Dorin Cărăbeţ, SMURD-ul păsărilor de pradă

Cine a trecut în una dintre dimineţile săptămânii prin Parcul Cetăţii a putut admira un pui de huhurez mic, salvat la începutul primăverii. Un pic mai mare decât palma biologului care l-a îngrijit, pufos şi moale precum un pluş, Luţa sau Luţă şi-a reluat traiul în natură şi a fost înapoiat părinţilor care de ani de zile cuibăresc într-un tei de lângă locul de joacă.

Cu ghearele strânse pe mâna sal­vatorului, pasărea închide ochii mari şi rotunzi, de îndată ce bărbatul în­cepe să o mângâie pe pene. Şi, brusc, pare că doarme, iar capul ciudat, acoperit cu puf, prinde o expresie de copil alintat. E Luţă sau Luţa: „Nu poţi să ştii, la răpitorii de noapte, schimbările de gen sunt foarte puţin accentuate, aşa că nu poţi să-ţi dai seama care-i femelă şi care e mascul. Le place să fie mângâiaţi pe cap, ca oricărui răpitor de noapte. Când mi-a fost adus, nu putea să zboare: ei sunt grei şi, fiind mici, îi ţin părinţii foarte graşi, ca să crească repede, şi asta nu-i ajută. Nu au nici muşchi la aripi, penajul nu e suficient dez­vol­tat”, spune Dorin Cărăbeţ, pre­şe­din­tele Asociaţiei Peregrinus. Rar vezi o pasăre atât de simpatică precum huhurezii mici (Strix Aluco).

Poliţistul, martor la eliberare
Biologul de la Asociaţia Peregrinus cheamă un poliţist local care îşi face rondul prin parc să fie martor la eliberare: „E un cuib aici, în parc. Eu sunt preşedintele unei asociaţii care protejează păsările şi l-am ţinut la mine, acum trebuie să-i dăm drumul. Un coleg de-al dumneavoastră m-a anunţat că este un puiuţ, pe jos. Am venit în parc şi l-am găsit. Era sub un copac care are undeva, sus, o scorbură mai mare. În altă zi în care am venit aici, acolo am văzut un alt pui, sigur fratele celui salvat. Nu avea penajul dezvoltat şi l-am ţinut câteva zile acasă, până am fost sigur că poate să zboare suficient încât să nu mai sfârşească pe jos”, explică biologul, în timp ce aşează domol puiul de pasăre pe un soclu de piatră: „Ar putea să îşi ia zborul acum, aşa că apropiaţi-vă încet, ca să nu-l speriaţi. E puiuţ. L-am ţinut ca să crească, să nu mai pice pe jos” Omul legii e acum îngrijorat: Oare se poate hrăni singur?

Huhurezii Devei
Puiuţul stă liniştit, în timp de adierea vântului îi mişcă uşor puful de pe penaj. Din când în când, îşi închide alene câte un ochi: „E bine când face aşa, când îi închide pe amândoi, nu e semn că îi

este somn ori doarme, de fapt, se camuflează. Dacă te apropii de el, se umflă, ca să pară mare şi deschide brusc ochii ca să ameninţe.  L-am hrănit cu carne, dar împreună cu bucăţele de os şi de pene pentru digestie şi că are nevoie mult de calciu ca să crească. În 2014, am mai făcut asta – aici, în Parcul Cetăţii, există o pereche de huhurezi de ani de zile. Acum, tot mai multe păsări de pradă caută zonele populate de oameni, datorită oportunităţilor bune de hrană. Este o specie protejată, care îi este de mare folos omului, datorită faptului că se hrăneşte în principal cu rozătoare. Am încercat să am o interacţiune redusă cu ea, pentru a nu se obişnui cu omul, pentru siguranţa lui. Inevitabil, puţin tot s-a îmblânzit, se vede că stă la mângâiat, totul e să ştii să îi îngrijeşti şi să îi dai drumul când vine momentul. Nu prea ciupeşte, îşi aruncă gheara dacă te apropii brusc”, spune cel care a îngrijit puiul în ultimul timp. Între timp, nişte strigăte de pasăre îi atrag atenţia biologului : „Hopa!!! Astea sunt mierle şi dau alarma, s-ar putea ca părinţii pu­iuţului să fie în preajmă”, zice biologul şi pleacă în căutarea „pericolului”. În câteva zeci de secunde, dă peste unul dintre exemplare mature de „Strix Aluco”. Matinalii din parc urmăresc cu atenţie toată operaţiunea şi se apropie curioşi. Dacă nu eşti spe­cialist şi nu ai ochiul format, rar vezi huhurezi, aşa că eliberarea puiuţului are mare succes. Ba, mai mult, o bătrânică scoate câteva felii de pâine şi se oferă să-l hrănească şi să-l adopte pe micuţ, în timp ce biologul se străduieşte să explice ce este mai bine pentru sălbăticiune – traiul în li­bertate!

Păsările de pradă nocturne, vulnerabile ziua
De îndată ce biologul s-a decis să elibereze simpaticul exemplar, a început să caute copacul potrivit: cum teiul cu cuibul era greu de „escaladat”, biologul a găsit un copac noduros din piaţeta cu statuia lui Eminescu. A urcat şi apoi a tras cutia cu puiul sus. Luţa sau Luţă a fost aşezată cu atenţie pe una dintre crengi, unde s-a cuibărit şi aproape că „s-a făcut una cu scoarţa”. Foarte puţin probabil să vezi pasărea dacă nu ştii că e acolo. „La noapte, va începe să cânte, iar părinţii îl vor auzi şi vor veni să-l hrănească. Pasărea s-a întors în mediul ei şi sper să fie bine. Dacă aici au ales huhurezii să cuibărească, înseamnă că au ei condiţii de viaţă perfecte. De ani buni, scot aici pui în fiecare an. Media e cam de trei puişori. Ca orice pasăre de pradă vâ­nează de la crepuscul până dimineaţa. Este o legendă că nu vede ziua, de fapt, vede foarte bine, ca orice răpitor de noapte. Se bazează mult şi pe camuflaj, au nişte adaptări extra­or­dinare la viaţa nocturnă, începând de la penajul foarte moale. Au un „pieptene” pe marginea remijelor  – sunt nişte pene scămoşate care fac ca zborul lor să fie foarte silenţios în întuneric şi se bazează foarte mult pe surpriză. Până şi craniul este defor­mat, ca să perceapă locaţia de unde vine sunetul. Tot caracteristic este şi discul facial: cercurile de pene din jurul ochilor, care ajută lumina şi sunetul să se concentreze în ochi şi în ureche”, explică Dorin Cărăbeţ. Nu a trecut multă vreme până puiul de huhurez a fost reperat de câţiva pi­ţigoi care au dat alarma – în parc, a apărut un nou duşman! „Se pare că doi piţigoi cu cap albastru, care au cuib tot aici în capul unde l-am aşezat, l-au descoperit şi sunt un pic alarmaţi.
Puţini ştiu că pasările de pradă, de noapte, au camuflaj şi pentru a nu fi atacate de păsările de zi care le recunosc ca fiind duşmanii lor. Caută întotdeauna să-i alunge şi să le alarmeze pe celelalte păsări cu privire la prezenţa lor”, spune biologul pri­vind la agitaţia creată în pom, în jurul micului huhurez.
Parcul răsună de ţipetele păsărilor care ţopăie alarmate pe crengile din jurul proaspătului eliberat duşman şi par că îl ceartă din toată inima.
O scenă obişnuită din viaţa în­ari­patelor „mutate” la oraş.

Laura OANĂ