Dramatica lecție afgană: A fi sau a nu fi altcineva, altceva…

Tulburătoarea dramă din Afganistan, o țară hăituită de străini, în egală măsură cu propriii-i fanatici, dincolo de dimensiunile politice, geostrategice, este o dramă a unei culturi contorsionate, expuse, siluite și apoi abandonate în postura de carne vie. Este, în fapt, o lecție dură, nemiloasă despre limitele impunerii de-a valma a unui model pseudo-cultural peste unul care are ca principiu fundamental tocmai refuzul de a se schimba. Un refuz din motive legate de memoria colectivă, cultură și sufletul unei națiuni, necăjit dar viu.

Occidentul generic, atotstăpânitor prin autoasumarea propriei civilizații ca reper cultural universal, în ciuda marilor vicii și căderi care o stăpânesc, într-o coaliție de uniforme și scheme de comunicare dezumanizate, a încercat să transforme Afganistanul într-un campus liberal american, ignorând faptul că opera într-o cu totul altă lume, într-un cu totul alt timp. Era evident că, în afară de descătușarea unor mici și imberbe energii urbane în falsul cosmopolitism cu epoleți din capitala Kabul, plimbarea motoarelor și caschetelor NATO printre capcanele partizanilor talibani și împrăștierea de tricouri vesele și gumă de mestecat, altădată interzise, nu va provoca nicio revoluție culturală, nicio schimbare generală de mentalitate, cu atât mai puțin o atenuarea a islamului tradițional ca suport social și cultural.

Nici nu putea să iasă, din povestea ultimelor două decenii afgane, altceva decât o mare dramă umanitară, așa cum o dramă a ieșit și din povestea Irakului devenit năuc și în criză de identitate. Nu putea să iasă, pentru că Occidentul a pus față în față două construcții culturale care nu-și pot împărtăși valorile.

Pe de-o parte, avem un Occident în care criza fundamentală a devenit nu ateismul, ci credința haotică în orice, cum bine remarca Niall Ferguson, amintind și de temerile lui Chesterton privind efectele declinului creștinismului (1):
„Riscăm să rămânem o societate de consum vidă și cu o cultură a relativismului – o cultură care spune că orice teorie sau opinie, oricât de hazardată, este la fel de bună ca lucrurile în care am crezut până acum”. (2)

Cum să predai relativismul, credința în orice unei populații sub cultura ordonată și bine legiferată a Coranului? Poți doar să momești cu iluzia libertății extinse.

Peste haosul provocat de periferizarea valorilor creștine care au constituit scheletul civilizației occidentale, propunerea forțelor militare reunite pentru reeducarea unei țări mici și sărace precum Afganistanul este mirajul globalizării, fata morgana o lui „totul e la fel peste tot și accesibil tuturor”.
Ideea asta, inoculată parșiv în două decenii de propagandă pe teritoriul afgan, suplimentată cu promisiunea vizelor către „lumea liberă”, este cea care credem că motivează mai puternic decât frica de talibani mulțimea disperată care vrea să fugă din Kabul riscându-și viața, mai puternic decât o schemă inteligibilă de libertate și dezvoltare personală pentru care, în fapt, nu există o lume deschisă, ci doar un hățiș greu de străpuns.
20 de ani, afganii urbanizați au fost puși în fața unui orizont multicolor, dar ținuți, pe pernuțele moi ale promisiunilor, foarte departe de el.

Cred că e locul potrivit pentru o observație sociologică interesantă, care limpezește încă mai mult lucrurile, a lui Lucian Dumitrescu:
„Ceea ce deosebeşte, în primul rând, cultura globală de cea naţională este corigenţa secundei la capitolul amintiri comune. Se adaugă inexistenţa continuităţii temporale şi lipsa experienţei istorice comune, fiindcă, subliniază Anthony Smith, cultura globală, altfel o cultură construită, este ,,anistorică, atemporală şi lipsită de memorie”, deci o cultură lipsită de rădăcini şi substanţă, o cultură a aparenţelor, laică, incapabilă de a agrega energiile popoarelor lumii. Omul kitsch, cu identitate contorsionată şi ,,repere pe roţi” e una dintre gravele consecinţe ale unei astfel de pseudoculturi.” (3)

Și, pentru a nu lungi mai mult decât trebuie această notă tristă, să mai spunem doar că, în țara în care, vorba lui Dan Alexe (4), romanul Ana Karenina ar trebui rescris pe final pentru că afganii nu ar înțelege – pentru că nu au fost, niciodată, în preajma unei căi ferate, nu există așa ceva în Afganistan -, lumea hamburgerilor, a libertăților sexuale extinse și genderismului a fost aceea care a încercat să cucerească islamul coordonator al vieții, educației și culturii locale, manipulând sărăcia și analfabetismul.
Rezultatul: afganii vor trăi în continuare în manipulare și sărăcie, de data asta spălându-și rufele în familie. Un rău a fost înlocuit cu altul: în ambele cazuri operând cu aceeași cruzime pentru ridicarea și apoi distrugerea viselor.

Drama afgană, respectiv eșecul occidental reprezintă, în ciuda cumplitei catastrofe umanitare, o lecție importantă pentru întreaga lume: există limite ale vârâtului cu bocancii în sufletele oamenilor, în religia și cultura lor, în istoria lor, în valorile lor naționale. Și, adjuvant la această lecție, avem reiterarea unei teme fundamentale pentru viitorul civilizației: biserica goală a Occidentului reprezintă un model, o aspirație universală, un port-drapel al post-modernității sau doar entropia devastatoare a lipsei de sens pusă pe cucerit lumea?

REFERINȚE DIN TEXT

1. Chesterton, G.K., „The Miracle of Moon Crescent” în The Collected Works of G.K. Chesterton, vol. XIII, San Francisco, 2005
2. Ferguson, Niall, Civilizația. Vestul și restul, Polirom, 2014
3. Dumitrescu, Lucian, ROLUL STEREOTIPURILOR ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ ORIENT ŞI OCCIDENT. UN DIALOG EŞUAT? în „Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XX, nr. 1–2, p. 83–104, Bucureşti, 2009
4. Alexe, Dan, Ce înseamnă a fi afgan: țara în care „Anna Karenina” ar trebui să aibă un final alternativ, Radio Europa Liberă Moldova, https://moldova.europalibera.org/a/dan-alexe-jurnal-afganistan/31399613.html, legătură utilizată în 25 august 2021

(Volodia Macovei, text preluat din revista de arte vizuale și suport cultural EM ART, nr. 9, august 2021)