Drag de rânduiala bunicilor. Casa mândră de la ţară

Casa albastră cu pridvor şi muşcate roşii, cu trepte vechi de piatră şi lăzi mari de lemn te pofteşte să-i treci pragul. Străbaţi curtea peste iarba scurtă cu flori dalbe de bănuţi şi mici mănunchiuri detrifoi şi te îndrepţi parcă spre lumea unui alt veac. Miroase a busuioc, a pământ şi a amintiri dragi.

Aşa este pentru mulţi oaspeţi şi cu siguranţă aşa este pentru gazdă: „Este casa în care am crescut eu și îmi aduce aminte de copilărie, care este cea mai minunată perioadă! De asta am vrut să vadă și alți oameni, care nu au avut parte de așa ceva, să știe ce era atunci, cât era de frumos.

Vara, femeile lucrau la câmp și iarna, dacă nu coseau, țeseau ori făceau cipcă. Ele continuu lucrau, nu existau femei leneșe, erau tare harnice pentru că așa au fost crescute: să lucreze. Asta vezi peste tot unde priveşti într-o casă ţărănească: dantele, covoare ţesute, ştergare, broderii ”, povesteşte Silvia Olari, ea însăşi o femeie pe care rar o prinzi odihnindu-se.

 

Casa sa din Veţel şi-a deschis porţile pentru copiii care vor să înveţe ce înseamnă viaţa la ţară, printre pomii încărcaţi de roade, animăluţe şi chiar o baltă pentru raţe.  Femeia a trăit ani întregi la Bruxelles, în capitala Uniunii Europene şi traiul printre străini a învaţat-o, cât de valoroasă este identitatea naţională. Realizat după ce femeia a decis să se întoarcă acasă din Belgia, proiectul „Vacanţe la bunici” a prins de minune, iar curtea bunicilor ei este mereu plină de bucurie.

Casa bătrânească a fost păstrată ca pe vremuri. În interior, găseşti paturile cu strujag de paie, acoperite cu cearceafuri şi covoare ţesute şi îmbodobite cu perne cusute cu măiestrie.

Privirea descoperă fotografii de epocă, un telefon cu fir, icoane cu busuioc, lămpi cu ulei, maşini de cusut au fier de călcat cu cărbuni. Este „casa de la drum”, de fapt, camera unde se ţineau lucrurile bune.

În pridvor, te aşteaptă Ion şi Măria, două manechine îmbrăcate în straie: „Pentru că suntem la interferența cu pădurenii, pentru că, de la noi, în sus, începe zona pădurenilor şi vrem ca oamenii să vadă portul locurilor. Măria are cămeșe lungă, nu e făcută din două bucăți, ci una singură. Este toată cusută manual, pe pânză de casă și are ca tiv, cipca sau colțurei, tot de mână lucraţi. Costumele pădurenești sunt foarte bogat cusute cu motive tradiționale. Avem laibărul care este unul gros, cusut cu lână pe piele de oaie, o cusătură bătută. Peste poalele cămășii vine așezată cătrânța și mijlocul este legat cu brâu”, explică Silvia oricui vrea să îi treacă pragul şi să asculte istorisiri despre satul şi traiul de odinioară.

Locul este atât de frumos, încât Silvia şi Daniel au decis să îşi unească drumul tot aici, în gospodăria plină de farmec.

La Balşa, un alt suflet reîntors în satul natal a decis să păstreze arhitectura ţărănească a casei aşa că locul a devenit perfect pentru proiectul de suflet al Mariei Buda: reînvierea şezătorilor.

Fiecare cameră aduce aminte de satul veacului trecut, dar are şi elemente moderne adăugate cu bun gust aşa că lămpile sau aparatura modernă sunt alese şi potrivite să sporească farmecul încăperilor.

În bucătărie, un perete întreg este plin de rafturi cu tot soiul de minunăţii aromate şi savuroase, iar geamul îţi deschide priveliştea către cultura de lavandă care parfumează aerul verii.

Dormitorul nu este o simplă cameră destinată somnului, este un loc unde îţi odihneşti sufletul: oglinzi vechi de lemn, cuverturi ţesute, mobilier din lemn şi un perete întreg de cămăşi vechi, cusute manual, pe care Maria le poartă cu mare mândrie.

În Oprişeşti, cel mai “înalt” sat al comunei Balşa, casa soţilor Rad îţi oferă o incursiune în timp, în lumea veche a Apusenilor. Maria şi Octavian Rad  s-au înconjurat de obiectele care erau odinioară indispensabile: au piuă, vechea moară manuală unde pot face făină, pârlăul unde se aşezau pânzeturile la spălat cu cenuşă şi o colecţie întreagă de lucruri ţărăneşti.

