroaiele munţilor de vreo frumoasă fată de „urieş” din vremurile de demult. Abia din „coada barajului”, cum îi spun hunedorenii micului golfuleţ care închide vâltoarea cea mare a lacului, şoseaua se aşează liniştită înainte, printre arbuşti gata să cotropească şi să înghită fragilul fir cenuşiu, care urcă cu repeziciune spinarea domoală a Văii Cernei.

 Vârful Comoara şi Valea Tâlharilor

„Aventură în pădurenime”, pe urmele lotrilor de altădată. După asta ai plecat. Ghizii din Ghelari spun că pe traseul care poartă chiar acest nume, turiştii pot admira forme de relief spectaculoase, puncte de belvedere, în timp ce traversează satele pădureneşti, cu arhitectura locală specifică. Drumuri din cele mai neobişnuite ţi se întind în faţă: asfalt, drum de piatră şi macadam, cărărui şi teren accidentat, după care se dau în vânt mai ales pasionaţii de auto-moto off-road. Tot traseul se întinde pe o distanţă de 70 de kilometri. Plecarea se poate face din Ghelari, prin cartierul Cuţ, iar apoi, pe lângă vârful Pleşa către Ruda, prin locul zis „La stânci”. Urmează Poieniţa Voinii, Bunila, pe lângă cariera de serpentinit şi fostul sit al staţiei de funiculare, iar apoi spre Vadu Dobrii, şi înapoi, pe lângă Vârful Leontinului (pe varianta mai uşoară a traseului), cu Vârful Poieniţii, Lunca Cernii de Jos, pe lângă Cheile Cernei, prin Hăşdău şi Dăbîca, până în Topliţa. Timpul necesar pentru parcurgerea acestui traseu este de opt ore, iar dificultatea este una medie. Cine alege să traverseze Ţinutul Pădurenilor, de la Vadu Dobrii şi până la locul de campare din Hăşdău, pe lângă cascada Bîlea, îşi îngreunează şi mai mult drumul, aşa că dificultatea traseului creşte. Desigur, deşi porţiuni din acest traseu sunt asfaltate, întreaga tură nu poate fi făcută decât cu maşini şi motociclete de teren. Două puncte de pe hartă atrag, de departe, atenţia prin ineditul toponimic: Vârful Comoara şi Valea Tâlharilor.

 Ţinutul Pădurenilor, bântuit de tâlhari

Dac-ai să-i întrebi pe sătenii mai vârstnici, îţi vor spune că vârful Comoara se mai numeşte şi Cetăţuia şi că, într-adevăr, Ţinutul Pădurenilor ar fi fost bântuit, cândva, de tâlhari: „Da, au fost tâlhari se spune şi oamenii le aveau spaima”, povesteşte nenea Traian Gherman, sătean din Topliţa, trecut bine de 80 de ani. În faţa casei lui frumoase, făcută de mâinile lui, când a a venit în ţara aspră a pădurenilor, cu 64 de ani în urmă. „Aici era o casă de văduve şi fete şi, după ce am curtat-o un an, pe nevastă-mea, care era fată frumoasă, ne-am căsătorit şi am zâs să facem o casă faină. Nevastă-mea nu mai e de 30 de ani, povesteşte nenea Gherman, în timp ce îi dau lacrimile. Iar cu tâlharii ăştia… da… zâc oamenii că erau pe toate văile astea… Da’ Ceauşescu le-o pus capăt. O venit Securitatea, i-o lichidat şi noi n-am avut niciodată probleme!”, povesteşte bunicul trecut de 80 de ani, pentru ca apoi să cadă în gândurile lui, care rătăcesc prin cine ştie ce ani ai tinereţii. Şi-a făcut un registru în care ţine un document „preţios”: o descriere a Ţinutului Pădurenilor. Fără nicio urmă de cifră sau statistică, însă plină de zeci de epitete şi adjective, care-l recomandă pe nenea Traian drept un îndrăgostit de pădurenime pe viaţă. Vârful Comoara? Da, trebuie să fi fost ceva comoară, dar nici Traian Gherman şi nici vreun alt localnic nu pare să-şi aducă aminte. Primarul comunei Topliţa, Nicolae Cerişer, istoric şi fost director la Muzeul „Castelul Corvinilor” pare a fi singurul care să le ştie povestea.

