Drumul băieșilor

Cum poate mineritul să aducă bani şi după moartea lui

La mai bine de un deceniu de la închiderea ultimei mine din Ghelari, când viaţa de altădată a localnicilor a devenit, la propriu, istorie, autorităţile locale vin cu o idee de revigorare a zonei cu ajutorul turiştilor. În timp ce autorităţile din Hunedoara încearcă să introducă oraşul pe ruta culturală Atrium, a arhitecturii comuniste, turiştii sunt invitaţi la Ghelari pe drumul băieşilor, pentru a parcurge splendidul Ţinut al Pădurenilor pe potecile minerilor şi pentru a-i afla poveştile.

De la Hunedoara, la Ghelari, pe o distanţă de aproape 20 de kilometri, drumul de asfalt urcă sinuos pe Valea Cernei. „Pielea” peticită a drumului se întinde, leneşă şi nepăsătoare, sub soarele care dogoreşte torid, în timp ce aerul miroase a ploaie. Autorităţile recunosc că e un drum „îmbătrânit”, care are nevoie de o reabilitare serioasă, iar în două puncte de pe traseu sunt vizibile urmele unor căderi de pietre. Totuşi, ruta este una uşor accesibilă cu autoturismul şi ideală pentru o drumeţie cu bicicleta sau pe jos. Dacă ajungi în zonă ca turist, prima intersecţie importantă (în zona podului Iuba, cum îi spun localnicii) unde drumul o coteşte spre Cinciş, te întâmpină cu un panou uriaş. Şapte trasee au gândit autorităţile locale pentru turiştii care ajung în zonă. Iar primul dintre acestea, nu putea fi altul decât „Drumul băieşilor”.

15 kilometri: drumul şi potecile minerilor spre „baie”

„Zona turistică este întinsă și cuprinde o mare diversitate de obiective turistice. Noi propunem câteva variante de trasee care încearcă să ofere o structurare tematică a obiectivelor. Primul traseu, drumul băieşilor sau al minerilor, urmăreşte refacerea traseului zilnic parcurs de minerii din satele Ruda, Florese, Vălari, Topliţa şi Goleş, care veneau să lucreze la Mina din Ghelari”, explică Maria Paşcu, reprezentanta Centrului de Informare Turistică din localitate.

Turiştii parcurg un peisaj splendid, presărat cu locuri în care vreme de sute de ani s-au desfăşurat activităţi legate de minerit şi topirea fierului. Drumul băieşilor se întinde pe o distanţă de 15 kilometri, are o dificultate medie, iar timpul necesar pentru parcurgerea acestuia este estimat la şase ore. Dacă vă gândiţi, însă, să parcurgeţi traseul cu maşina, fie ea chiar şi una de teren, aţi putea să vă luaţi gândul de la o asemenea idee. Asta pentru că traseul pleacă de la Centrul de Informare Turistică, traversează poteca prin parcul din Ghelari, include vizitarea Bisericii reformate de la 1900, trece printre carierele Lucaci şiMihaly, pe lângă baza sportivă din apropiere, apoi continuă pe DJ 687E. Platoul Măstăcăneţ se deschide în zare, cu o splendidă panoramă, iar între satele Ghelari şi Ruda autorităţile au ridicat turn de observaţie. Reprezentanţii centrului mai spun că evenimentul numărul unu al zonei este competiţia internaţională de Enduro care are loc aici, în fiecare an, în luna mai. Sute de motociclişti vin aici, însoţiţi de echipele lor, dar ghizii spun că zona a început să fie tot mai căutată şi de turiştii care vin aici pentru drumeţii în natură.

Peisaj și obiective turistice sunt! Bune ar fi și niște pensiuni

Singurul lucru de care veţi avea nevoie este vreme bună şi un cer senin, care vă va oferi ocazia de a admira splendidele privelişti, până departe, în inima munţilor Poiana Ruscă, dar şi spre albastrul întunecat din Retezat şi Şureanu. Traseul curge, apoi, pe lângă Vârful Pleşa, un vârf domol, care depăşeşte doar 830 de metri, trece prin Ruda şi coboară pe potecă prin pădure, spre satul Vălari. Aici se pot vedea fostele amenajări de bocşe de producere a mangalului pentru furnalul din Topliţa şi dacă tot aţi ajuns aici, nu puteţi pleca fără a vizita biserica din lemn din Vălari, o biserică veche de mai bine de două secole, datând de la 1.800. Drumul băieşilor continuă pe valea pârâului Vălăriţei, până în Topliţa, unde se pot vizita ruinele fostului Furnal de la 1700. Întoarcerea în Ghelari se face pe Valea Tăului, iar apoi poteca minerilor care traverseaza pădurea comunală şi dă în cartierul Cuţ şi strada Transilvaniei. Dacă aţi plecat pe acest traseu, va trebui să urmăriţi marcajul pătrat alb, cu punct albastru în mijloc. Dacă vreţi să mâncaţi sau să beţi ceva în imediata apropiere a bocşelor sau a furnalelor din zonă, mai bine puneţi-vă un pachet în rucsac. Deşi zona are un potenţial uriaş, lipsa investiţiilor se resimte, aşa că oferta de produse şi servicii rămâne una restrânsă.