Dar, de-abia când intri în camera preferată a gazdei, poţi exclama: s-a oprit timpul! Maria Rad a amenajat o odaie care a devenit un mic muzeu al zonei: are aici zeci de pânzeturi minunate, alături de războiul de ţesut care o ajută să-şi mai îmbogăţească frumoasa colecţie:  „Este din anul 1872, făcut de stă-străbunicul meu. Am pus fire pe război că vreau să fac o straiță şi mi-am învăţat şi nepoata să mă ajute. Ea face țăvi și am învățat-o să le pună și în suveică. Toată lumea mai demult avea război în casă . În război se făceau tăte celea – și pe paturi, lipideele, ștergare, tăt. Mai tot ce e aci e făcut de mine!”

Femeia are o colecţie frumoasă de straie dintre cele mai vechi, de pe vremea bunicilor, dar şi mai noi, cusute recent, chiar de ea: „Cămeșile se fac cu gura într-o parte, cele bătrânești sunt cusute cu negru, cele tinerești cu flori colorate. Cișineele erau purtat de toate femeile măritate, că așa cunoșteai nevestele, nu după verighetă!  Cătrânța se țese în război, ziceau bătrânii că sunt din „mătăsuri” și, în față, este un șorț la care noi îi zicem „carton”

Are cusute flori cu mov, albastru închis și deschis și galben. Am şi o poală din anul 1940: când le-or luat ai mei, or dat un junc (vițel – n. red.) de vreo 400 de kile pă ele!” Maria nu vinde nimic din zestrea casei, dimpotrivă. Are 68 de ani şi adaugă mereu ceva pentru că are pe cine îmbrăca: „Am două fete, trei nepoate, o strănepoată de câteva luni, trăbă să am să le îmbrac pă tăte în port popular!”

Fotografii vechi, unelte ţărăneşti sau cele folosite în minerit împodobesc locul. Fiecare piesă are povestea ei, dar o micuţă ladă de lemn le întrece pe toate: „Este lada cu care tatăl meu a fost în război. Uite mașina lui de tuns, cărticica de rugăciuni și un firicel din praporele de la biserică. El o fost rănit de două ori pe front și ne-o zis că numa’ praporele l-o scăpat!”

În Ţinutul Pădurenilor, soţii Mărioara și Petre Stăncoane au redat farmecul vechii gospodării ţărăneşti.

Ieşit la pensie, fostul comandant al pompierilor hunedoreni a decis să transforme casa părintească într-un muzeu, unul care poate rivaliza cu „Casa memorială Drăgan Muntean”.

Zeci de costume pădureneşti, bărbăteşti şi femeieşti, împodobesc pereţii casei din lemn: „Avem aici tot ce am găsit în casă, în lăzile de prin poduri. Sunt costumele pe care le purtau ai noştri la muncă, dar şi la sărbători, cu opinci, toloboni sau podoabele femeieşti care acum nu se mai fac: cheiţe şi salbe, dar şi ceapsa care se purta pe cap şi de ea se lega cârpa albă şi lungă, care poate fi văzută şi în vechile fotografii cu pădurence”, explică gazda.

Micul muzeu, în care soţii Stăncoane locuiesc când vin în sat, are şi o carte de onoare unde a scris până şi vestitul Charlie Ottley, britanicul îndrăgostit de România, realizatorul documentarelor care promovează locurile minunate ale ţării.

Şi, cum tatăl gazdei a fost nu doar un pădurean harnic, ci şi un priceput tâmplar, gospodăria soţilor Stăncoane stă mărturie a vieţii şi a industriei ţărăneşti de pe aceste mealeaguri. „Dacă soţia mea s-a ocupat să aşeze toate acele lucruri în interior şi ştie să povestească despre straie, eu mă ocup de piesele de lemn şi maşinăriile vechi din şopron: avem un tractor vechi pe care aş vrea să îl repun în funcţie, un treier, dar şi o veche batoză folosită pe vremuri la treieratul grâului. Din păcate, nu mai este funcţională şi nici nu cred că mă pricep să o refac”, mărturiseşte Petru Stăncoane.

Precum în toată ţara, satul hunedorean s-a transformat considerabil în ultimii ani. S-a pierdut un stil de viaţă, cu obiceiuri şi tradiţii unice, s-a schimbat până şi portul popular. Arhitectura ţărănească a suferit modificări radicale şi casele – aşa cum arătau ele în urmă cu un veac – au devenit o raritate.

În această mare schimbare din mediul rural, sunt însă oameni care se încăpăţânează să păstreze ceea cea au moştenit de la bunici, iar căsuţele lor sunt adevărate tezaure care amintesc de satul tradiţional, plin de farmec.

 

 

Laura OANA

–  text și fotografii –

 

 

 

 

 

Laura OANA