 #REZIST de secol XIX

„Din câte ştiu eu, Vârful Comoara, mai este cunoscut şi ca Vârful Cetăţuie. Se întâmplă ca, uneori, oamenii să numească astfel vreun vârf mai stâncos, probabil de aici denumirea. Referitor la Valea Tâlharilor sau Valea Tâlhării, cum este, de fapt, cunoscută printre localnici… În pădurenime, în statisticile cancelariei imperiale, austro-ungare, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, figurau circa 150 de oameni care erau numiţi «hoţi de codru». Un fel de haiduci, o formă de protest şi reacţie la stăpânirea vremii. Ei, aceşti hoţi de codru cereau, şi de la atelierele de fier de pe Valea Cernei, de la cele din Ghelari şi Govăjdie, cereau un fel de taxă de protecţie a zilelor noastre”, explică Nicolae Cerişer, primarul comunei Topliţa, de formaţie istoric. Cerişer adaugă că, este foarte probabil că „haiducii” nu se sfiau că seară de la atelierele risipite pe dealurile pădureneşti fier, unelte agricole. „Ce vă spun eu eu acum nu este vreun citat dintr-o carte, ci informaţii, cumva de a treia mână. Din discuţiile pe care le-am avut cu domnul Işfănoni (n.r. reputatul etnolog Rusalin Işfănoni), cam aşa au stat lucrurile. Şi la Dăbâca este, pe un deal, Dealul Măcinii, aşa îi spune, o formaţiune calcaroasă care conţine o peşteră. Aici se zice că şi-ar fi găsit adăpost o bandă de hoţi de codru. Copil fiind, şi nu numai, chiar şi mai târziu, am cotrobăit şi eu pe acolo. Şi, într-adevăr, există, să spunem, toate circumstanţele favorabile existenţei unui habitat în zonă. Asta pentru că lângă peşteră este un izvor, care funcţiona ca sursă de aproviozionare cu apă.” Potrivit primarului din Topliţa, până în secolul al XVIII-lea, dealurile din Ţinutul Pădurenilor erau păduri virgine, căile de acces erau dificile, iar zona era slab populată.

 De ce fugeau pădurenii de jandarmii imperiali

„Nu existau satele de vale, aşa cum e acum. Casele erau construite pe culmi pentru că pe văile astea existau drumuri de căruţe, pe unde mai treceau jandarmi imperiali. Sigur că oamenii de fereau din calea soldaţilor cu gospodăriile, pentru că soldaţii erau flămânzi, aşa că pădurenii aveau toate şansele să fie jefuite. Zona fiind greu accesibilă pentru jandarmii imperiali de atunci, este posibil (şi, sigur, aceste poveşti provin dintr-o realitate existentă cândva, să fie asemenea trupe de haiduci. Cu siguranţă ei «îşi făceau lucrările» pe drumurile comerciale. Atacau conacele din Ţara Haţegului unde erau nemeşi, din Cinciş, dar şi drumurile fierului de pe Valea Cernei şi de pe Valea Govăjdiei.” Potrivit primarului din Topliţa, o parte din munca de minerit şi prelucrare a fierului era făcută de austrieci, nemţi şi cehi. De pildă, în Topliţa au fost aduşi, ca specialişti necesari pentru funcţionarea furnalului, nemţi, ştirieni (din Ştiria), cehi, în timp ce la Hunedoara au fost aduşi mineri polonezi din Silezia. „Posibil să existe prin arhivele statului, la Deva, ceva documente în limba maghiară, netraduse. Se ştie că, până la 1866, în perioada habsburgică, era folosită limba germană. După crearea impeiului dual (n.r. austro-ungar), această zonă a ajuns să aparţină părţii maghiare, de aceea, după 1850, perioada în care sunt semnalaţi aceşti hoţi de codru, documentele, dacă există, trebuie să fie de limbă maghiară. Sigur, aceşti haiduci erau români. Spre exemplu, în actuala comună Ghelari de astăzi era, undeva, în intervalul 1850-1900 un haiduc, pe nume Vinca Ioan, foarte temut în mediile nobiliare şi de afaceri din zonă. El era fecvent reclamat de administratorii atelierelor de  fierărie, de prelucrare şi de producţie de unelte”.

 Casa Bătrână, loc de împărţit prada şi de petrecere

Istoricul Nicolae Cerişer spune că nu se poate şti cu certitudine ce făceau lotrii cu banii, dar există indicii că aceştia ar fi împărţit cel puţino parte din pradă cu un cerc restrâns de localnici: unii dintre aceştia erau plătiţi ca să tacă în faţa jandarmilor, iar alţii erau ajutaţi, de milă. „Autorităţile aveau acces la gospodării, iar localnicii trebuiau să tacă. Nu ştiu dacă hoţii aceştia de codru făceau chiar acte caritabile, pentru că e posibil să nu fi fost în informaţia lor genetică o asemenea chemare (râde)! În Dăbîca există şi astăzi un loc care aşa se numeşte „Casa Bătrână”. Nu mai sunt urmaşi din familia respectivă, care să cunoască povestea, însă bătrânii spun că aici ar fi locuit o femeie la care veneau haiducii de la furat, ea le dădea de mâncare, făceau, împreună chiar şi o petrecere, iar hoţii îi aruncau pe o pricoiță (n.r. cergă) bani de aur şi de argint, pe care ea îi punea a doua zi la soare. E o poveste extasă din mentalul colectiv, din poveştile care s-au mai păstrat, în vremea copilăriei mele. Eu ştiu multe de la bunica mea, Ileana, şi de la mama, Anişca. Din păcate, vedeţi dumneavoastră, bătrânii aceştia care le mai ştiau s-au cam dus şi odată cu ei, s-au dus şi poveştile lor, pe care astăzi nu le mai ştie aproape nimeni…”

Ada BERARU