Necrolog mineresc

Chiar şi aşa, viceprimarul comunei Ghelari, Ionel Golgoţ, care a fost şivicepreşedintele sindicatului „Rusca”, al minerilor din Ghelari, spune că numai turismul şi creşterea animalelor mai pot salva comuna, care a intrat într-un declin îngrijorător, imediat după anul 1990.

„Noi (n.r. minele din Ghelari) am avut contract cu Galaţiul până în 2012, dar ultima mină, Mina centrală, Lucaci, s-a închis în 21 septembrie 2005. Prima s-a închis mina Vest, în 1995, a doua Mina Est, în 1.999-2.000 şi, ultima, mina Centrală, Lucaci, acum 12 ani. Adevărul e că în mină intrai cu şapte lei şi ieşeai cu unul singur! Costurile de exploatare erau foarte mari, în condiţiile în care ultimul orizont de exploatare mergea până la peste 1.000 de metri adâncime, adică 300 de metri sub nivelul mării! În plus minereul era slab. Poate doar siderita să mai fi avut o concentraţie de 30-32 la sută. Nu ştim dacă industria minieră mai are vreo şansă să fie revigorată, s-au făcut ceva prospecţii înspre Bunila, unde s-ar fi găsit nichel, însă nu ştim ce ar putea aduce viitorul. Singura soluţie este munca: avem în plan, în următorii trei ani, reabilitarea a 60 de apartamente în cartierul Cuţ, dar şi construirea unui after-schoolşi a două cabinete medicale noi: unul de medicină generalistă şi unul stomatologic. Vrem să aducem aici specialişti, iar turismul ar putea fi o salvare”, spune primarul din Ghelari.

”Biserica Fetelor” – grota ascunsă

Iar dacă aţi parcurs drumul Băieşilor şi aveţi chef de încă un obiectiv inedit, aţi putea încerca să ajungeţi la Grota Biserica Fetelor. Ieşirea din sat către grotă se face pe primul drum la stânga, imediat ce aţi trecut de splendida catedrală din Ghelari, cea mai mare dintre toate bisericile din satele României. Mare atenţie, însă: dacă aveţi o maşină de teren, puteţi ajunge până la aproximativ 200 de metri de grotă. Cu un autoturism, însă, va trebui să parcurgeţi cam 2 kilometri pe jos, pe deasupra unor poieni înflorite deasupra cărora se oglindeşte cel mai albastru cer! Peisajul este splendid, iar fotografiile pe care le puteţi face din acest uriaş punct de belvedere, vor fi unele de neuitat. Pentru a ajunge la peşteră, cereţi, însă ajutor de la ghizii centrului de informare turistică, pentru că altfel e posibil să vă rătăciţi.  Zona este împânzită de bifurcaţii, iar după ce aţi „scăpat” de ele, drumul se pierde cu totul printre ierburi. Un singur panou de informare e amplasat la vreo 50 de metri distanţă de peşteră, aşa că orientaţi-vă după coşurile pentru gunoi amplasate de administraţia locală direct pe trunchiurile unor copaci.

„Cireaşa” de pe tort: peştera mireselor

Sus, în poienile raiului, s-ar putea să daţi de ‘nea Vasile care-şi paşte vacile şi zâmbeşte cu toată faţa lui de bărbos cu suflet de copil: „Aici, cât văd cu ochii, tot îi a’ meu! Tot! Că nu mai are aproape nimeni vaci în Ghelari! La peşteră am fost, cum nu?! De multe ori! Se zâce că aici se ascundeau fetele, când veneau turcii! Dea Dumnezeu să ajungeţi repede!”, râde nea Vasile, pe jumătate îngrijorat, pe jumăate şugubăţ, parcă presimţindu-ţi rătăcirile. Pentru că, e drept, peştera nu se lasă găsită, cu una, cu două! Dacă aţi parcurs poienile, aţi făcut stânga, apoi dreapta şi aţi coborât prin tihăriile pădurii, din nou la stânga, pereţii stâncoşi vă vor întâmpina cu o mulţime de grote-iluzie, mici scobituri în peretele văii, parcă tocmai pentru a vă „păcăli”. Foarte probabil veţi trece pe dedesubtul peşterii, atraşi de „fetele” mai mici şi viclene ale acesteia. Să fie şi din cauză că localnicii cred că peştera are puteri miraculoase şi că fata care bea apă din peşteră îşi va întâlni, cu mai multă uşurinţă, viitorul soţ? Nimeni nu ştie…

 

Ada BERARU

foto: Remus SUCIU